Cum vorbim despre copiii noștri în public?

De ceva vreme vreau să scriu despre copiii noștri mari și despre cum vorbim despre ei în public, cu sau fără ei de față. Scriind, mi-am dat seama că tot ce vreau să spun e valabil și pentru copiii mici. De fapt, e valabil pentru orice ființă umană, și vă veți da seama foarte ușor făcând un mic exercițiu de imaginație.

Cum v-ați simți voi dacă cineva pe care-l iubiți și de care depindeți ar vorbi despre voi cu alți oameni în feluri care nu vă plac, cu voi de față sau în absența voastră, și ați afla ulterior despre asta?

Știți cum facem noi cu copiii:

-Ei, așa e el, mai sălbatic, se ascunde după mine.

-Scuze, nu e foarte drăguță fetița noastră, face numai tâmpenii.

-Iar mi-a făcut caca pe el, deci mă scoate din sărite…

-Fata asta a mea e obsedată să nu se îngrașe, disperată mai e, Doamne…

-Fiu-meu e înnebunit după fete, haha. Păcat că e plin de bube.

-Copiii ăștia sunt maniaci cu telefoanele, frate, sunt varză în cap, nu știu pe ce lume trăiesc.

Sunt lucruri pe care le auzim de la alți părinți, poate le gândim despre copiii noștri și le și spunem și altor părinți, în speranța că ne vor înțelege. Avem nevoie de compasiune și solidaritate. Dar copiii noștri (care află, fie că sunt de față, fie aud ulterior) simt rușine, neputință, frustrare, poate furie, nedreptate, anxietate.

Relația noastră suferă, odată cu încrederea lor în noi și cu încrederea lor de sine.

Toți avem nevoie ca oamenii pe care îi iubim să ne protejeze și să ne prețuiască.

Sigur că nimeni nu e perfect și e important să primim și sfaturi sau indicații de corectare, dar nu ne dorim ca acestea să fie de față cu alții. Și nu ne dorim ca atitudinea celui care ne învață să fie zeflemitoare, disprețuitoare, răutăcioase, sarcastice.

Vrem să fim corectați cu blândețe și cu respect. Avem nevoie de asta!

În al doilea rând, cum te aștepți ca copilul tău să fie respectuos și blând cu alții, dacă tu nu ești cu el?

Cum te-ai simți tu ca el să vorbească în parc cu alți copii despre tine, să zică:

-Asta a mea e disperată pe Facebook, frate, stă cu orele, zici că e zombi. Nu știu ce să mai fac cu ea, o să ajungă la azil, serios, e complet varză.

Mi-aș dori să fim un pic mai conștienți de cum îi facem să se simtă pe copiii noștri. Să ne punem și în papucii lor, unde am și fost, de altfel.

N-am uitat cum îmi venea să sap o gaură în podeaua clasei, să dispar acolo când profesoara de franceză mă umilea în fața colegilor mei. Doamne, cât o mai uram… Profesorii care făceau asta erau cei mai urâți de toți copiii, la fel și materiile predate de ei.

Să nu mai vorbim despre ei cu ei de față dacă nu avem lucruri bune de spus. Să încercăm să le facem dreptate, iar dacă nu putem, să le protejăm intimitatea și vulnerabilitatea.

Să păstrăm lucrurile pe care vrem să le corectăm în intimitatea vieții noastre de familie, iar în public să fim apărătorii copiilor noștri, susținătorii lor, vocea lor către lume, chiar dacă nu e una perfectă. Așa vor învăța să se prețuiască, dar și să-și evalueze comportamentul și defectele, să ofere feedback sănătos altora, să fie discreți, blânzi cu ei și cu ceilalți.

Lecțiile nu se dau în public, ci acasă, după ce ne-am ascultat și ne-am înțeles unii pe ceilalți, într-un spațiu sigur, cald, doar cu intențiile bune.

Rușinarea, umilirea în public duc la efectul contrar: lipsă de conectare și de corectare, furie în relație, opoziție din partea copilului, polițe de plătit și dorința de a scăpa cât mai repede de părintele care rănește, cu sau fără bună știință.

Iar dacă vrem compasiune și înțelegere din partea altor părinți, putem avea una, două relații apropiate, intime, în care să putem elibera în siguranță presiunea, fără ca cei mici să afle.

Mulțumesc că ați avut răbdare să citiți. Sper să fie cu folos.

#educatiecublandete #conectare