Cu cât primești mai multe recompense pentru ceea ce faci, cu atât îți va scădea interesul pentru activitatea pentru care ești recompensat. Asta este, spune Alfie Kohn, „una dintre descoperirile cel mai bine documentate din psihologia socială”.
Frumoasă teorie, veți spune, dar ce punem în locul recompenselor? Noi, de exemplu, ne bazăm mult pe discuții din timp, pe explicații, pe conectare și pe dorința naturală a copiilor de a coopera cu noi pentru o relație armonioasă. Le arătăm de ce e important pentru noi, pentru ei sau pentru alții din jur să facă un lucru sau altul, uneori acceptă, alteori refuză, uneori negociază și ne întâlnim la jumătate. Lăsăm și noi de la noi când se poate, așa cum și ei lasă de la ei când ne urmează spre casă din parc, deși parcă ar mai sta o vreme. Vă asigur că se poate fără recompense și pedepse, așa cum și relații noastre din jur, cele frumoase, solide, se bazează pe cooperare și nu pe manipulare.
E important să meargăla doctor nu ca să primească acadeaua la final, ci ca să rămână sănătos. E important să-și facă ordine în cameră nu ca să primească desene, ci ca să își găsească lucrurile mai ușor. E important să adoarmă seara la timp nu ca să primească încă o poveste la culcare, ci ca să se odihnească mai mult și mai bine și ca a doua zi să nu ne fie tuturor greu la trezire.
E adevărat că atunci când ai pornit deja pe acest drum, al recompenselor, e greu pentru toată lumea să renunți de tot la ele. Cred că e foarte util ce spune Laura Markham mai jos: uneori poți apela la ele când situația e urgentă sau specială, dar când copilul nu mai face nimic din ce trebuie să facă fără să-l mituiești sau să-l ameninți cu o pedeapsă, atunci cred că ar trebui să vă uitați puțin la relația voastră. O relație armonioasă nu are nevoie de astfel de pârghii pentru ca cei doi membri ai ei să conviețuiască. Stați de vorba cu copilul, sincer. Explicați-i cum ați greșit cu recompensele astea. Că ați vrea să o luați de la capăt diferit. Întrebați copilul de ce nu vine la baie când îl chemați, de ce e nevoie să îl mituiți cu dulciuri să facă ordine în cameră, stați de vorbă ca oamenii, sincer, lucrați împreună. Copilul va simți imediat bucurie și apreciere că v-ați dat jos din locul de putere (pe care l-ați folosit până acum ca să-l manipulați să facă ce doriți) pentru a coopera cu el cu adevărat și cred că asta vă va ajuta mult relația pe termen scurt și lung.
Cu cât primești mai multe recompense pentru ceea ce faci, cu atât îți va scădea interesul pentru activitatea pentru care ești recompensat. Asta este, zice Alfie, „una dintre descoperirile cel mai bine documentate din psihologia socială”.
Sunt cel puțin 70 de studii care arată că motivația extrinsecă (note de 10, laude și alte forme de recompensă) nu sunt doar ineficiente pe termen lung, ci de-a dreptul contraproductive fix în ce ne interesează mai mult: dorința de a învăța, de a adopta valori morale etc. Niciun copil nu merită să fie manipulat cu tot felul de „momeli” ca să se conformeze dorințelor altora.
Recompensa îi induce copilului următoarea idee: „Din moment ce ei mă mituiesc să fac asta, probabil e ceva ce nu aș vrea, în mod normal, să fac”.
În ce privește educația școlară, Alfie notează că e incredibil cum educatorii folosesc foarte des cuvântul „motivare” când, de fapt, vor să spună „conformare” și consideră că unul dintre miturile fundamentale în acest domeniu este că e posibil să îi motivăm pe alții. Motivație vine din interiorul copilului, face parte din bagajul lui intern. Nu e nevoie să mituiești un copil ca să îți arate că poate să numere până la 100 de milioane sau să decodifice indicatoarele rutiere de pe autostradă. Cercetările arată că undeva pe la finalul claselor primare începe să se reducă această motivație intrinsecă. Poate nu e o coincidență faptul că asta se întâmplă cam când apar notele (în SUA).
Kohn face diferența între laude/recompense și feedback pozitiv. Spune că feedback-ul pozitiv perceput drept informație nu este, în sine, dăunător. Poate fi chiar un demers constructiv din punct de vedere educațional. Încurajarea (adică să ajuți copilul să se simtă validat și să își mențină interesul față de activitatea respectivă) nu e, nici ea, ceva rău. Dar de cele mai multe ori laudele adresate copilului iau forma unei recompense verbale, care poate avea același impact negativ ca celelalte forme de recompensare: e percepută drept o manifestare a controlului și subminează activitatea pe care copilul o are de făcut.
„Când au de-a face cu un profesor ale cărui ore stau sub impactul pedepselor, copiii ajung să gândească „Ce vor să fac și ce o să mi se întâmple dacă nu mă conformez?”. În relația cu un educator care pune accent pe recompense, copiii vor gândi: „Ce vor să fac și cu ce mă aleg dacă mă conformez?”. Sunt întrebări extrem asemănătoare dar care sunt complet diferite de întrebări precum „Ce fel de persoană vreau să fiu?” sau „Ce fel de clasă vrem să avem?”.
Nu există cercetări care să susțină teoria că laudele îi ajută pe copii să se simtă mai competenți. Când îl lauzi pentru că a reușit să facă ceva relativ ușor, transmiți mesajul că respectivul copil nu-i tocmai deșteptuț. În general, cu cât copiii sunt determinați, prin recompense verbale sau tangibile, să facă un lucru, interesul lor va fi mai scăzut data viitoare când vor repeta acțiunea. Plus că îi induce copilului următoarea idee: „Din moment ce mă mituiesc să fac asta, probabil e ceva ce nu aș vrea, în mod normal, să fac”.
De exemplu, unii părinți vin la mine și îmi povestesc cum unul dintre copii a răspuns, la rugămintea să strângă masa după ce a mâncat: „Și ce-mi dai pentru asta?”. Surprinzător mi se pare nu ce a spus copilul, ci faptul că părintele se așteaptă ca eu să clatin dezaprobator din cap și să încep o discuție despre copiii din ziua de azi. I-aș întreba pe acești părinți: „Dar de unde credeți că a învățat copilul asta?”. Atunci când o fac, oamenii înțeleg foarte repede cum stau lucrurile.
Vrem să fim apreciați, încurajați și iubiți. Întrebarea este dacă toate acestea trebuie neapărat să capete forma unei mângâieri pe cap, aplicate su superioritate, și a cuvintelor: „Bravo, bun băiat!”. Caz în care răspunsul potrivit cred că ar fi: „Ham-ham!”
Mulți dintre adulți sunt dependenți de laude, de recunoaștere. Sunt, din păcate, incapabili să se gândească la valoarea a ceea ce fac și depind de mereu de alții să le spună că au făcut o treabă bună. E logic să se întâmple așa după ce toată viața ai stat la marinat în laude.
Copiii nu au nevoie de laude, ci de susținere necondiționată, de încurajări și de dragoste. Lauda nu e doar diferită, este total opusă. „Sari prin cercurile astea, ca animalele de la circ, iar eu am să îți spun ce treabă bună ai făcut și ce mândru sunt de tine!”. Cam asta e lauda.”
Laura Markham aduce AICI contraargumente la câteva dintre principalele teorii care sancționează acordarea recompenselor, apoi aduce argumente pentru altele. Îmi place mult cum explică, sper să aveți răbdare să citiți până la capăt.
„Copiii nu trebuie recompensați pentru lucruri pe care trebuie (sau e normal) să le facă oricum
Nu mi se pare un argument convingător. Cu toții avem nevoie de un mic imbold ca să facem ceea ce trebuie, la fel cum și renunțăm uneori la ceva ce ne dorim, în același scop. Doar pentru că suntem de părere că ai noștri copii „ar trebui” să ne dea ascultare instantaneu, fără să opună rezistență și fără discuții, în clipa în care spunem, de exemplu, că e momentul să plecăm din parc, nu înseamnă că o vor și face. Sunt șanse mai mari să și facem multe dintre lucrurile pe care „trebuie” să le facem dacă apreciem că ne iese și nouă ceva. Pentru copii, acest ceva poate fi să aștepte cu nerăbdare să citească din cartea favorită înainte de masa de prânz.
Concluzie: Să cauți o soluție în care toate părțile au de câștigat nu este mită. Cheia este de a oferi recompensa în avans, nu în timp ce copilul își manifestă deja opoziția față de ceea ce îi cerem, altfel copilul va învăța că dacă se poartă urât e recompensat.
Pe măsură ce cresc, copiii nu vor mai primi recompense pentru ceea ce oricum trebuie să facă
Păi nu prea e așa. Vor primi salariu în schimbul muncii prestate ca adulți. Vor primi o scutire de impozit pentru donațiile făcute în beneficiul unor cauze frumoase. Vor fi sănătoși dacă se vor îngriji și vor face alegeri alimentare înțelepte. Prin urmare, acest argument e lipisit de temei. Deși lumea nu îi recompensează neapărat pe cei care se comportă bine, acest argument are un neajuns fundamental. Doar pentru că îi pregătim pe copii să facă față într-o lume crudă și rece nu înseamnă că nu îi mai învelim la culcare. Îi creștem în așa fel încât să devină oameni care să aducă un plus de căldură în lume, atât lor, cât și celor din jur.
Concluzie: Nu e un argument suficient de convingător pentru a renunța la recompense. Subliniez, din nou, că acestea trebuie stabilite în avans, nu scoase din mânecă în situațiile când copilul începe să aibă un comportament inacceptabil.
Când copiii primesc recompense pentru că au făcut ceea ce le-am cerut (împart jucăriile, citesc, mănâncă toată porția de broccoli), vor face, de fapt, tot mai rar aceste lucruri
Ei, bine, argumentul acesta e convingător. Există cercetări care au demonstrat că atunci când recompensăm copilul pentru un anumit comportament îi transmitem mesajul că face ceva neplăcut, din moment ce e cazul să primească ceva la schimb. Din păcate, acest lucru nu e valabil doar în cazul recompenselor materiale, ci și în cel al laudelor. De exemplu, studiile au demonstrat că, lăudați fiind pentru că își împart jucăriile, copiii ajung să împartă tot mai rar, dacă nu e un adult prin preajmă care să observe și să laude. Motivul? Recompensele sunt un instrument atât de puternic încât îi fac pe copii să se concentreze asupra recompensei pe care o primesc pentru activitatea pe care o consideră drept neplăcută. Prin urmare, ei nu ajung să resimtă beneficiile activității propriu-zise: faptul că împarți îți dă un sentiment plăcut, lectura e captivantă, iar broccoli are un gust chiar bun!
Concluzie: Recurgerea la recompense în scopul de a-i manipula pe copii ca să repete un comportament pe care îl dorim este o tactică de control care îi face să se concentreze asupra recompensei și nu îi ajută să vrea să repete comportamentul respectiv. Din fericire, există alternativă. Putem scoate în evidență rezultatul comportamentului respectiv și să îi dăm copilului puterea de a decide dacă îl repetă sau nu: „Sam părea atât de fericit când i-ai dat și lui camioneta ta!”
Odată ce copiii se învață să primească în mod constant recompense pentru ceea ce le cerem să facă, le transmitem că e bine să facă ceea ce le cerem pentru că se vor alege cu ceva.
Adevărat, fără doar și poate. Pe măsură ce cresc, copiii învață că, odată ce le oferim o recompensă, sunt în poziția de a o negocia. Așadar, când copilul te întreabă „Mie ce-mi iese la faza asta?”, e clar că ai exagereat cu recompensele. Iar dacă îi oferi copilului o recompensă ca să înceteze un comportament nedorit, nu faci decât să-l determini să se mai poarte astfel tocmai ca să primească alte recompense.
Concluzie: Cu toții am apelat măcar o dată la recompense. Poate când eram în avion, poate când eram în vizită la bunici și speram să distragem atenția copilului în prag de tantrum. E în regulă. Să ne gândim la astfel de recompense ca la un triaj. Să ne dăm seama când copilul a acumulat în sine o mulțime de sentimente negative și așteaptă doar un mic factor declanșator. Trebuie să ne abținem să apelăm la recompense când nu e vorba de o urgență. Asigurarea atmosferei pașnice la masa de Crăciun poate fi o urgență. Coada de la supermarket, nu, asta și pentru că e un context cu mari șanse de a se repeta foarte curând și nu vrem să îi dăm copilului șansa de a ne șantaja, cerând mereu recompense ca să nu facă atmosferă la casa de marcat. Pe termen lung, e de preferat să lăsăm baltă coșul de cumpărături și să plecăm de la coadă în loc să folosim o recompensă atunci când copilul o cere.
Nu am văzut niciun studiu care să demonstreze efectele negative ale unei jucării dăruite pentru a recompensa succesele în antrenamentul la oliță. E drept că în felul acesta copilul va învăța să fie atent la semnalele pe care i le transmite corpul doar pentru că vrea încă o locomotivă din seria Thomas. Dar, în același timp, el învață o deprindere nouă cu care va rămâne și când nu va mai primi recompensele cu pricina.
Există, în schimb, o tendință generală de a-i oferi copilului câte o jucărioară de fiecare dată când e cooperant. Cooperarea e determinată de emoții și de cât de conectat cu tine se simte copilul, la acel moment. Asta înseamnă că va trebui, în timp, să continui să îl mituiești, iar el va negocia tot mai dur, moment în care ești numai bun de escrocat. Și mai important, ignori un semnal important pe care copilul ți-l transmite. De ce copilul tău are nevoie de jucării ca să coopereze cu tine? Nu cumva nu se simte prea conectat?
Singura recompensă pe care o vrea, de fapt, copilul, ești tu, părintele lui.”
Iată și ce zice Janet Lansbury:
„Există cercetări care arată că laudele exagerate, recompensele, graficele cu fapte bune etc. nu îi motivează deloc pe copii să învețe. În timp, ele chiar reduc dorința și capacitatea copilului de a face de plăcere, de drag, activitățile cerute și de a da dovadă de comportamentul dorit.
Copiii pot deveni dependenți de laude și de felul în care sunt evaluați și vor ajunge să își pună sub semnul întrebării propria lor evaluare, cea internă. Încep să se întrebe: „De ce aș face asta?”, „Mie ce-mi iese la faza asta?”, „Cu ce mă aleg dacă fac sau dacă nu fac asta sau ailaltă?”. Pe bune acum, nu vreți ca un puști de 7 ani să vă spună: „Ce primesc dacă fac curat la mine în cameră? Mă duci la Disney World?”
Sursa foto: recompense via Shutterstock.com
cam asta spune si cartea asta
https://www.amazon.de/Danish-Way-Parenting-Happiest-Confident/dp/014311171X
E foarte adevarat!
Am citit cartile acestor 3 autori. Inclusiv cea a Laurei Markham referitoare la relatia dintre frati. Foarte bune sunt si ghidul de comunicare afectuoasa scris de Haim Ginot si cartea de parentaj sensibil si inteligent scrisa de Daniel Siegel. Am aplicat. Constant. Cat mi-a permis contextul dat de nasterea celui de-al doilea copil, eveniment care, indiferent de cum si cat este de bine pregatit si gestionat, este o tragedie de proportii imense sau, mai curand, de adancimi abisale pt primul nascut. Sigur, cine nu vrea sa vada, nu vede. Dar eu am vazut. Si mi-a rupt inima. Acum, la 9 luni dupa bebe mic, cu toata preocuparea, fetita mai mare este dezorientata, sfidatoare,revoltata, deci profund ranita, iar eu incerc sa raspund cu dragoste la toate incercarile ei de a atrage atentia si la toate emotiile ei negative. Dar e greu. Si rezultatele sunt putine si volatile. Are o relatie ok cu fratiorul, se joaca cu el, ii da toate jucariile…lui:)), pe cele ale ei, gen Anna, Elsa, poneii, nu o le da, ca au par si ii e frica sa nu bage in gurita:)))). Dar pot spune, fata de relatia extrem de apropiata pe care o aveam inainte de al doilea copil, ca, am castigat un bebe, dar mi-am pierdut fetita.
am trecut si noi prin cateva etape dureroase, dar te incurajez, va fi mai bine, o vei recupera pe fetita ta, iti promit! rabdare si iubire, va fi mult mai bine!
Buna Ioana,
Te rugam sa scrii cate ceva si despre gestionarea relatiei intre frati.Noi avem 2 baietei, de 3 si 4 ani si e cu cantec rau…
Numai bine,
Andra
Of. Si eu sunt in aceeasi situatie. Fetita are 3 ani si 9 luni, iar băiețelul 3 luni. Si am citit înainte de naștere, nu la fel de mult ca tine, dar aveam impresia ca am inteles si ca ma descurc. Exact asa simt, ca mi-am pierdut fetita mea dulce si cooperanta. Nu doarme, face numai nazbatii, dar cu bebe se poartă frumos. Din pacate eu mai tip la ea…. înainte de nașterea baietelului, nu am țipat decât de 2 ori… in 3 ani si ceva. Acum parca nici nu-mi vine să cred. Este greu si stiu ca-mi trebuie mie multă putere, determinare, răbdare sa nu mai tip. Este o minune de fata. Si stiu ca merita o mama care sa nu tipe la ea. Din pacate nu am timp sa ma joc cu ea atat cat isi doreste. Noi prin joacă si ras împreună ne „reconectam”. Am reinceput să facem activități împreună, si.o vad cum se luminează la fata când îi propun ceva nou. Răbdare și blândețe. Asta are.nevoie si imi doresc din suflet sa le am.
[…] ”De ce să evităm recompensele și ce punem în loc? (Rezumat după Alfie Kohn, Laura Markham și Ja…” – Un rezumat foarte util despre motivele pentru care ar trebui să evităm recompensele și pedepsele. […]
Si la noi a fost si mai este inca o problema mare relatia intre cele doua fiice, de 5 si respectiv 1 an. sunt momente cand cea mare ma uimeste , face si intelege exact explicatiile mele dar sunt prea putine in comparatie cu minutele de tipetele care se aud din ambele parti la orice contact. daca as avea timp sa petrec doar cu cea mare cateva momente, ce bine ar fi. de asta are cea mai mare nevoie.