Scrieți despre voi cu entuziasm, responsabilitate și sinceritate! O să vindece și pe voi, și pe alții!

Acum câteva zile, a trebuit să le povestesc celor 38 de oameni prezenți la cursul despre blogging specializat organizat de #ScoalaFlanco cât mai multe din toate câte am învățat în cei 18 ani de când tot scriu și public pe unde prind. Evident că nu m-am putut încadra în cele patru ore alocate, pentru că am avut muuuulte de spus! Au fost și foarte multe întrebări, am avut și exerciții, și temă pe echipe, am votat și am lucrat atât de frumos împreună, la un moment dat, când toată lumea lucra, am stat să ascult zumzetul acela de oameni care generează idei, ah, ce dor îmi era de asta!

printesaurbana-scoala-flanco-1

Mi-e greu să vă rezum aici tot ce-am discutat acolo vreme de cinci ore, am povestit despre ce cred eu că înseamnă să fii blogger în adevăratul sens al cuvântului (nu doar să publici două propoziții despre subiectele în vogă ale momentului sau poze culese de pe Facebook), despre responsabilitate și morală, despre legi, investiție și pluginuri, despre cum alegi un nume bun pe termen lung pentru blog, despre monetizare, transparență și comunitate, dar mai ales despre scris.

Am vorbit mult despre cât de important mi se pare mie să ai o puternică motivație de a scrie pentru a aduce bine în lume. Despre cât de important e să te dezvelești pe tine, într-o mai mică sau mai mare măsură, pentru a genera emoție, a mișca ceva, a schimba ceva. Informații sunt multe, peste tot, de toate felurile. Emoții din cele de care e nevoie se găsesc mai greu…

Am povestit despre tehnici de redactare, despre storywriting, despre cum spui o poveste și mai ales una adevărată, am povestit despre omul care m-a învățat să scriu, cel care m-a făcut din matematician, scriitoare.

Am mai spus și că mi se pare mult mai important să scrii bine decât să faci SEO și că este esențial să citești mereu dacă vrei să poți scrie bine.

Mi-a spus cineva la final că i s-a părut surprinzător cum am răspuns la toate întrebările din public, deși unele au fost „de culise”. I-am spus că eu am încredere că dacă suntem mai mulți buni, eu o să am doar de câștigat din asta, pentru că tot mai mulți oameni vor ajunge să citească bloguri, iar unii dintre ei mă vor citi și pe mine. Iar cine mă citește pentru că-i place cum scriu, o să găsească 3 minute să mă citească și dacă între timp pe lista lui de lectură au mai apărut câțiva bloggeri care scriu bine.

A fost una dintre cele mai frumoase experiențe ale ultimilor ani, îmi doresc mult să fi fost de folos celor care m-au ascultat. Și îmi mai doresc să găsim pe internet tot mai multe texte puternice, scrise cu voce, cu curaj, cu responsabilitate și din dorința de a face cât mai mult bine și cât mai puțin rău.

Mulțumesc, Școala Flanco și celor care au avut încredere să vină să mă asculte!

printesaurbana-scoala-flanco-2

Apoi, cursanții mei au fost invitați să facă o temă pentru acasă. eu va trebui să o aleg pe cea mai bună, iar autorul ei va primi de la Flanco o tabletă Lenovo 2 în 1. Pun mai jos scurte pasaje și linkuri către fiecare, poate mă ajutați să mă decid. În orice caz, merită toți să îi citiți, să vă abonați la blogurile lor, să îi lăsați să schimbe ceva în bine. Felicitări tuturor!

Ca idee de bază, am invitat pe toți bloggerii prezenți să scrie cu curaj espre ei, să se lase să fie vulnerabili, sigur, unii cititori mai și mușcă, dar una peste alta, așa iese binele la lumină! Așa că scrieți, nu vă fie teamă de emoții, ele sunt benefice și pentru cei care le simt și le recunosc, și pentru cei care le află!

Raluca Loteanu a scris despre educația cu blândețe și de ce e ea esențială, articolul este aici: „Stiu ca auzi tot felul de sfaturi si pareri, ca poate unii iti spun ca fara cateva palme copilul nu te va mai respecta. Poate la randul tau ai fost lovit de parinti cand erai mic si crezi ca asta este calea corecta. Insa cred ca in adancul sufletului tau, acolo unde tii ascunsa toata dragostea pentru copilul tau, simti ca ai putea incerca altfel. Aminteste-ti de toate momentele din copilaria ta cand ti-ai fi dorit sa fii inteles si iubit (si poate ti-a lipsit asta) si alege sa faci lucrurile altfel pentru copilul tau. Poti face asta, trebuie doar sa iti dai sansa de a inlocui palmele de acum cu blandete si intelegere! Iar data viitoare cand copilul te enerveaza strange-l in brate si lasa imbratisarea aceea sa iti topeasca furia.

 
Stiu ca este foarte greu sa te schimbi, ca poate ti se pare prea tarziu, ca nu stii cum altfel ai putea proceda. Dar nu este niciodata prea tarziu pentru schimbarea asta si fericirea copilului tau merita din plin efortul asta. Opreste-te o clipa si gandeste-te ce ai vrea sa isi aminteasca peste ani copilul tau: o disciplina facuta cu pretul multor lacrimi sau o copilarie in care s-a putut refugia oricand in bratele tale? „
 
Despre presiunea FB si a blogurilor, despre vinovatie, dar si despre cat de puternici sunt, de fapt, copiii, a scris frumos Lucia Radu-Simotam, articolul este aici.
 
„A fi părinte este cea mai grea meserie, nu pentru că iei decizii zi de zi, nu pentru că pare o luptă continuă cu un preșcolar care urlă, nu pentru că nu dormi noaptea sau că aruncă mâncare pe jos, ci pentru că nu poți să știi niciodată cu adevărat dacă faci bine sau nu.
 
Vei ști poate numai când îți vei vedea copilul adult, realizat, părinte la rândul lui, frumos, autentic, deschis, împlinit, capabil să greșească, să trăiască, să iubească cu toată ființa lui.
 
Până atunci putem face doar ce ne spune inima și să sperăm că va ieși bine! Tu ești mama copilului tău, iar el te-a ales pe tine, voi sunteți yin și yang, iar povestea voastră nu e a mea, nu e a altora, ci doar a voastră și o veți scrie cum simțiți.”
Dina Bento, Mami pe tocuri, a scris o scrisoare minunată, pentru sora ei mai mare, o găsiți aici.
 
„Prima mea vacanță adevărată la mare a fost cu tine și prietenii tăi, la Costinești. Cred că eram printr-a șasea, dar am fost cu tine în discotecă, am stat pe plajă la foc de tabără până am prins răsăritul, am vizitat epava înot, iar la final, mi-ai cumpărat cei mai faini bocanci de rocker. Am simțit că trăiesc cu adevărat, că și eu contez în lumea asta mare și plină cu probleme!
 
Știu că nu erai tocmai bucuroasă că trebuia să mă iei cu tine oriunde mergeai, dar, fără să știi, mi-ai creat cele mai frumoase amintiri din copilărie. Îmi pare rău că au fost mulți ani în care eu nu am fost prezentă. 5 ani sunt mulți ani, e o generație întreagă. Dar acum, tu știi, îți sunt alături.
Orice ai spune, orice ai face, orice simți, orice nu poți, eu sunt aici, să te ascult!”
 
Corina Poptean și-a pus cu emoție sufletul pe hârtie, puteți citi aici scrisoarea ei către mama sa.
„Nu am simtit nici o durere sufleteasca ca nu am haine, jucarii sau ce manca. Nu ma interesa nimic din toate astea, pentru ca eram doar un copil si tot ce voiam era sa fiu iubit. Si mama ne iubea nespus. Era acolo pentru noi, la propriu. Asta a facut diferenta. Nu doresc compasiune sau mila pentru copilaria mea caci a fost una fericita. In filmul asta nu eu sunt actorul principal, ci ea, mama.
 
Draga mama, draga tata va multumesc pentru tot. Inca mai astept sa incepeti si voi sa traiti cu adevarat. Grabiti-va, nu mai e mult.”
Georgiana Tonef Filip a scris despre libera circulație a hainelor de bebeluși în natură:
 
„Dragă părinte, te-ai gândit la varianta să accepţi hăinuţe folosite de alţi bebeluşi? Nu multe, poate doar câteva. Asta nu te face mai sărac, nu mă înţelege greşit. Pot fi de la nepoţi, verişori sau prietene. Unele au fost purtate doar de 2-3 ori, pentru că fiecare părinte a cumpărat destul de multe. Primind acele hăinuţe, vei ajuta acea mămică să îşi elibereze şifonierul? . Cu siguranţă va cumpăra altele pentru mărimea potrivită copilaşului său? . Dar, odată cu hăinuţele, vei primi dragostea❤ şi experienţa acelei mămici. Sfaturile ei despre cum îmbrăca al ei copilaş cu X hăinuţă, îţi vor fi de un real folos.”
Cristina Oțel a scris minunat aici despre timiditatea copiilor și a noastră. „Timiditatea e ca o haina pe care copilul o va purta cel mai probabil mereu, dar pe care va indrazni sa o descheie tot mai mult daca tu ii oferi siguranta de care are nevoie. Povestea asta trebuie sa fie despre el si nevoile lui, nu despre tine si dorintele tale. Ca parinte, esti prima lui oglinda. Ajuta-l sa se vada asa cum e – minunat, demn de iubire si de respect – si nu asa cum ai vrea tu sa fie.
 
Cu drag, de la o mama de copil timid.” 
 
Laura Dragomir a publicat pe Facebook o scrisoare simpatică pentru viitoarele mame (aici integral): „n primul rând felicitãri pentru cele douã liniuţe. Aaaaaaa, ce mã bucur pentru tine! Tu încã nu eşti aşa încântatã, ştiu, pentru cã te încearcã un sentiment de panicã şi nu ştii dacã eşti pregãtitã încã. Îţi spun un singur lucru: you were born ready! Corpul tãu şi instincte pe care nu ştiai cã le ai îţi vor spune ce e de fãcut. „

Un articol despre ce simte un copil prins în vârtejul divorțului părinților. Trist și adevărat. Mulțumesc, Iulia-Cristina Uta! Aici. „Tati,Ma deranjeaza cand imi ceri sa-ti povestesc cu cine se intalneste mami sau cu cine vorbeste la telefon…Ma simt folosit si nu imi place…

Nu-mi cere sa tin secrete fata de mami. Asta ma face sa ma simt prost si tensionat.

Ma doare cand imi spui cu repros ca mami cheltuie banii de la tine pentru ea in loc sa-i cheltuie pentru mine. Poate ar trebui sa vorbesti despre acest subiect direct cu ea, nu cu mine…”

Ioana Marinescu, Pisica pe sârmă, a scris un text pentru părinții de școlari aflați la început de drum și nu numai. Un text pentru toți părinții care nu știu dacă fac sau nu bine, care caută repere și confirmări. Îl găsiți aici. „Ți-e frică de omul pe mâna căruia va încăpea copilul tău. Ți-e groază că nu va avea răbdare să îl vadă, timp să îl asculte, înțelegere să îl accepte…. Crede-mă, știu cum te simți. Să nu ai certitudini, să nu ai repere, să pară că dai un copil mult prea bun, în care ai pus sufletul tău timp de șase-șapte ani, unei societăți care nu îl merită. Care îl va lua și îl va pune într-o cutiuță, șlefuind zi de zi la el, ca să îl facă să încapă perfect acolo.
Dar știi ce? Eu cred în noi. În tine și în mine și în alții ca noi.”

Amina Tomescu, Mami de prințesă, a scris foarte frumos pentru tații de fete, articolul e aici.
 
„Dragă tată de fată, nu uita nici o secundă că tu eşti totul pentru ea. În tine caută sprijin, iubire şi protecţie. Caută un umăr pe care să plângă şi braţe largi care să strângă la piept. Ştiu, e greu. Am fost învăţaţi că tu eşti stâlpul casei, că trebuie să ţii masa plină şi să oferi un trai mai bun. Că eşti bărbat, că nu trebuie să arăţi emoţie, că trebuie să fii de neclintit, fără pic de slăbiciune.
 
Uită tot, şi priveşte bine la cei doi ochi negri ce se uită cu jind la tine. Nu le mai trebuie nimic dacă au atenţia ta. Nici ciocolată, jucării sau haine. Le vrea şi pe-alea, dar ar da totul într-o secundă pentru un „te iubesc”, spus aşa, degeaba.”
Roxana Dulgheru a scris despre viața la bloc, cu foarte mult umor! Citiți tot articolul aici: „Dragă vecine, Sunt vecina ta, cea care cară mereu biciclete, trotinete, mingi, sacoșe de cumpărături și doi copii după ea, știu că te întrebi mereu dacă nu cumva apartamentul meu are vreo cameră in plus sau vreun hambar atașat unde le azârl pe toate, din păcate nu are.
Sunt eu, cea care parchez mașina aici in spatele blocului, din o mie si una de mișcări spre amuzamentul vecinilor . Mă bucur că acum toată lumea este relaxată cand ajung eu in parcare, dar știu că n-a fost mereu așa, imi pare rău că in trecut ați stat cu emoții după perdele și că a durat atât.”
Aura Angheliu a scris pe Jurnalul unei mame o scrisoare despre autenticitate și greu, e frumoasă, o găsiți aici. „Ești reală. Și e firesc tot ce simți. Nu te mai ascunde. Scoate la lumină. Nu, nu ești bine. Nici eu și nici o altă mamă nu e doar bine. De fapt, „bine” ar trebui șters din vocabularul mamelor. Suntem cu mult mai mult și cu mult mai puțin decât bine. În majoritatea zilelor. Trăim pe culmi. Împlinire fără margini și frustrare nebună. Suntem sus și jos. Și e cât se poate de firesc. Hei, puii noștri descoperă lumea și noi îi însoțim în marea lor descoperire. Ăsta e marele adevăr!”

Miruna Ioani a ales un subiect care mă doare și pe mine, și pentru care îi mulțumesc. Ce ne facem cu telefoanele astea mobile care rup timp de la gura copiilor noștri? Articolul e aici. „Dragă părinte care citești asta de pe telefon în timp ce adormi copilul, în timp ce te joci cu el sau în loc de a-i citi o poveste cu tâlc, gândește-te la cum se simte fetița ta în momente ca ăsta. Gândește-te la ce mesaj îi transmiți băiatului tău când te vede butonând cu viteză. Că mama e trup și (mai ales) suflet, că tata e spirit, nu numai stâlp … în familie? Sau, dimpotrivă, că ești o prezență strict de decor, un fel de roboțel cu cheiță? Care reacționează doar în caz de pericol, de băgat degetele-n priză sau răsturnat de pe leagănul în vânt.  Din punctul lor de vedere, singura nevoie este Jocul. Iubirea. Atenția. Ei ar putea sta nemâncați toată ziua și cu hainele pline de noroi, dacă jocul nu s-ar sfârși. Atunci când suntem cu copiii noștri, iar noi stăm pe telefon, nu stăm, de fapt, cu ei. E o păcăleală sinistră de ambele părți.”

 Emilia Ilie a povestit despre viața ei cu cinci frați, e un articol atât de sensibil, îl găsiți între aici.
„Îmi amintesc cu drag plecările noastre la țară în Dacia veche cu numere pare, în care ne înghesuiam cu toții în spate și cântam până la destinație. Și îmi plăcea maxim când coboram din mașină, iar tu ne țineai ușa deschisă și ne spuneai: 
– Hai, coborâți cu atenție, că poate reușim să nu se facă seară până închid eu ușa!
Nu înțelegeam de ce sistematic existau oameni care te întrebau dacă ești în vreo sectă pentru că ai atâția copii. Știu sigur că îmi plăcea răspunsul tău care era mereu același:
– Sunt un om care iubește copiii!”
Monica Tone și-a scris o scrisoare ei însăși, cea de la 16 ani, foarte emoționant! O găsiți aici. „Esti la o varsta foarte speciala, a intrebarilor si cautarilor.. nu stii prea bine cine esti si ce vrei de la viata si cauti .. si experimentezi tot felul de lucruri noi si inspaimantatoare. Stiu ca vrei sa te simti ca esti apreciata de prietenii tai, colegii tai si toti cei dragi dar este ok sa fii diferita. Este in regula sa ai alta opinie decat restul, sa te imbraci diferit, sa simti diferit.”
Loredana Nan a scris aici despre ce contează: „Am aflat de la oameni mai pregătiţi decât mine în ale parentingului şi psihologiei, că un ţipăt poate fi „stornat” dacă nu este o practică permanentă, iar o frustrare poate fi sursă pentru soluţii creative. Am învăţat din proprie experienţă că nu este bine să fii furioasă sau nemulțumită şi să ascunzi asta. Nu este bine să acunzi asta nici faţă de tine, nici faţă de soţ şi nici măcar faţă de copil. Mai ales copilul are nevoie de o mamă imperfectă de la care să înveţe cum să fie şi el, la rândul lui imperfect. E suficient să spui: „Sunt furioasă! Te iubesc la fel de mult. Lasă-mă doar puţin să mă calmez şi mă voi întoarce imediat la tine.” Apoi te poţi îmbrăţişa în gând şi poţi accepta că nu ai cum să fi perfectă, dar că este foarte bine așa. De ce? Pentru că te străduieşti. Şi asta înseamnă că eşti extrordinară!”
 
Florentina Rafailă a scris un articol dedicat mamelor de gemeni, e foarte simpatic, îl găsiți aici:
„– Hei, prieten drag, hai să-ți arăt pe cine mi-am ales să-mi fie mămică. Vino! Uite-o! Vezi ce bună și frumoasă e?– Aaaa, nu pot sa creeeeed! Nu se poateeee. Mama asta e deja luată. E a meaaaaa!
– Ba e a meaaaaa!
– Ba a mea!
– Ba nu!
– Ba daaaaa!
– Bine, hai să nu ne mai certăm, am o idee: vrei să fie și-a mea, și-a ta?
– Hm, nu înteleg, oare se poate una ca asta?!
– Daaa, se poate, hai să mergem împreuna la ea!
– Bine, de acord.
– De acord și eu.Și uite așa, de la doua liniuțe pe test au apărut două inimi la ecograf și mai târziu, te-ai trezit cu două mogâldețe în brațe. Una mai frumoasă și mai perfectă ca alta!”Ada Chindea a scris un mesaj emoționant fiicei ei, aici. „Nu trece zi în care să nu mă minunez de tine, de tot ceea ce realizezi, de tot ceea ce gândești, de dragostea pentru frățiorul tău, de atenția pe care i-o acorzi chiar dacă ești cu spatele.

 
Mă surprinzi de multe ori și nu știu exact cum să reacționez, iar pentru asta imi cer scuze. Nu știu cum să reacționez atunci când faci ceva ce eu nu înțeleg cu mintea mea de adult care a uitat cum să se joace. Așa suntem noi adulții, ne adaptăm mai greu uneori la schimbare și la informații noi.”
Anca Leibovici a scris aici cu empatie pentru toți părinții surmenați. Adică pentru toți părinții. 🙂
„Simți că ai ajuns un fel de arici nesuferit, care se zburlește ori de câte ori îi spune cineva ceva; te cerți cu toată lumea, nu mai ai chef de nimic, te enervează orice, și mai ales: ești tot timpul obosit/ă. Te trezeși dimineața și abia aștepți să vină seara să te bagi iar în pat, iar luni dimineața visezi să vină weekend-ul. Te cerți cu soțul din orice: că a cumpărat roșii prea mici, că brânza e prea sărată, că nu găsești încărcătorul de la telefon, că a pus lingurile în locul pentru furculițe, că iar nu a tras perdeaua până la capăt, că iar nu a închis bine ușa la baie și copilul a băgat jucăriile de băiță în wc, și lista poate continua.”

Marius Călin a scris aici despre părinții care își înjură copiii. „Era un copil de vreo 9 ani cu tatăl său care mergea fericit pe o alee și mânca din înghețată, moment în care a trecut un biciclist în viteză pe lângă el și a reușit să scape înghețata din mână pe jos. Se uita la ea de parcă încerca să dea timpul înapoi și să nege că evenimentul ăla s-a întâmplat. Tatăl său (hai să-l numim așa de dragul familiei tradiționale) s-a întors la el și i-a spus niște lucruri pe care cu greu aș putea să le reproduc. Ca să ne înțelegem, am fost și eu înjurat la viața mea de mulți oameni, adesea și prin comentarii pe blog pentru că nu le convenea ce am scris, dar înjurături mai creative ca alea n-am auzit în viața mea.”

Teodora Dobre a scris o scrisoare fetiței ei, o găsiți aici. ” Iti place sa desenezi (si faci o treaba extraordinara), ai avansat de la linii diforme la mici portrete ale fiecarui membru de familie, de la ascultatul povestilor la improvizatul lor, de la miscari leganate dintr-o parte in alta la dans in pasi bine calculati, ai invatat sa spui si sa inventezi poezii. Iubesti sa razi, sa canti si adori imbratisarile de familie: mami, tati, tu si Pisi. Esti inteligenta, increzatoare, determinata si amuzanta. Pot spune cu mandrie ca reprezinti cam tot ce e mai bun pe lumea asta. Pentru mine esti practic lumea.”
 Laura Bucur a scris aici un articol frumos din perspectiva unei fetițe de cinci ani și-un pic: „Azi am încurcat stânga cu dreapta, m-ai certat și m-am făcut mai mică decât sunt. Poate că nu m-aș fi rușinat dar m-ai corectat argumentând că sunt mare și că ar trebui să nu mai încurc cele două direcții, dar le-am încurcat și le confund de multe ori pentru că eu îmi folosesc stânga precum voi vă folosiți dreapta. Și nu m-aș fi fâstâcit, poate, dacă nu ar fi fost martore și două doamne pe care nici tu și nici eu nu le zărisem. Da, mi-ai zis să fac stânga iar eu am luat-o la dreapta, m-ai muștruluit iar eu am înghețat. Știu, mama, că tu mă vrei mare să pot face lucrurile singură dar eu încă sunt mică și am nevoia de ajutorul și de îndrumarea ta.”
Elena Leabu a scris aici pentru părinții obosiți, o frumoasă schimbare de perspectivă. „Dragă părinte obosit de copil neastâmpărat, lasă-l să fie copil! Nu-i face copilăria închisoare, când poate fi parc de aventuri! Priveşte lumea prin ochii lui şi bucură-te de fiecare mică năzbâtie care îi îmbogățește viața. Așează-te măcar din când în când pe podea, alături de el, și privește lumea de la 80 de cm.”
Ce frumos a scris Cristina Calin, ai mare dreptate, creștem copii foarte bine ancorați în realitate! Aici
 
„Știi, când mi-ai spus aseară Amalia că tu ai studiat alți părinți să vezi cum sunt și ai ajuns la concluzia că noi suntem cei mai buni, mi-ai mai servit o lecție. Una a responsabilității, dincolo de mâncare, acoperiș de-asupra capului și haine curate. Știu că suntem un model pentru voi, iar eu pentru tine cu atât mai mult. Văd asta când îmi iei pantofii cu toc, când ceri să ne îmbrăcăm aproape la fel când plecăm afară, când îmi spui că vrei să te faci ziaristă. Acum am conștientizat și mai mult și îți mulțumesc că mă obligi să mă autodepășesc în fiecare zi.
 
Nu e ușor să fii părinte în general, dar să fii părintele unor copiii atât de ancorați în realitate poate fi tulburător. Nu îți permiți să cobori standardele! Nu ai cum. Pentru că le vor coborî și ei.”
 

Și gata! 🙂

Pin It

16 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *