Vreau să-ți spun un secret despre copilul tău mai mare

De fapt, nu e chiar un secret. Tu știi deja tot ce urmează să-ți spun, dar tot cauți o soluție magică, un truc, o strategie un ceva care să ajute copilul cel mare să se împace cu venirea celui mic. Să fie pace și armonie și roz și puf și binecuvântarea pe care sperai să le simțiți cu toții acum că sunteți patru. Sau cinci sau mai mulți.

Ei bine, nu există

Nu există nici un truc magic care să-l facă pe primul tău născut să uite tot ce-a avut înainte să i se nască un frate. Să uite atenția voastră totală, îndrăgostirea voastră completă, uimirea și iubirea voastră, toate numai pentru el. Nu există.

Înainte de fratele cel mic, a avut totul. A simțit asta. Și n-o va uita niciodată, orice ai face sau ai spune, orice ar face sau ar spune oricine.

Da, e foarte posibil să-și fi dorit un frate. E foarte posibil să fi cerut chiar el unul. Dar vă garantez că habar n-avea în ce se bagă. Se gândea la bebelușul cel nou ca la o jucărie, ca la un prieten de joacă, în nici un caz ca la concurență serioasă la iubire, brațe, timp și atenție. La tot ce avea mai scump! Nici o ființă umană nu renunță de bună voie la această exclusivitate. Iar când o pierde, orice ființă umană suferă.

Există, desigur, copii pregătiți să aibă frați. Copii cu o disponibilitate mai mare de a împărți orice, chiar și pe mama și tata. Dar și ei suferă.

Iar asta nu e ceva rău.

Și cred că aici stă secretul

Căderea asta din Paradis e parte din creșterea și devenirea lui. Dezamăgirea e parte din viață. Doare, sigur că da, dar câtă vreme suferința se petrece în brațele mamei și ale tatălui, e o șansă de dezvoltare, un prilej să învețe, să acceseze resurse noi, să se și să vă cunoască mai bine.

Există, desigur, lucruri pe care le poți face pentru a ușura adaptarea. La fel cum există și lucruri care îl vor răni inutil și suplimentar, și care pot fi ușor evitate.

Puteți să aduceți odată cu bebelușul, de la maternitate, un cadoul de la cel mic pentru cel mare. Asta nu va rezolva nimic, e ca și cum ai pune un plasture mic pe o rană uriașă. Ajută fix câteva minute. Cel mare poate fi, la început, entuziasmat de ființa cea nouă. Îl va pupa și-l va alinta. Apoi, încet încet, va înțelege ce se întâmplă. Atunci, va începe să se poarte urât cu bebelușul, va încerca să-l lovească. Sau dimpotrivă, se va purta ireproșabil cu bebelușul, dar se va purta urât cu mama. Sau brusc, se va atașa de tată. Dacă mama are un nou copil pe care-l adoră, pot și eu să-mi găsesc alt părinte preferat. Poate deveni agresiv cu colegii de la grădiniță. Poate vorbi urât cu bunicii. Poate deveni brusc foarte tăcut. Poate începe să facă crize de furie sau să refuze orice formă de cooperare. Poate începe să facă tot ce știe bine că nu are voie să facă.

Nu e rău. E doar rănit, dezorientat, speriat. E normal. Viața așa cum o știa nu mai există. Tu cum te-ai simți dacă ți s-ar întâmpla asta?

O vreme o să caute soluții să evadeze. O să te roage să-l duci înapoi pe bebe. Să stai doar cu el, ca la început. Își va face prieteni imaginari. Va striga, va lovi, va amenința. Acceptă-i disperarea, e normală.

Ce poți face să-l ajuți?

Ascultă-i furia și durerea. Iubește-l așa cum e, furios, răzbunător, trist.
Acceptă că nu-și poate iubi fratele din prima, are nevoie de timp să-l cunoască.
Ajută-l să se obișnuiască încet cu noua rutină, cu noua viață.
Oferă-i timp doar cu el, ca pe vremuri.
Lasă-l să te ajute cu cel mic, dacă vrea.
Povestește-i lucruri de când era el bebeluș. Și pe el l-ai ținut numai în brațe la început, ca pe bebe cel nou.
Joacă-te cu el jocuri multe în care el e nou-născut. Îngrijește-l ca pe un nou-născut.

Lasă-i să interacționeze și singuri, ai încredere în el, lasă-l să-și construiască relația cu fratele său.

Ce poți face să nu-l încurci?

Nu-l pedepsi pentru că suferă. Nu te răsti la el. Nu-l îndepărta și mai mult.
Nu-l pune să aibă grijă de cel mic, e, și el, tot copil.
Nu-l lăsa singur.
Nu-i interzice lucruri pentru că el e mai mare. E, și el, tot mic și are nevoie să facă greșeli de copil mic.

Nu-i lua mereu apărarea celui mic, chiar dacă el pare să aibă mai multă nevoie de ea.

Nu-l lăsa la bunici. Nu-l duce imediat la grădiniță. Nu-l înțărca brusc. Toate astea pun sare pe rană.

Și totuși, o să fie mai bine?

Da. Va fi mult mai bine. În timp. Va fi când mai bine, când mai rău, dureros va fi mereu, și pentru tine, și pentru el, dar va fi și frumos. Vei avea clipe de magie curată, interacțiuni nesperate, te vei simți când oribil de vinovată că i-ai stricat Universul celui mare, când binecuvântată să ai doi pui sănătoși. Când în pragul nebuniei, când scăldată în fericirea supremă. Când epuizată, când plină de resurse. E normal, toți părinții simt asta, indiferent câți copii au.

Va fi mai bine în timp, dacă ai răbdare, brațe și iubire. Dacă le oferi asta, dacă rămâi acolo oricare-ar fi emoțiile lor și felul lor imatur de a și le exprima, vor face pași înainte, iar relația lor va fi tot mai închegată, mai frumoasă și mai magică pentru amândoi.

Când cel mic va deveni partener de joacă, aliat și partener, prieten necondiționat și sursă de bucurie, momentele de tristețe și revoltă ale celui mare se vor rări. Vă va veni inima la loc.

Știu

Știu, pentru că simt asta în fiecare zi, privindu-mi copiii jucându-se și iubindu-se, după ce ani la rând mi-a tremurat sufletul de teamă că n-am făcut bine neoprindu-mă la un copil. Știu pentru că am citit tot ce-am prins despre subiect, pentru că am vorbit cu sute de părinți în situații asemănătoare, pentru că am discutat în terapie despre asta de zeci de ori.

Esența e asta: copilul cel mare suferă și e normal să sufere, nu există truc magic să repari asta, dar cu răbdare și iubire, suferința lui se va transforma în acceptare, prietenie, iar tu vei ști  că ai făcut bine. Or să înceapă alte griji, dar hei, cu asta te-ai obișnuit deja. Pariez că n-ai știut în ce te bagi când ai decis să faci copii. Dar asta nu face treaba asta cu părințeala deloc mai puțin minunată! 🙂

Sursa foto: frați via Shutterstock.com

29 Comments

  • Erika spune:

    Multumesc pt ce ai scris. Câteodată avem.nevoie sa ni se mai repete unele lucruri pe care le stim., dar prinși cu ale vieții, le uitam.

  • Elena spune:

    Multumesc, Ioana.

  • Andra spune:

    La fix a venit articolul tau. De 3 luni ma framant legat de cum va reactiona printesa mea la venirea fratelui mai mic. Urmeaza sa nasc in 10 zile. I-am tot povestit de fratiorul ei. I-am adus si un cadou din partea lui si planuiesc sa ii mai ofer unul cand ne intoarcem de la maternitate. Sunt convinsa ca intelege multe, desi diferenta dintre ei e mica (de 1.3 ani). S-a rupt inima in mine cand a inceput sa planga pentru ca alegeam din hainutele ei de nou-nascut ce i s-ar potrivi fratelui ei. A devenit mult mai atasata de mine (desi aici sunt de vina si noile achizitii). Sper usor usor sa il accepte. O sa fac tot posibilul sa nu se simta abandonata. Mai greu e ca uneori cei din jur (bunicile, rareori si sotul) nu vor sa inteleaga si spun ca plange de rasfat.

    • dojo spune:

      Cred ca e important ca gurile rele sa fie astupate. cea mai nasoala chestie din ultimii 3 ani jumate, de cand am copil, au fost comentariile acide ale tuturor neavenitilor (de la soacra, la cate un vecin ce nu-si vede de treaba). Uneori pana si barbata-miu dovedeste la fel de multa empatie ca o caramida (din fericire extrem de rar, pentru ca e un om bun si intelege destule din ce inseamna sa fii cu adevarat parinte).

      Am fost extrem de agresiva in toata perioada asta cu asemenea comentarii si nu le-am lasat niciodata ‘nerasplatite’. Pentru ca dor. Nu neaparat pe mine, ca am o varsta si am inghitit destule rahaturi in viata asta, dar pentru copilul care INTELEGE ca e ceva in ne-regula cu el. Si nu este cazul.

      Cred sincer ca e important ca fiica sa aiba parte de toata intelegerea, chiar si cand plange, aparent fara motiv, pentru ca ei niciodata nu plang asa gratuit. Si sa primeasca dragoste cata cuprinde, pentru ca este micuta si asta ii trebuie cel mai mult.

      E bine ca va pregatiti din timp pentru buburuzul cel nou si sigur te vei descurca de minune cu 2 copii. Nastere usoara sa ai 🙂

  • Cristina spune:

    Exact aşa e şi la noi. Îl văd pe Alex că suferă uneori chiar dacă el maschează asta cu furie, cuvinte urâte sau cu încercări de a ne atrage atenția cu orice preț. Dar şi când îi văd cum se caută dimineața unul pe celălalt, cum se îmbrățişează, cum râd împreună îmi cântă inima de bucurie. Mulțumesc pentru articolul de azi. ❤

  • Diana spune:

    Am citit cu lacrimi in ochi… e parca m-as fi vazut pe mine scriind aceste randuri… e greu(asa cum ai zis si tu),dar e al naibii de frumos cand vezi ca treci de hopul ala si ii vezi impreuna razand si jucandu-se

  • dia spune:

    Unul din motivele pentru care la noi nu o sa mai fie al doilea copil… bine, doar unul din multele motive dar oricum… ne-am gândit mult si am ales sa rămânem in 3…cred ca absolut poti sa il ajuți pe primul copil sa treacă cu bine dar poate sa fie f greu..

    • Nicoleta spune:

      Eu am fost copil singur la parinti. Tata a facut accident vascular cand aveam 24 de ani. A stst i spital o saptamana, k.obilizat la pat, pe mama nu o lasau sa stea cu el pt ca era racita si-i imbolnavea pe ceilalti, a trebuit sa stau eu, singura, zi si noapte, sa-l schimb, sa-i dau apa, mancare, sa-l intorc. Apoi, cand a murit, a trebuit sa fiu sprijin pt mama, nu am reusit, aveam de dat licenta in anul acela, insa s-a desfiintat firma la care lucram si a trebuit sa las licenta mea deoparte si sa scriu licente pt altii ca sa am cu ce trai lt ca mama nu mai avea de unde. Din februarie pana in august m-am ingrasat 8 kg. Anul viitor mama a facut dezalcoolizare, alt prag pt mine, in 3 sapt m-am mai ingrasat 10 kg. Nu rezistam sa o vad aproape la fel de leguma ca pe tata, plecam de la spital plangand ca nu vreau sa o pierd si pe ea. Apoi ma opream la primul fast-food si-mi inndcam amarul. Nu mai puteam. Si eram singura, aveam prieteni si iubit, dar din pacate putini iti inteleg durerea atunci cand esti la limita. Cred ca toate astea mi-ar fi fost mult mai usoare daca as fi avut un frate. Atunci am hotarat ca nu voi avea doar un copil. Am 3 acum, imi mananca urechile si-mi vine sa-i agat in cuier uneori dar macar stiu ca ei se vor avea unul pe celalalt cand nu vom mai fi noi. E tare important!

  • Ioana spune:

    Oameni dragi, Dia,
    Nu va ganditi si la ideea ca dincolo de toate frustrarile si nervii si durerea lui de acum, pentru care oricum vom face ce ne sta in putinta sa nu il afecteze prea tare, cel mare va crește si vă va fi recunoscator ca nu l-ati lasat singur? De cele mai multe ori, un frate sau o sora e stalpul de sustinere, e primul om care iti sare in ajutor, care te stie si te simte si te intelege.
    Planurile noastre de a imbatrabi alaturi de ei poate nu coincid cu ale Lui Dumnezeu. Si atunci raman fratii, surorile si copiii nostri nu vor fi singuri…
    Am doi baieti si slava Domnului ca sunt doi, nu vor avea unul pe altul…

    • mira 2 spune:

      Nu e valabil întotdeauna. Unii copii nu i-a iarta niciodată faptul că li s-a răpit privilegiul de a avea toată atenţia.
      De multe ori duşmănia continuă şi după ce copiii sunt mai mari.
      Iar dacă ar fi să ne luam după teoriile de parenting, suferinţa copilului mai mare din primii ani dupa nașterea fratelui mai mic ar trebui să îii producă traume pentru toata viaţa.

  • Mada Prota spune:

    ….sau vrea sa plece de acasa tot timpul,desi e mititica(2a10l), cautand locul unde poate primi atentie nelimitata..(in cazul nostru bunica)..Da, doare cand ii vezi suferinta si frustrarea…la mine primeaza inca sentimentul de vinovatie si neputinta si astept sa vina si vremea in care „va fi bine”..desi nu vreau sa ma hranesc cu asteptari si sa primesc deziluzii…

  • Irina spune:

    eram destul de mare cand s-a nascut fratele meu si cred ca si asta a ajutat la succesul procesului de acceptare. sunt 3 ani si 8 luni intre noi. toate amintirile mele legate de el, de la vizita la maternitate pana la cum au decurs lucrurile acasa, sunt absolut ok. m-am bucurat ca a aparut in peisaj si n-am simtit ca mi s-a luat ceva din atentia alor mei. nu-mi amintesc sa fi suferit, eram nerabdatoare sa creasca, sa ne putem juca impreuna. si n-am avut episoade nasoale fata de ai mei. cred ca toate cele descrise in articol si in comentarii sunt absolut valabile, dar e posibil si sa nu fie asa, iar totul sa decurga netraumatizant. rabdare si iubire va doresc!

    • Rox spune:

      Am scris un ditamai comentariu în asentimentul celor expuse de tine, apoi l-am șters de aici, dar l-am păstrat. Nu doar că sunt bucuroasă că îl am pe fratele meu, dar m-am bucurat de el din primul moment. L-am perceput ca pe o jucărie nouă la început, apoi ca cel mai bun prieten și partenerul ideal de trăsnăi.

  • Rox spune:

    „Înainte de fratele cel mic, a avut totul. A simțit asta. Și n-o va uita niciodată, orice ai face sau ai spune, orice ar face sau ar spune oricine.”

    Vrei să spui că un copil de 5-6 ani sau peste își amintește SINGUR ȘI FĂRĂ SĂ ÎI FI POVESTIT CINEVA chestii care i s-au întâmplat când avea 1-2 ani? Că eu n-am nicio amintire de la 1 an. Cea mai veche amintire concretă (nepovestită de familie) o am de pe la 2-3 ani și e chestie de câteva secunde, nu ditamai întâmplările și situațiile de luni de zile.

    • moonlight spune:

      Își amintește, da. Eu aveam un an și câteva luni când s-a născut fratele meu, și îmi amintesc și acum când l-au adus acasă și l-au pus în pătuțul meu, iar pe mine m-au „trimis” în patul mare. Am perceput-o ca pe o înlocuire și a trăit cu asta mulți, mulți ani. Abia în adolescență am „scăpat” oarecum de sentimentul ăsta, dar nu de tot.

  • lili spune:

    ”Nu va ganditi si la ideea ca dincolo de toate frustrarile si nervii si durerea lui de acum, pentru care oricum vom face ce ne sta in putinta sa nu il afecteze prea tare, cel mare va crește si vă va fi recunoscator ca nu l-ati lasat singur? De cele mai multe ori, un frate sau o sora e stalpul de sustinere, e primul om care iti sare in ajutor, care te stie si te simte si te intelege.”-….exact Ioana..cat mi-am dorit si eu un frate sau o sora numai eu stiu. si acum regret foarte mult ca sunt singura la parinti. Exista gelozii intre frati, invidii, certuri..dar toate trec, ramane iubirea, raman amintirile copilariei si o persoana pe care te vei baza in viata. ..Sa nu facem mult zgomot pentru nimic, prea multe discutii despre geloziile copiilor . Eu nu am avut frati, dar am avut prieteni care aveau si sincer se si certau, dar si acum am in minte amintirile cu ei legate de multe Momente banale din viata lor de copii in care isi exprimau iubirea unul fata de celalat..si asta vad si la ai mei copii. se pot omori intre ei uneori, se urasc, sunt gelosi, dar au atatea Momente de iubire unul fata de celalat ca nici nu mai conteaza restul. Prea analizam fiecare detaliu fiecare fir de par..cel Putin asa mi se pare. Parintii perfecti, parentingul perfect parca obsedeaza lumea. Am inceput chiar sa urasc cuvantul: parenting. E necesar sa discutam , sa avem informatii, sa ne simtim intlesi ca si parinti, dar mi se pare ca deja se exagereaza cu toate firele de praf despre ce si cum trebuie sa fie lucrurile in viata de parinte..

    • Erika spune:

      Da. Lumea exagerează, si te poate afecta pe tine, daca tu ii permiți acest lucru. Accepti cata informație vrei. Sunt obsedați de parenting perfect si se închid ca intr-un bol, sau de a mânca ff f sănătos încât uita sa mai dea gust mâncărurilor. Cred ca este important sa nu uitam ca suntem oameni, nu suntem perfecți, facem tot ce putem pt copiii noștri pt ca ii iubim mai mult decât orice pe lumea asta.

    • Rox spune:

      Nu cred ca e vorba neaparat de parenting perfect, ci de a cauta probeme acolo unde nu sunt. In multe cazuri copilul probabil ca ar fi perfect ok cu venirea juniorului daca parintele nu si-ar proiecta si descarca asupra sa indoielile si anxietatile (normale, de altfel) referitoare la acest moment.
      „Stii, o sa ai un fratior sau o surioara, dar eu cu o tati o sa te iubim la fel de mult.”
      „Aaaa, pai nu-i normal? Ar fi existat si posibilitatea sa ma iubiti mai putin? Sau cum vine asta?” Ceva de genul.

      Nu cred ca un copil de trei ani isi pune astfel de probleme din proprie initiativa daca nu i se sadesc din exterior prin discutiile astea „pregatitoare”.

    • Nico spune:

      Copilul are nevoie de explicatii, sa_l asiguram ca il iubim (spun asta atat din pozitia de sora mai mare cat si de mama). Pentru mine a fost important ca parintii mei sa imi spuna ca ma iubesc, sa verbalizeze, nu a fost de la sine inteles. Pentru noi adulti este firesc ca burtica sa creasca in cele 9 luni este firesc ca mamica sa fie mai obosita, sa se miste mai greu, sa nu se poata catara la fel de mult sau sa nu se mai poata juca anumite jocuri iar copilul vede ca se schimba ceva prin urmare are nevoie de explicatii si de asigurarea iubirii neconditionate Copii sub 3 ani sunt fiinte curioase, inteligente si daca avem rabdare si le explicam ei inteleg.Si nu este vorba de proiectiile parintilor,ei sunt protejati:)

    • Printesa Urbana spune:

      Roxana, gelozia, tristetea ca trebuie sa imparti ceva ce a fost doar al tau sunt emotii, nu sunt ganduri ce pot fi plantate de altii sau extrase la nevoie. Unii copii le resimt mai putin, altii mai mult, in nici un caz a-ti exprima iubirea neconditionata fata de copil nu poate fi gresit sau daunator.

    • Anamaria spune:

      Ai dreptate. Prea mult se exagereaza. Se poate si fara atata drama.
      Normal ca ne aratam iubirea fata de primul, normal ca il tinem aproape etc. Depinde si de noi ca parinti.
      Nu, nu e ok sa lovesti bebelusul, nu , nu e ok sa il tragi de par. Totul tine de cum gestionam situatia.

      La fel cum nu as lasa bebele sa ii distruga turnul de lego al celui mare, sau sa ii rupa caietele, la fel nu l as lasa nici pe cel mare sa il bata pe cel mic

  • Alina spune:

    Multumesc, adevarat. Va fi bine, vor fi bine.

  • Emiliana spune:

    Diferenta de varsta intre baietii mei este de 4 ani si acuma sunt mari, amindoi. A fost greu, de multe ori, dar acum imi creste inima cand vad cat de bine se inteleg. Am incercat sa nu il pun pe cel mic in „carca” celui mare, fiecare a fost cu gasca lui si abia cand cel mare a plecat in alt oras la facultate au inceput sa iasa impreuna.

  • Abc spune:

    As fi curioasa cum „tratam” diferenta foarte mare de varsta intre frati, cazul concret cel mare e deja la liceu (17 ani), cel mic urmează sa se nasca (o surpriza neasteptata, parintii au 40 de ani).

  • Luminita spune:

    Din punctul meu de vedere, articolul asta e o exagerare. O fi aplicabil in unele cazuri, dar clar nu peste tot. Eu am crescut cu o sora si nu am suferit din cauza ei nici macar o secunda, nu am fost geloasa, din contra, consider ca cel mai frumos cadou din partea parintilor mei a fost si ramane ea. Cele mai frumoase amintiri din copilarie si adolescenta le am cu ea. Si la ora actuala, desi suntem in tari diferite, am ramas la fel de apropiate si vorbim zilnic. Acum sunt si eu insarcinata cu al doilea bebe si fetita mea abia asteapta sa il vada, imi pupa burta zilnic si vorbeste cu el din proprie initiativa. Vreau sa cred ca si in cazul ei va fi la fel cum a fost pentru mine. Probabil depinde si de parinti, si de copii, nu zic, dar hai sa nu etichetam ca ‘există, desigur, copii pregătiți să aibă frați. Copii cu o disponibilitate mai mare de a împărți orice, chiar și pe mama și tata. Dar și ei suferă.’. Eu sunt un exemplu concret.

  • Catalina spune:

    Eu sunt copil unic. Am 24 de ani. Și când eram mică dar și acum simt enorm lipsa unui frate. Mereu am cautat „relația frățească” la prietenii mei. 😊

  • Oana spune:

    Hmm..nu este intru totul o exagerare articolul dar nu cred ca este o chestie generala ca fratele mai mare sa resimta cu atata ,, tragedie,, venirea pe lume a fratiorului. Eu am o sora si sincer imi doream sa fiu singura la parimti doar cand venea vorba de cadouri, imi imaginam ca daca nu era ea eu as fi primit dublu..dar atat, fara batai, razbunari, gelozii sau alte fanifestari. Sunt mamica de doua motate de doar 3 luni dar fetita cea mare este topita dupa surioara ei si de putine ori am observat un comportament schimbat de cand suntem 4. Eu cred ca mamicile nu ar trebui sa fie speriate de ideea mai multor copii, cu siguranta sunt mai multe aspecte pozitive decat cele negative.

  • Hortensia Stefan spune:

    Asa ajunge la sufletul omului ce scrii! Ajunge pt ca sunt bucati de viata:)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *