O poveste țesută de o fetiță de zece ani pe un covor crem

Mereu mi-a plăcut să caut viitorul cu mintea.

Stăteam pe covorul crem din camera mea și mă jucam cu piticeii din plastic pe modelele lui din ață. Să tot fi avut zece ani. Cum o să fiu peste alți zece? Ce fac fetele de douăzeci de ani? N-aveam nici cea mai vagă idee. Știam ce fac cei de treizeci: se duc la serviciu în schimburi, vin acasă și fac de mâncare sau curat, se ceartă pentru că nu ajung banii, duminica se întâlnesc cu prietenii lor, trimit copiii în camera lor, fumează și joacă toți canastă.

Când aveam douăzeci de ani, mă întrebam ce-o să fac eu la treizeci de ani. O să fiu reporter de război?  O să am copii? O să mor de foame? O să fiu celebră?

Când aveam 25 de ani și sufeream din iubire, mă uitam în viitor și-mi imaginam un om cald și blând, cu fața rotundă și cu ochelari. Îmi răsărea așa, brusc în minte, între episoadele cu mult tutun, alcool și șervețele, și se făcea pace și liniște, durerea trecea. A fost singurul detaliu pe care l-am nimerit din plăsmuirile mele despre viitor.

Când aveam trezeci, nu mă gândeam că voi avea copii vreodată, nu mă vedeam cu ei în brațe. Nu vedeam nimic în față, viața mea era colorată și vie. Îmi era de-ajuns prezentul.

M-am întors în camera mea de copil, cu copiii mei. Cu trei decenii în urmă n-aș fi putut visa armonia asta, prezentul acesta cald și plin de bucurii, habar n-aveam cât de mult o să mă bucure să-mi văd copiii scormonind printre lucrurile mele de fetiță, sărind în patul meu, culcușindu-se sub păturile mele, admirând posterele mele de pe mobilă, întrebând mereu ce e asta și cum erai tu fetiță, mami. 

Fiecare etapă are magia ei. Necunoscutul e parte din bucuria vieții. Iar când ajungi într-un punct în care faci pace cu toate, capeți acceptare și recunoștință pentru fiecare lucru care ți s-a întâmplat. Toate întrebările, frământările, speranțele și planurile mele, toate plânsurile și dezamăgirile, toate dorințele și eșecurile,  m-au adus aici: stau pe parchetul vechi, care scârțâie, mama ne taie pepene, Sofia mea învârte cheița vechii mele cutii de bijuterii, Ivan dansează caraghios pe muzica ei.

Mă uit înapoi toate cele trei decenii care mă despart de fetița care plimba personaje de plastic cu miros înțepător pe covorul crem. O iubesc pe ea, cu poveștile ei nesfârșite despre familii cu copii mulți, despre călătorii în desenele din lână. Îi sunt recunoscătoare, din ea s-au născut fetița mea, care brodează povești din orice frunză prinsă de-o creangă, băiatul meu, care aduce soarele peste tot unde pășește.

Copilăria mea nu s-a încheiat acolo, pe covor, nici când am plecat la facultate, departe de el. Nici când am suferit după un băiat sau altul. A intrat în pauză pe alocuri, dar acum e vie iar. Mă joc iar, râd mult, mai mult ca atunci, deși am mai multe griji și am și rate și clienți și facturi de emis și plătit. Viața mea e povestea aceea pe care o brodeam seara târziu, când ai mei jucau canastă, eu mă bucuram că-i aud râzând, și-mi construiam viitorul.

Singura diferență e că el nu miroase a plastic vopsit, ci a lapte, a migdale coapte, a fălci pufoase pupate în exces, a păr transpirat de prea mult alergat, a pământ și a zeamă de pepene scursă până la glezne.

Îmi trăiesc viitorul și n-aș schimba un milimetru din el. Iar ce ne așteaptă… nu contează, câtă vreme suntem împreună și putem reveni din când în când în camera mea de fetiță.

Sursa foto: fetiță pe covor via Shutterstock.com

5 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *