Cum repar relația cu fiul meu de 20 de ani?

Am primit acest mesaj cu rugămintea de a-l publica aici, la rubrica #AdolescentînRomânia. Această mamă de copil mare simte că a greșit și a pierdut conexiunea cu fiul ei, care acum o respinge. Ea și-ar dori să primească de la noi sfaturi despre ce să facă pentru a repara relația cu singurul ei copil. Nu dorește judecăți și critici. Eu sper s-o putem ajuta. I-am scris deja ce aș face eu și am încurajat-o cum am putut mai bine, dar mai multe minți sunt sigur mai bune decât doar a mea.

Bună, Ioana,

Situația mea e în felul următor: sunt mamă singură de când băiatul meu avea 5 ani. Acum el are 20 de ani, e la facultate în anul 2.

Am fost foarte apropiați. Pentru că am fost singură și pentru că nu am mai avut nicio relație de durată, poate că mi-am găsit în el sprijin și motiv de trăit.

Mergeam împreună oriunde, ne jucam, ani întregi ne uitam la desene, la filme, eram nedezlipiți.

Am lucrat mult ca să reușesc să îi ofer ce are nevoie, încă o fac, i-am dat mereu tot ce am putut, am încercat să suplinesc cumva lipsa tatălui pe care nu l-a mai văzut de 3 ani, dar îl ajută financiar. În fine, relația noastră chiar a fost apropiată, nu contenea să îmi spună că mă iubește, petreceam mult timp împreună.

Am încercat să îi ofer libertate, să îl las să iasă cu băieții, deși uneori mă găsea trează în toiul nopții când venea de afară… Îl mai stresam cu mesaje, cum zice el, cât era ieșit, ca să văd dacă e OK, să văd la cât vine.

Totuși, nu mi-a făcut probleme niciodată și nici nu ieșea așa des, nu aveam probleme cu el, nu bea, nu fuma, dar îmi făceam griji ca orice mamă și cred că îmi era mai greu să mă gândesc că i s-ar fi putut întâmpla ceva, pentru că m-am legat de el foarte, foarte tare și era singurul lucru frumos din tinerețea mea.

Apoi am început să ne îndepărtam… S-a îndrăgostit și nu îmi mai răspundea la mesaje, dacă voiam să îl îmbrățișez și eram într-un loc public, mai ales de față cu prietena lui, nu mă lăsa, nu îmi permitea să îl mai alint, să îi spun copilul mamei, puiul mamei, spunea că nu e normal, OK, am înțeles asta, apoi ne certam și rămânea închis în cameră, nu vorbeam cu zilele, nu venea să mănânce, își închidea ușa și nu îmi răspundea, plângeam pe după ușă și îi ceream scuze că l-am stresat, că am fost prea protectoare, că l-am făcut prea mamos, el așa îmi zicea.

Am reacționat și eu urat, eram la capătul puterii, ne-am certat, am încercat să îl pedepsesc, vă dați seama că nicio șansă, mai ales că e mai înalt decât mine cu 15 cm… Nici nu mă asculta, dacă eram plecată undeva și îl sunam nu răspundea, își folosea banii primiți din alocație ca să mănânce prin alte părți și nu acasă, când se terminau îmi cerea mie, oricum îi dădeam, că avea nevoie pentru pregătiri, pentru mâncarea de la scoală, pentru ieșiri în oraș.

Am început să îi reproșez ce mă deranja, îi ziceam că nu mă mai simt mamă, că am nevoie și eu de o îmbrățișare sau măcar să vorbim, mă făcea obsedată și așa am ținut-o constant, cât timp a fost clasa a XIIa, uși închise, reproșuri, certuri, zile fără să vorbim, nu mă asculta, nu voia să vorbim, îmi reproșa lucruri din copilăria lui, nu înțelegea cât de greu e să fii mamă singură, un coșmar. Nu m-a invitat nici măcar la cursul festiv, m-am uitat mai târziu pe înregistrări de la o alta mamă, mi-a interzis să vin.

Am încercat să iau legătură cu tatăl lui, nu am reușit să fac mare lucru, nu m-a ajutat. A plecat la facultate cu două luni înainte să înceapă, pentru că și-a găsit un job pe perioada verii, fix după admitere, și și-a plătit chiria. L-am amenințat că nu îi trimit un ban daca pleacă așa repede, credeți că a funcționat? Adică i-am trimis, nu m-a lăsat inima, dar lucrurile sunt rele, muncește part time, îi trimit și eu bani, dar cam la asta se limitează relația noastră de când a plecat.

Ne vedem de Crăciun dacă are chef să vină și puțin vara, în rest lucrează, facultate, îi trimit și eu bani, și taicasu, nu mă lasă inima să nu îl ajut cum pot.

Nu prea îmi răspunde la telefon, daca îi dau mesaj mă lasă pe seen, daca îl sun răspunde când are chef, vorbim cam o dată la două săptămâni, în rest eu nu stiu ce face, cum o duce, dacă e bine, nu acceptă să îi trimit mâncare, nu vrea să audă de mine, îmi spune să nu îl frec la cap.

Unde am greșit?

Am simțit că înnebunesc toată perioada asta, nu știu ce s-a petrecut cu noi, cu el, nu erau așa lucrurile, e groaznic, nu credeam că o să trec prin asta vreodată.

Nu știu cum să repar, cum să mă comport cu el că să vorbească cu mine?

Uneori cred că mă urăște.

55 Comments

  1. Georgy

    Bună seara! E greu să dau sfaturi, al meu băiat are abia 10 ani dar am început să observ la el că are nevoie de timpul lui. Nu sunt mamă singură dar el e mai apropiat de mine. A fost foarte lipicios însă eu am început să observ că vrea să facă și lucruri în care să nu intervenim niciunul dintre noi. Uneori îmi înfranez dorința de a-l suna și să-l „bat la cap” cum spune soțul.
    Dați-i timp, găsiți o pasiune pe care să vă concentrați, urmați-vă viața. Nu cred că dacă i-ar fi greu nu v-ar spune. Poate i s-a reproșat că a fost prea mamos, poate vrea să-și demonstreze că poate și fără dumneavoastră.
    Gânduri bune vă trimit!

  2. Mihaela

    Ofera-i timp. Nu ai greșit. Eu sunt singură la părinți iar ai mei au suferit foarte mult in perioada 17-23 ani. E stresul tinereții. Mama și acum își amintește cu părere de rău de acea perioadă. Am vrut sa plec de ei, să îmi obțin libertatea pentru că mă simțeam sufocată de controlul lor. Am plecat de ei la 500 km. Acum suntem cei mai buni prieteni. Am familia mea si culmea, suntem si vecini. Sunt cea mai fericită pentru acest lucru. Dumnezeu să îți de-a putere și răbdare.

  3. Larisa

    Cred ca in etapa de crestere, fiecare copil simte nevoia sa se distanteze de parinti, de „matca” familiala pentru a se putea diferentia ca persoana unica, pentru a-si construi personalitatea propriul drum.
    E o perioada atat de critica in formarea unui om, in care sustinerea parintilor este esentiala. Cert este ca e vorba de un reglaj fin, individual si care trebuie negociat constant intre cele doua parti. Atat copii, cat si parintii trebuie sa isi poata identifica nevoile, dorintele, care e proportia mea din aceasta relatie, ori cand vorbim de copii deja adolescenti tineri, vorbim de o relatie de egalitate.
    Sa ne intalnim la mijloc si sa lasam ca fiecare sa poata veni la acest punct de intalnire cu propriile resurse. nevoi, frustrari, dorinte etc. fara sa ne intindem noi mai mult decat ne este plapuma.

    E posibil ca din dorinta de a ne asigura ca copilul este bine, sanatos, din dorinta de a-l ingriji (ingrijire care trebuie adaptata la varsta copilului), sa facem si sa fim prea mult, sa acaparam spatiul fizic si mental al celuilalt, sa fim perceputi ca intruzivi si poate chiar dorind sa controlam.

    Sugestia mea este sa va analizati propriile nevoi si dorinte, sa incercati sa intelegeti nevoia fiului dvs de spatiu si de separare, sa-i acordati increderea ca este matur, suficient de descurcaret incat sa aiba grija de sine insusi si asigurarea ca sunteti acolo sa-l sustineti neconditionat.

    Este dificil sa operam doar cu un singur rol in viata, respectiv cel de parinte (un aspect foarte impamantenit in cultura noastra), insa dvs aveti ca orice om aveti o sumedenie de roluri si ipostaze, ori toate aceste necesita atentie, energie si dezvoltare.

    Mult succes si curaj, relatiile presupun intentie, munca constienta, au suisuri si coborasuri, perioada de apropiere, dar si de departare, plusuri si minusuri.

    • Ana

      Spune-i că ai încredere în el că își va lua cele mai bune decizii și că ești mândră de el. Si că îl iubești necondiționat și că ți-e dor de el. Si sa fii pregătită să il vezi ca un adult. Nu mai este copilul de odinioară și înțeleg că ai nevoie de îmbrățișarea lui, dar el are nevoie de libertate. Întreabă-l de ce are el nevoie în relația cu tine și respectă, chiar daca nu îți convine. Nu-i mai trimite bani dacă nu îți cere. Dacă îi dai frâiele lui, ai șanse foarte mari să il câștigi de partea ta. E vârsta la care toate frustrările din copilărie ies la suprafață și poate evada. Lasa-l sa evadeze, să se bucure de libertate și să vină el la tine când simte nevoia. Un simplu mesaj cu mi-e dor sa te aud, dar te las pe tine sa decizi când pot sa o fac cred că va conta pentru el mai mult decât telefoanele insistente la care nu îți va răspunde și pe care le va găsi agasante.

  4. Iulia

    Bună. Și eu am fost mama singură, de când avea copilul 2 luni, acum are aproape 15 ani. Când era mic, eram toată lumea lui, voia sa stea mereu cu mine, îmi zicea mami, ești cea mai bună. E un sentiment foarte frumos să simți ca te iubește cineva atât de mult. Am stat mult noi 2, inclusiv am dormit impreuna până pe la 8 ani. Acum nu prea mai vrea să stam impreuna, ma da afara din camera, când ii spun ceva da ochii peste cap. Îi spun că înțeleg că îl enervez, că acum e mare, că nu are chef de mine. Câteodată când întind mana spre el se dă la o parte. Câteodată mai lasă să îl pup, sau îmbrățișez (dar scurt). Cred că trebuie sa le respectăm intimitatea, faptul că au crescut și vor sa fie independenți cat posibil. O abordare ar fi, după părerea mea, să îi arătați cumva că aveți o viata împlinită fără ca fericirea dvs sa depindă exclusiv de el. Mi se pare greu pt un copil, adolescent, tânăr adult sa poarte greutatea fericirii părintelui. Ii spuneți ca îl iubiți, că doriți sa îl ajutați dacă are nevoie, dar fără amenințări ca dacă nu face ceva cum credeți dvs ca e bine, nu îl mai ajutați, că sunteți mandra de el ca e asa independent.
    În mod sigur nu vă urăște, dar s-a simțit sufocat începând cu adolescenta, probabil. Vad la al meu, are momente când vine el la mine și mi spune ce îl interesează. Dacă ma duc la el și vad ca îl agasez, îmi vad de treburi.
    Când vine acasă încercați sa îl faceți sa se simta ca un adult ce este, ii povestiți ce lucruri interesante sunt în viata dvs, ca și cum nu s-a terminat viața ca nu mai e el acolo. O dată ce vă va vedea relaxata și veți avea și discuții fără incarcatura emoțională prea mare, o dată ce va simti ca nu depindeti de el emoțional și nu încercați sa îl faceți sa depindă și el de dvs, cred ca s-ar putea schimba lucrurile și va dori sa discute mai des.

    • Ana

      Un raspuns inteligent. Mamica trebuie sa inteleaga ca trebuie sa inceapa sa-si traiasca viata ei proprie, sa aiba pasiuni, hobby-uri, altfel cand se intalnesc conversatia sa graviteze asupra mai multor subiecte, sa nu se mai simta fiul sufocat, vinovat de nefericirea mamei.

  5. Katrina

    Buna, nu sunt mama dar pot sa dau o parere obiectiva, sa vada femeia cum se vede de afara. In primul rand, orice adolescent simte sa zboare din cuib, nu sa fie cocolosit de mama gaina ca un pui. Adica ii dai aripi, nu ii tai aripile ca sa stea cu tine in cuib. E NORMAL ca fiul tau sa se distanteze, dar lasa-l pe el sa vina spre tine, nu trage tu pe el… decat daca crezi ca el are nevoie de asta..dar din cate vad el are viata lui, lucreaza, ma gandesc ca e obosit si cand are timp nu o sa vrea sa vorbeasca cu tine ca sa ii strici cheful cu reprosuri, deci incearca sa faci glume sa povestesti ceva frumos cand vorbesti cu el ca sa vrea sa te mai sune..eu cred ca el are nevoie ca tu sa fi detasata, pentru ca el acum simte o presiune imensa din partea ta pentru faptul ca ai atata nevoie de el. Capul sus, e greu, dar o sa vada ca il iubesti si cred ca asta e singurul lucru care conteaza.. sa stie ca il iubesti indeajuns incat sa il lasi in pace acum daca asta are el nevoie.. Nu e usor, dar e normal, crede-ma!!! E NORMAL…nu fa lucrurile ciudate plangand dupa el, el are nevoie de o mama stabila emotional….

    • I.i.

      Regret sa iti spun dar am avut o mama sufocanta. Respira pentru mine, traia pentru mine si pentru ca tata lucra in afara ma lua cu ea inclusiv cand era schimbul 3. Nu am fost niciodata singura acasa noaptea, si pana m-am mutat de acasa ma suna de N ori daca depaseam ora 21:00. Am 35 de ani si aceeasi relatie rece cu mama mea. De cate ori ii dau ocazia sa ma sune ma chestioneaza si imi povesteste doar ineptii si diverse teorii ale ” conspiratiei” si incearca sa imi invadeze intimitatea astfel incat niciodata nu am reusit sa ma apropii de ea. In primul rand, daca as fi in locul tau, m-as concentra pe viata mea, si pe o eventuala relatie care sa ma faca sa am o relatie echilibrata cu copilul meu. Nu zic ca o femeie are nevoie de un partener sa fie fericita, dar pentru ca ai mentionat cumva ca te-ai refugiat in relatia cu fiul tau si nu ai avut in ultimii 15 ani o relatie de durata, probabil iti lipseste.
      Sau altfel spus, stabileste-ti prioritatile, fiul tau abia incepe sa guste din viata, traieste-o si tu pe a ta!

  6. Angi

    Un copil are nevoie de sprijinul emotional, fizic, intelectual al parintelui pana la adolescenta. Si din punctul acela se vor vedea cel mai bine semintele samanate, toata increderea in sine care a fost inspirata de parinte / parinti. Apoi, incetul cu incetul parintele trebuie sa se retraga din viata adolescentului, cel putin din punct de vedere al atasamentului. Intre cei doi exista deja o relatie solida de incredere, asa ca sa creada cu tarie in judecata copilului si sa-i dea voie sa apeleze singur sfaturi sau la sprijin emotional, fara sa-l sufoce. Intre timp, sa-si construiasca si mama o viata personala si sa aibe hobby-uri proprii, sa nu-si mai construiasca toata fericirea in jurul lui. Sa-l lase sa zboare. Si astfel vor fi amandoi fericiti.

    Si mama sa aibe respect fata de baiatul lui, daca observa ca un comportament pe care-l face, in cazul de fata alintarile de fata cu prietena, il face pe copil sa se simta stanjenit, rusinat, nervos, atunci sa nu mai faca asa. Baiatul are deja 20 de ani, nu 3 si deja poate sa-si seteze propriile granite, si sa decida ce comportament al parintelui va tolera sau nu.

    Poate este dureros, dar copiii nu ne apartin, dar putem sa profitam de prezenta lor in viata noastra pana la 18 ani, si sa facem ce putem mai bine sa-i crestem sa devina niste adulti responsabili si echilibrati. Daca vor dori ca mai departe sa faca parte din viata noastra inseamna ca am facut o treaba buna.

  7. Delia

    Ah, cât de greu trebuie sa îi fie mamei…
    Dar, trebuie sa privească dacă poate, lucrurile puțin din afară.
    Sa se pună puțin în locul fiului, care își cauta propia identitate și care poate s-a simțit copleșit de „datoria” de a-și face mama fericită.
    Nu a spus nimic dacă are prietena, prieteni, dacă a ieșit, bucurat, împlinit… și fără fiul ei.
    Așa suntem noi mamele, ne dedicam complet și fără nici o rezerva, doar ca copiii noștri ne sunt doar „împrumutați”, ei își aparțin și trebuie sa știm când și cum sa facem pasul în spate.
    Si sa ne învățam ca trebuie sa avem propia noastră viață, bucurie și fericire și în afara calității de mamă.
    Si mie mi-a fost greu sa ma autoeduc, mai ales ca înaintea fiului, am avut o fetita care mi-a murit la naștere, și atunci am fost muuult mai stresată și stresantă, de teama de a nu i se intampla ceva.
    Poate, ca asa va veni înapoi către tine, când tu vei fi atât de „plina” de viata ta încât nu mai ești interesata de viata lui(asa vei părea, ca întotdeauna vei fi interesata de viata lui).
    Sau poate odată cu maturizarea va înțelege mult mai multe, important este ca tu sa te retragi puțin, poate va avea alta perspectivă.
    Oferă-ți ție ceea ce ți-ai dorit când el era mic și nu puteai, o vacanta, o haina, o carte…vrea spațiu, ofera-il cu tot ce înseamnă asta…
    Mult succes draga mea❤️, știu ca nu e deloc ușor, dar sper sa auzim vesti bune 🤗😊.

  8. Lulu

    Da,e tare greu…a fost toata viata ta si acum tu nu ai loc in a lui.Dar e bine…ve ti fi bine,trebuie sa ai rabdare,sa ti gasesti ocupatie…sa te bucuri de el ca merge la facultate si la job(si nu face alte tampenii),sa l supraveghezi din umbra…Se va intoarce,mama este numai una ,chiar daca ai exagerat cu iubirea…si noi am trecut prin asta si chiar mai rau…Are nevoie de timp sa se formeze,sa se gaseasca ,sa si faca un viitor.Rabdare.

  9. Esmeralda

    Cred cu tarie ca nu ati facut nimic rau, pur si simplu viata isi vede de cursul ei. Nu e niciodata prea tarziu sa va redescoperiti, odata cu plecarea baiatului intrati si dvs intr o noua etapa, normala, de viata. Poate fi fff interesanta, se deschid noi oportunitati, se pot intampla lucruri la care nici nu v ati gandit pana acum, ocupata fiind ca mama. Suntem oameni si refractari la schimbare, ne ia timp sa ne adaptam, dati va acest timp. Sunt multe cursuri de dezvoltare personala online, romanesti sau straine, puteti cunoaste oameni noi cu care sa aveti lucruri in comun.
    Cum ar fi sa va sune fiul intr o zi si sa-i spuneti “ce super ca m ai sunat, dar sunt in mijlocul unui curs online de limba japoneza/salsa pot sa te sun eu mai tarziu? Pa. Pa”
    Il va intriga, i se va parea si lui ca nu va recunoaste, discutiile vor deveni poate mai relaxate, in orice caz mai diverse 🙂
    Ma doare inima stiind ca tb sa i lasam sa zboare pe copii, dar poate ca sacrificiul pe care tb sa l facem ca sa ne pastram relatii bune cu ei cand cresc este tocmai sa incepem sa ne reocupam de noi insine. Va imbratisez cu drag, curaj si va doresc ca toata caldura si iubirea pe care le ati simtit pana acum pentru fiu sa se intoarca spre cea care are acum cea mai mare nevoie de ele – back to you, adica!

  10. IQ

    Copilul tau e adult si nu e adult. E barbat si nu e barbat. De aici frustrarile lui, care se traduc in comportamentul fata de tine. Ca adult, trebuie sa fii pe picioarele tale, nu? Sa te intretii singur, sa-ti platesti o chirie, etc. El primeste inca ajutor de la parinti. Nu cred ca-i convine, dar nu are de ales. Asa ca ce face? Accepta banii dar il uraste pe trimitator. Nu-si poate asuma statusul de tanar care (inca) are nevoie de ajutor. Si nu-si poate asuma nici frustrarea pe care o simte, astfel incat gaseste tap ispasitor: mama e de vina! Pentru cum l-a crescut, pentru ca l-a cocolosit, pentru ca pentru ca….Mama devine persona non grata si tinteste asupra ei toate resentimentele si reprosurile care de fapt sunt catre el insusi (ca n-a fost in stare, ca n-are destul, nu face destul etc) dar pe care nu le poate asuma.

    Pentru tine, ca mama, pot sa spun ca va fi mai bine in momentul cand el se va maturiza. Relatia se va aseza altfel. Spre binele lui, sper sa nu ramana prins in mlastina frustrarilor si sa-si gaseasca un drum frumos si asumat.

  11. Ileana D.

    Buna ziua. Mie mi se pare ca fiul dumneavoastea incerca sa pune niste limite foarte clare – atat de spatiu cat si sentimentale – pe care dumneavoastra tot invercati sa le „mutati” conform cu nevoile dumneavoastra. Eu m-as simti nerespectata in cazul asta si m-as comporta cam ca fiul dumneavostra. A plecat, gata! E un barbat tanar responsabil pt. viata si securitatra sa. I-ati dat aripi – v-ati indeplinit misiunea de parinte. Ar trebui sa fiti mandra ca se descurca singur (si sa i-o spuneti in loc sa fiti vesnic ingrijorata) si sa ca bucurati de viata dumneavoastra. Numai bine pt. viitorul dumneavoastra!

  12. Silvia

    Inteleg ca este o drama pentru mama respectiva dar e de fapt o situatie super obisnuita. Problema e a mamei care nu are un alt sprijin si interes major. Trebuie sa isi gaseasca altceva de iubit si cocolosit.
    Drama asta e a tuturor parintilor in esenta. Cand copiii ajung destul de mari ca sa se mute la casa lor multi din ei aleg sa rareasca spre deloc contactul cu părinții.
    Singura chestie care e preferabila este sa existe totusi o relatie cat de cat. Dar niciodata nu va mai fi la fel. Mama respectiva trebuie sa inteleaga asta foarte clar.
    Ar trebui sa vada partea plina a paharului: daca baiatul nu ar avea prieteni de varsta lui si lucruri care il pasioneaza de varsta lui atunci ar fi probabil un anxios si bolnav psihic. Un psihiatru suedez spune ca o relatie spartana de genul sa suni parintii doar pentru sfaturi e cel mai evident indiciu ca ai fost un parinte bun. Daca dimpotriva copilul e nedezlipit si tot timpul e dependent e o situatie bolnăvicioasa.
    Eu am trait drama doamnei in alt format. Fratele meu a fost pentru mine si mama și tată dar cand s-a casatorit a fost ca si cum gata, nu mai avem aceeasi relatie. A fost f greu pentru mine. M-am certat cu el, am incercat sa ii spun ca un telefon mai mult nu ar strica. Dar, cand omul e fericit devine mai insensibil cred eu. Oricum, mi-a luat mult dar acum am acceptat. Avem o relatie destul de buna ca frate si sora, dar fata de cum am fost noi e ce avem acum o copie superpalida. Dar am acceptat si asta e singurul mod de a actiona. Mama respectiva trebuie sa gaseasca iubirea in alta parte. Altfel isi face ea singură rău si poate cauza si fiului suferință. Si eu sunt parinte si ma gândesc cu groază la ce va fi cand fata se mareste. O sa fie tragic dar asta e soarta noastră. Copiii ii avem numai cu împrumut pe perioada copilăriei. Dupa aceea daca mai raman in cercul nostru e un lucru rar.

  13. Cata

    Cu riscul sa imi iau rosii.
    Exista o carte scrisa de Hunt & Hendrix, Daruieste iubirea care vindeca – Ghid pentru parinti. Acolo explica destul de clar despre relatiile toxice dintre parinti si copii. Spune clar ca parintele e parinte, si nu prieten. Explica relatiile simbiotice, si de ce nu sunt sanatoase. Mai gasiti si in alte carti/ articole pe interner detalii.

    Mi se pare admirabil ca a ales sa se sustina singur, sunt zeci de tineri adulti care stau cocolositi de parinti pe canapeaua din sufragerie. Adica vorbim de un tanar de 20 ani, nu de un adolescent de 14-16 ani. Prin faptul ca “nu va lasa inima” sa nu il ajutati, nu stiu cat se mult bine ii faceti. Daca doriti musai sa ii oferiti o mana de ajutor, ar trebui stabilit impreuna cu el cat/cum/cand va primi ajutor; la modul pe y ale lunii, primesti x bani si doar atat. Nimic in plus. Sau eu te ajut cu mancare o data pe saptamana si doar atat. Ca va suna la 2 saptamani, mai bine va suna de placere la 2 saptamani, decat zilnic si fara sa ii faca placere/din obligatie. Cu cat o sa il sufocati cu dorinta dumneavoastra, cu atat el o sa fuga din ce in ce mai departe. Nu incercati sa dati vina pe relatia cu o fata, cu prieteni. Relatiile dintre doi oameni, tin de ei doi si atat.
    Faceti niste pasi in spate, rariti semnificativ dorinta dumneavoastra de comunicare, evitati sa ii aruncati in fata cate ati facut/ce sacrificii. Daca aveti cu adevarat o relatie puternica, se va reapropia, dar nu ca in copil mic, ci ca un barbat ce isi respecta si iubeste mama.

  14. Elvira7

    Am o prietena in situatia asta. Baiatul ei este acum insurat, tata de copil, si incepe sa-si dea seama si sa accepte dragostea de parinte. Cumva cam tarziu, pentru ca deja si-a subminat mama in fata sotiei, desciind-o ca sufocanta, asa ca de acum nu mai este acceptata nici de sotia lui.
    Ai gresit, da, cand ti-a cerut sa te retragi. Daca o faceai incetul cu incetul, sa-ti accepti locul si timpul acordat in diferite perioade din viata lui, probabil ca acum erati intr-o relatie normala, sanatoasa de mama-fiu.
    Din experienta prietenei mele care a avut o relatie extraordinara cu baiatul chiar si in vremea adolescentei, iti spun ce sa nu faci: atunci cand iti da un deget, nu incerca sa-i apuci din nou mana toata. Daca si cand incerci, va cladi inca un zid intre tine si el. Acum, ajutat si de prietena, careia sigur i s-a plans de implicarea ta sufocanta in viata lui (of, baietii astia, poate in timp le va parea rau ca au vorbit de rau de mamele lor, dar va fi tarziu).
    Vezi-ti de viata ta, el sa vada ca ai si tu o viata, alta decat a lui(daca traiesti pentru el, este sentimentul ala de sufocare), ajuta. Sa nu-i mai reprosezi lipsa relatiei sau ca s-a indepartat de tine – era normal, dar poate ca ati exagerat amandoi. Suna-l rar, cu voiosie, fara sa insisti la ceva anume. Nu-i mai oferi ceva ce nu-ti cere, inclusiv bani. Sa stie ca esti acolo pentru el, dar nu-i mai da fara sa-l intrebi cat are nevoie si sa-i dai atata cat spune el. Din pacate ai de reparat relatie, nu de mentinut, asa ca va trebui sa sacrifici mult.

  15. Lorelai

    Imi pare rau ca treceti printr-o astfel de experiență. Cred ca nu e nimic mai dureros decât respingerea din partea copilului în care ati investit toată viața. Aveti nevoie, amândoi, de ajutor profesionist. Mai mult ca sigur copilul va invinovateste pentru copilăria fără tată. Stiu, nu e rațional și drept, dar părintele care lipsește are avantajul de a fi mitizat. Cum spuneai alte persoane, cu cât incercati să reparați relația cu atât veti fi respinsă. Mergeti la un psiholog ca să vă descărcați toate frustrările vieții și el vă va ajuta sa va depuneti pe primul plan.

  16. Lorena

    Dragă mămică, vă recomand cartea Dansul furiei de Harriet Lester. O să vedeți acolo cum fiecare relație e un „dans” in care comportamentul unuia influențează pe al celuilalt și nu este niciodată vina cuiva exclusiv dacă lucrurile merg prost. Ce putem face este că fiecare dintre noi să își asume responsabilitatea pentru partea sa. Vă îmbrățișez!

  17. Corina

    Copilul, acum adult, s-a simtit sufocat. Nu e lipsa de recunostinta sau de iubire e sentimentul lui de sufocare in relatia cu mama, care il face sa fuga. Are nevoie de independenta, are nevoie sa simta ca e barbat, ca e adult si mai mult, are dreptul sa fie asta! Se vede si din actiuni: munceste, studiaza. Si nu sa simta ca e in continuare puisorul mamei. Desigur, pt o mama copilul ei e puiul ei, dar puiul ei e mare, cumva tb acceptat si inteles asta (poate si o consiliere ar ajuta). Uneori e greu, dar cu iubirea de mama si cu iubirea in general, tb sa vina si respectul pt nevoile si sentimentele celuilalt. Iar baiatul are nevoie de spatiul lui, clar si prin raspunsul rar la mesaje sau telefon. Sfatul – nu il agasati. Eu as intreba insa altceva mama sau as indemna-o mai degraba sa faca altceva – are prietene? Are o viata sociala? (mai greu cu covidul, stiu, dar macar cat se poate). S-a gandit vreodata sa isi refaca viata alaturi de un alt barbat, mai ales ca acum copilul ei e mare? E o presiune uriasa pe un copil, fie el devenit adult, adolescent sau inca mic, sa simta ca tb sa fie suportul emotional sau ca e „fericirea” parintilor lui. Poate parea ca e magulitor. Ca doar asa arata iubirea. Credeti-ma, nu e. Cand copilul devine sursa „fericirii”, „mandriei” sau mai rau sensul existentei parintilor (fie si la modul inconstient), i se pune o greutate enorma pe umeri si pe suflet, si a fugi inseamna a supravietui (emotional). Solutia nu va sta insa in actiuni de abtinere din partea mamei (sa nu sune, sa nu agaseze), evident aceste masuri trebuiesc si ele luate, dar ele nu tb sa vina din nevoia disperata a mamei ca fiul sa se intoarca, ca lucrurile sa fie ca inainte, ci dintr-o reala intelegere si mai ales acceptare a nevoilor fiului. Si a faptului ca a crescut. E un adult, poate exista conexiune cu fiii adulti, clar, dar relatia nu poate fi aceeasi. Dar aceasta se poate face real si autentic, numai atunci cand mama isi gaseste propria ratiune de a fi in propria ei viata – asa cum mereu tb sa fie… un hobby, prietene, un partener, bucuria de a trai. Ce va place sa faceti, ce va face sa va simtiti vie, aveti pasiuni vechi de mult uitate (din copilarie de exemplu) pe care le-ati neglijat si de care poate ati uitat cu totul? Acum e momentul de a va reconecta cu ele. Nimeni: nici sotul, nici iubitul, nici copiii, niciun om nu tb sa fie ratiunea de a exista a unui alt om. Copiii sunt fericiti cand parintii sunt fericiti si in aceasta fericire isi gasesc si modelul de viata. Deci daca cu adevarat va iubiti fiul (si sunt convinsa ca il iubiti) cel mai de pret cadou pe care ati putea sa i-l oferiti este sa va cautati si sa va gasiti fericirea in dvs, in propria viata. Niciodata nu e prea tarziu. Si atunci va veni el natural sa se conecteze (nu ca la 3 ani, ca la 20), dar atentie, scopul de a va gasi fericirea nu este ca fiul sa se intoarca. E un scop in sine si e o dovada de iubire pt amandoi. Si sunt sigura ca el isi iubeste mama. Dar cand mama e fericita, independent de el, ce bucurie sa impartasesti experiente si sa stai la”povesti” cu ea. Curaj: conectarea la sine, iubirea de sine, vindecarea emotionala a mamei (nu mereu cu accentul pe copil) sunt cheia. Si o consiliere sau o terapie, ar fi foarte buna pt a va ajuta sa navigati prin toate aceste emotii. Nu e usor, dar e posibil. Aveti grija si mai ales iubiti-va pe dvs. E o sansa de fapt minunata pe care fiul dvs vi-o da, sa va reconectati la cine sunteti, chiar daca acum nu o vedeti astfel. Cu drag, si sper sa va fi fost de folos.

  18. niko

    Cred ca este o mare presiune si pe el ca si copil ( chiar daca are 20 de ani) sa simta ca este singurul lucru bun din viata dvoastra-cum afirmati-lucrul asta cred ca il impiedica si acum sa se apropie, pentru ca simte ca nu e datoria sa sa va ”fericeasca”-si asta cam asa este.
    Din pacate in Romania, se cam poarta acest model-de a te ingropa efectiv in cresterea copilului pana la auto anulare-a propriei persoane, propriei feminitati, propriilor placeri-nu mai existi efectiv, singura preocupare fiind copilul si binele sau-si o vreme functioneaza , cat e mic, dar cand creste….cum e si normal, se vor liberi si indepenti, si vor sa si ia zborul si sa nu ii mai bata nimeni la cap, si e o faza absolut normala.
    Nu o sa pretind ca stiu cum sa reparati relatia cu el-poate ar trebui sa apelati la un psiholog -dar o sa va spun ca in mod sigur ar trebui sa va focusati pe a va repara relatia cu propria persoana, sa incepeti sa va redescoperiti, sa va autoanalizati, sa va descoperiti noi pasiuni, sa va faceti noi obiceiuri, poate sa legati noi prietenii, sa incepeti sa comunicati cu oameni noi, cu viziuni noi, cu care sa puteti discuta lucruri, sa va preocupati de propria evolutie. Si cand o sa incepeti automat si mai bine dupa toate acestea si sa incepeti sa vedeti rezultate, si stima de sine o sa va creasca.
    Trebuie sa aveti o viata a dvoastra-imi aduc aminte de o prietena care acum 20 de ani imi povestea despre iubitul ei, olandez-si care atunci cand se ducea la mama sa in vizita, trebuia sa isi anunte vizita, telefonic, si sa vada daca mama sa e disponibila-in afara parintii nu sunt atat de legati de copii ( nu judeca daca e bine sau rau asta) dar ei au o viata a lor, dincolo de faptul ca sunt parinti, iar dupa ce copiii sunt la casele lor….cu atat mai mult.
    EU cred ca odata ce va veti ocupa de dvoastra si veti inceta sa traiti prin el efectiv si veti inceta sa mai aveti atitudinea aceasta si sa nu mai exercitati atatea presiuni asupra lui-si el va simti diferenta si poate ca o sa isi doreasca singur sa mai revina, probabil mai des, pentru ca de data asta nu il mai obligati sau nu il mai constrangeti.
    Cel mai rau lucru mi se pare ca manipulezi o persoana draga, sau sa o santazezi emotional-sunt convinsa ca suferiti, incercati insa sa nu il mai amenintati ca nu i mai trimiteti bani sau alte lucruri de genul-nu functioneaza si vor lasa mari rani pe termen lung in relatia cu el-va spun din proprie experienta asta, ca si copil al unor parinti care au incercat aceleasi metode si niciodata nu au mai putut recupera acele rani produse.
    DAti-i ce puteti, cand puteti, si incepeti sa traiti pentru dvoastra-sunt convinsa ca va simti imediat aceasta schimbare si ca odata ce veti incepe sa fiti mai fericita cu cine sunteti, si el va fi mai fericit sa vina acasa-la o femeie care nu asteapta sa fie implinita de fiul sau si care nu exercita constant presiuni-nu va spun asta ca sa va critic sau ca repros, ci incerc sa va ofer si o alta perspectiva asupra problemei.
    Mult curaj-sunt sigura ca veti iesi cu bine din aceasta etapa si ca in curand totul va fi mult mai bine si ca veti fi mult mai puternica si va veti intelege lectiile care vin la pachet , numai bine.

    • Nicoleta

      Eu sunt fata care a stat mereu langa mama si nu am iesit din cuvantul ei. Sunt copilul mijlociu dintr-o familie de 3 fete. Surorile mele mereu s-au razvratit, mereu au facut numai cum au vrut ele. Eu, in schimb, nu aveam curajul sa ies din vorba mamei. Mama mi-a spus ca la botez am racit puternic si s-a chinuit cu mine prin spitale. Asa a ajuns sa simta nevoia permanenta de a ma ocroti. Surorile mele erau geloase pe mine pt ca mama era supra-protectoare cu mine, si am inteles si de ce.
      In timp, eu m-am obisnuit sa fiu sub aripa protectoare a mamei, eu nu invatam singura, mereu o asteptam pe mama sa vina de la munca noaptea tarziu si sa faca temele cu mine, in timp ce surorile mele aveau temele deja facute cand mama ajungea acasa.
      Mama imi dadea toata grija ei si eu ma simteam foarte ocrotita in postura asta. Si credeti ca m-a facut responsabila? Nu, deloc..mama mi-a dat toata dragostea ei si eu am apucat-o cu zece maini si i-am raspuns in acelasi mod, nu m-am abatut de la cuvantul ei. ..stiam ca mama mereu gandeste mai bine decat mine, ca ea stie dinainte unde sunt pericolele si ca daca ea nu imi permite sa fac un lucru, inseamna ca e spre binele meu. Aceasta reteta am urmat ani buni. Am ajuns la momentul cand sa aplic pentru liceu. Eu am vrut la arte dar pentru ca nu eram sigura pe alegerea mea (pentru ca dintotdeauna am mers pe ideea ca mama, tata, surorile …altii stiu mai bine decat mine) am ajuns sa studiez mate-info, total opus. 4 ani de cosmar. Nu intelegeam nimic. Am fost un elev de nota 8 luat cu mare efort la matematica si imi era frica sa apas butonul calculatorului..:). Nu am facut progrese. Mereu m-am mentinut pe linia de plutire, cat sa nu raman repetenta.
      *Cand copilul este permanent dirijat de parinti, el isi pierde personalitatea, curajul pentru provocarile varstei, nu este obisnuit sa gandeasca pentru el, mereu asteapta ca mama, tata sau altcineva sa ia decizii pentru el, deoarece de-alungul timpului el nu a avut libertatea de a decide pentru el si nici nu a fost incurajat sa aibe o opinie.
      Asa am facut eu, am ascultat orbeste ce a spus mama…ea spunea..lasa ca eu stiu mai bine!
      M-am facut mare, adult dupa varsta biologica, dar inca copil dupa incapacitatea de a lua decizii si a-mi asuma responsabilitatea actiunilor proprii.
      Inca mai astept ca mama sa imi zica ce sa fac..ce sa aleg..cu cine sa ma marit, cu cine sa vorbesc. Este asa de comod ca altul sa gandeasca pentru mine, altul sa duca responsabilitatea vietii mele.
      Mama nu m-a lasat sa experimentez nimic..mereu sa ma tina la adapost, sa ma fereasca de tot ceea ce este in afara casei. Eu stiu, era exprimarea dragostei ei de mama pentru puiul ei. Iar eu, ca un copil ascultator, i-am inapoiat afectiunea in acelasi mod…nu am iesit din cuvantul ei. …si peste ani, eram in casa cu mama de 65 ani si prietena ei de aceeasi varsta. Eu, adult de 42 ani stateam cu mama. Timpul a trecut dar eu tot cu mama am ramas. Surorile mele care mereu s-au razvratit, au avut curajul de a se impune si si-au ales drumul lor in viata pe care si l-au asumat Au studiat ceea ce le-a placut, si-au ales meseriile cu pasiune si si-au construit mariaje trainice.
      Eu, in schimb, am stat la adapost sub fusta mamei, am acceptat ca ea sa gandeasca pentru mine pana la punctul de a fi incapabila sa am o opinie proprie..chiar si cand vorbesc cu un barbat astept ca mama sa dea raspunsul in locul meu. Deci mamelor super-protectoare…asa nu e bine.
      Acum la 42 ani mama e suparata ca nu am o cariera, nu am o familie, nu sunt integrata in societate. Acum, ea imi spune: tu cand ai sa te maturizezi? Gata, nu mai esti copil, acum esti mare, ai 40 ani! Fa-ti un rost in viata! Eu nu stiu cat voi mai trai,zice ea.
      Si da, mama are multa dreptate, dar, cum pot eu sa gandesc singura, cand timp de 42 ani mama a fost cea care a gandit si a decis pentru mine? Vedeti care este reversul dragostei exagerate…in loc de a pregati adulti puternici, construieste handicapati emotionali.
      Acum cand tata s-a dus…am inteles ca si mama are termen de valabilitate si mi-am gasit motivatia de a sta pe propriile picioare!
      Acum si mama a inteles ca protectia excesiva nu construieste adultI responsabili, ca este foarte indicat ca fiecare sa invete din greselile proprii si nu din cele ale parintilor, pentru ca doar asa invatam cu adevarat!
      Revenind la fiul dumneavoastra, ajutati-l sa devina un adult responsabil si stabil emotional. Mai intai cereti-i iertare pentru toata dragostea excesiva cu care l-ati inconjurat pana acum. Spuneti-i ca asa ati crezut ca e cel mai bine pentru el si ca ati vrut ca prin iubirea de mama sa o inlocuiti si pe cea de tata.
      Spuneti-i ca asa ati stiut dumneavoastra sa il iubiti si ca nu ati stiut alt mod, dar…acum ati inteles ca nu era tehnica cea mai buna si ca va doriti ca el sa ajunga un adult responsabil si puternic emotional, fapt pentru care dumneavoastra aveti incredere ca el poate ajunge asa!
      Cum ii aratati increderea?…prin actiunile dvs. Cand el spune ca nu vrea mancare de la dvs.nu ii mai trimiti! Daca insistati.sa ii dati…e ca si cum i-ati spune…”eu stiu ca tu nu esti in stare sa te hranesti singur..lasa ca iti da mama”, si asa ii scade stima de sine, va gandi ca nici sa isi faca singur de mancare nu este capabil!
      La fel si cu banii pe care ii trimiteti fara ca el sa vi-i ceara: el ii ia pt ca totusi sunt bani si noi toti avem nevoie de bani, dar gestul in sine loveste iar in stima lui…de aceea va uraste, pentru ca el gandeste ca, iar vreti sa il legati de dvs, ca vreti sa ii demonstrati ca fara banii dvs el nu se va putea descurca singur.
      Cat a fost mic el avea nevoie de mama. Acum ca e mare, el are nevoie de prieteni. Fiti prietena cu el, aratati-i ca aveti incredere in deciziile lui (bune sau rele, el oricum va invata din experientele proprii). Numai asa il veti castiga ca si prieten. Dati-i voie sa greseasca. Dati-i voie sa experimenteze viata de adult responsabil. Si-a luat un job part-time si e la facultate. E un lucru mare. Vrea sa se intretina singur. E de admirat!! Daca va intimpina greutati va gasi el o solutie sa le depaseasca. Datoria dvs de mama este sa AVETI INCREDERE CA EL VA LUA CEA MAI BUNA DECIZIE PENTRU EL.

  19. Madalina

    Buna, eu vad situatia din punctul lui de vedere, sunt in aceeasi relatie cu mama de cativa ani. Am simtit o foarte mare lipsa de respect (tradusa si in multe forme de abuz) de-a lungul timpului din partea ei, oricat m-as fi straduit sa fie bine, iar asta a dus la racirea treptata a relatiei dintre noi. Amenintarile, incercarile de santaj, acuzatiile si apropierile cu forta nu au facut decat sa inrautateasca lucrurile. Unii oameni chiar au nevoie de respect, sa fie auziti si intelesi, chiar daca sunt adolescenti si parintii lor au alta parere. Lasati-l in pace, dati-i spatiu, gasiti-va si alte preocupari, trimiteti energie si ganduri bune in directia lui si poate, in timp, relatia se va repara. Copiii nu sunt aici doar ca sa tina de urat parintilor, cu cat mai repede veti intelege asta cu atat mai bine va fi pentru toata lumea.

  20. Monica

    Bună, am 2 băieți mici însă soțul meu nu are o relație apropiata cu mama lui. El a avut o copilărie grea, și-a pierdut tatăl când avea 4 ani iar de la 8 ani a avut un tata vitreg abuziv și violent. Nu întru în detalii pentru ca e situația diferita dar soțului meu nu ii place când își suna mama și de fiecare data aceasta se plânge la el cât de mult muncește și cât s-a sacrificat, ii critica alegerile, de la ce mănâncă, la parenting, la meserie, la locul unde își face vacantele etc. Eu i-aș da libertate, chiar dacă ma doare, i-aș valida alegerile și dacă are nevoie de ceva sa știe ca sunt acolo.

  21. Miruna

    Afecțiunea paternă este esențială în dezvoltarea copiilor, mai ales pentru băieți, au nevoie de un exemplu,nu e de ajuns doar iubirea mamei. Eu am 20 de ani, urăsc atunci când părinții nu mă lăsa să aleg ceea ce vreau, chiar dacă e spre bine, îmi doresc acea independența, de a mă desprinde de familia mea. In aceasta etapă părinții ar trebui sa devină mai mult prieteni și mai puțin „părinți „. Acum e momentul când ne definim ca oameni, dorim să greșim, sa învățăm pe pielea noastră ce este bine și ce este rău.

  22. Alexandra

    Citesc cu putina tristețe și debusolare comentariile mămicilor de aici care ii recomanda mamei îndurerate sa și lase copilul în pace și „get a life” pe scurt. Eu sunt mama de băiat, încă f micuț, dar din câte vad, băieții sunt mai reci și nepăsători fata de părinți și încep de pe acum sa îmi creez un mindset în direcția asta dar tot ma intristeaza. Am fost crescuta de mama și atat. La fel, m a cocolosit, uneori m a stresat, dar de fiecare data mi a explicat temerile ei legate de integritatea mea fizica și psihica, de ce face ce face, și totuși mi a acordat multe libertăți însă știam ca trebuia mereu sa știe de mine, e și normal. În timp și pt mine a devenit un mod de a ma simți în siguranță, făceam ce voiam, dar cineva știa unde sunt în caz de urgente. I am înțeles atat de bine sufletul încât ca tânăr de 20+, sufletul meu a devenit unul cu al ei. Nu trebuia sa îmi scrie ea dacă sunt bine etc. Ii trimiteam eu sms „sunt ok”. Acum ca adult am ales sa locuiesc aproape de ea. Ma ajuta mult și asa am de gând sa fac și eu la bătrânețile ei. Vorbim mult, despre lume, despre suflet despre tot. Încă are tendința de a fi „prea mamă” cu toate ca și eu sunt mama la rândul meu însă înțeleg de ce și nu ma simt deranjata. Relația apropiata de părinți este aur. Poți fi independent și având o relație strânsă cu părinții. În plus, ne este frica de dependenta emoțională de parca e necuratul. Ne mințim pt ca dependenti emoțional sumtem toți de câte cineva, și nu în sensul rău, dar când iubești, ca e sot, ca e copil, ca e părinte, ca e un job, un hobby, orice, se creează un soi de dependenta emoțională. Dacă aceasta dependenta emoțională este una echilibrata care nu pune stăpânire pe tot ce insemnam noi, și nu ne tine viata în loc, este defapt un lucru benefic, care ne întregește spiritual.

    • Arina

      Sunt curioasă cum funcționează relația ta de cuplu în această situație. Ideea sună frumos, dar din experiența mea personala și din jur, de fiecare dată când un părinte e „prea părinte”, în cuplu apar tensiuni. Mama mea este cea care ar dori o apropiere mai mare, vorbim des dar nu îi permit să intervină în deciziile mele pentru că nu e normal,
      plus că în copilărie ea și tata au luat multe decizii greșite pentru mine și nici acum nu mă simt văzută așa cum sunt, ci prin filtrul dorințelor ei. Din fericire soacra mea este de nota 10 din acest punct de vedere, nu pentru că îi impune soțul, ci pentru că așa crede că este bine, să nu se implice (da, există și astfel de mame de băieți) . Nu aș fi putut vreodată să fiu într-o relație cu cineva atât de apropiat de părinți cum spui tu, în orice situație aș fi simțit că nu contez 50% așa cum e normal și cu siguranță mi s-ar fi impus lucruri cu care nu eram de acord.

    • Elvira7

      Alexandra, ai dreptate. Si eu am avut o relatie foarte buna cu mama si tata care a ramas la fel de buna pana acum (traieste doar mama). Niciodata nu am fost sufocata de ei, nu m-a deranjat sa locuiesc cu ei dupa ce am terminat facultatea, nu m-a deranjat sa vina sa ma viziteze in casa unde locuiesc cu familia mea oricat si oricand si-au dorit ei. Doar m-au bucurat. Diferenta: nu trebuia sa-i sun sa le spun noapte buna sau bunadimineata cand eram departe, nu trebuia sa fac conversatie cu ei sa-i fac sa se simta bine, nu trebuia sa petrec ziua mea sau Anul Nou cu ei ca fiind zile importante asa ca ei trebuiau sa faca parte din ele samd. Intelegi ideea, da? Asa ca, de buna voie, cand am locuit cu ei spuneam fiecare unde plecam ca sa stim unul de celalalt, vremea cand presupuneam ca ne intoarcem si daca nu o faceam, sunam sa spunem. In afara de Craciun care a fost mereu in familie, celelalte zile importante le petreceam asa cum se intampla in acel an, cu parintii sau fara, era bucurie pentru toti. Da, am avut doi parinti si asta a schimbat lucrurile pentru ei, dar tocmai asta vreau sa punctez: copilul nu trebuie sa ia locul partenerului de viata, sa umple golul acestuia. Relatia trebuie sa ramana aceiasi, cu unul sau cu doi parinti. Cat este mic, copilul accepta totala atentie a parintelui ca deh, este copil, nu stie si nu vrea altceva. Cand creste, devine sufocat daca parintele il vrea parte din viata lui ca pe un partener.

  23. Anca T

    Din ceea ce am citit, pentru mine reiese ca nu ti-au fost indeplinite tie, personal, nevoile si asteptarile. Cred ca un psiholog si niste carti bune ti-ar putea arata unde ai gresit si cum sa iti repari relatia cu fiul tau. Si sunt sigura ca in timp vei reusi! Totusi, la 20 ani, copilul a plecat de acasa, merge la o facultate, si-a luat un job, e de apreciat! Altii stau pe spinarea parintilor pana la 30 ani.
    Iti doresc rabdare, vindecare si impacare! Sa intorci privirea spre tine.

    O mama singura.

  24. Carmen

    Ati crescut un copil bun din cate imi dau seama din mesaj. Acum e timpul sa isi ia zborul din cuib. Lasati-l si gasiti alte lucruri care sa va faca placere chiar daca e greu. Curaj 🙂

  25. Cosmina

    Mama mea, dinpacate, mereu a pus presiune emotionala pe mine si pe fratele meu. Si-a constrit lumea prin noi. Am 36 de ani si o sun zilnic, dar din obligatie. Rar o sun de bucurie si mereu inspir adanc inainte. Atata se plange incat imi strica starea instant. Mereu tebuie sa o inteleg, sa o sustin si sa o incurajez. E greu, mereu a fost. Mereu m-am simtit responsabila pentru fericirea ei. De foarte multe ori am renuntat la lucruri care ma faceau pe mine fericita, ca sa fie ea fericita si asta ma ranea. Am crescut crezand ca asa e corect, ca eu sa o sustin si sa o fac fericita. Minteam cand dormeam la prietenul meu si ma simteam vinovata cand eram fericita sau cand plecam undeva si ea ramanea singura. Parca o simt acum, la 60 de ani ca incearca sa schimbe ceva in comportament, in relatie cu mine, cel putin. Asta vine dupa niste ani in care am tinut-o la distanta. Mare. Parca invata sa se detaseze, cumva. Cred ca baiatul dv procedeaza normal si corect. Are nevoie sa se descopere si sa devina bărbat. Mergeti la cursuri de dans. Pictati. Indragostiti-va. O sa se intoarca, cu siguranta, la un moment dat. Dar altfel. Cred ca ar trebui sa fiti mandra de el. L-ati educat corect. Copiii zbora.❤ Si asa si trebuie. Sunt convinsa ca o sa fiti bine, odata ce reusiti sa vedeti situatia din alt unghi.

    • Catalina

      E de recomandat o consiliere terapeutica cu un specialist in psihoterapie. Toate comentariile sunt benefice dar nu vor vindeca drama emotionala a mamei.Partea sufleteasca a omului daca e in suferinta, se vindeca destul de greu si e nevoie de terapie! 🤗

  26. Ioana

    Cred ca o sa se intoarca la tine, as zice ca e doar o chestie de adolescent.
    As vorbi cu un psiholog, de fapt as vorbi cu mai multi si as alege teoria cu care rezonez.
    As incerca totusi sa aflu mai multe despre viata lui, sa fiu eu sigura ca e ok.
    Cred ca iti e tare greu. E clar ca nu ai procedat perfect in trecut, dar nu mi se pare nici foarte grav, pare ca l-ai crescut bine si cred ca o sa va reluati relatia.
    Si el are nevoie de tine dar daca in trecut l-ai sufocat acum isi face un detox.
    Te îmbrățișez!

  27. Nicole

    Doar tu și cu el știți cel mai bine povestea voastră de viață. Este greu să te desprinzi de fiul tău mai ales când el are alte nevoi. Este doar o etapă din viața lui în care dorește să devină adult. Nu înseamnă că nu te iubește ci doar că are nevoie sa își ia singur deciziile. Fiul meu cel mare are 21 de ani și sunt atât de mândră de el că își caută singur drumul. Chiar daca am nemulțumirile mele de mama -una este că fumează -am învățat să accept că el știe cel mai bine ce să facă cu viața lui. Eu ii dau sfaturi când mă sună și mă întreabă. A fost greu sa ajung aici pentru că am avut numeroase lupte interioare insa am înțeles că dacă îl accept așa cum e el relația noastră înflorește. Eu nu am rămas agățată de relația cu fiul meu adult. Îl iubesc foarte mult și mă bucur că are pasiuni și își dorește să facă singur unele lucruri. De asemenea am încurajat să aibă o relație apropiată cu tatăl lui.

  28. Elena

    Draga mamă, ai facut o treaba bună. Fiul a crescut bine, este independent, descurcareț, responsabil și muncitor. Nu ar fi fost nimic din toate astea fara dragoste si grija. Pur si simplu dorește să se afirme si sa isi dovedească lui ca poate face asta. Nu-ul spus mamei este un da pentru el. Este o etapă din viata si de asta are nevoie acum. Cand se va mai maturiza si se va aseza la casa lui va avea iar nevoie de sprijin. Indubitabil. Pana atunci mama dragă, mai sunt atatia puiuti pe lume care au nevoie de grija si dragoste, niciunul nu-l va înlocui pe el, însă ei se vor multumi si cu puținul care a rămas. Sigur veti gasi o soluție sa ajutati alti copii, cum aveti timp si disponibilitate, umple timpul si inima de mulțumire.

  29. Ioana

    Cu riscul sa imi sara toata lumea in cap…
    Nu a observat nimeni un tipar extraordinar de toxic? Da, ok esti mama, si eu sunt, dar da, Get a life! fara suparare, dar esti fix genul de femeie, viitoare soacra care distruge familii si relatii si iti condamni copilul la un esec familial, sa traiasca aceasi greseala ca tine, sa fie parinte singur, doar ca sa se intoarca la tine sa nu ramai tu singura. Cand isi va forma propria familia ce vei face? Vei avea pretentia sa isi dea sotia la o parte pt tine? Deja ai pretentia sa fii mai presus de iubita lui.
    Tu ti-ai obligat copilul sa preia rolul sotului si te folosesti de el pt a iti satisface propriile tale nevoi.
    Din pacate mama nu are de ce sa i se planga de mila ci are nevoie de o trezire la realitate, oricat de dura ar parea. Tu ai viata ta si el are viata LUI ! Nu are nici o datorie sau obligatie fata de tine. Tu in schimb ai avut datoria si obligatia sa il cresti pt ca tu ai decis sa il aduci pe lume.
    Te rog nu ii distruge viitorul doar ca sa te simti tu mai bine. Ai o varsta, comporta-te ca atare.

  30. Ioana

    Nu ai nici o relatie de reparat. Pur si simplu trebuie sa iti vezi de viata ta !
    Pentru ca el este COPILUL tau, NU SOTUL tau. Nu trebuie sa te satisfaca el pe tine in nici un fel, sau sa te faca fericita,sau ce mai vrei tu.
    Orice fiinta vie are acelasi curs al vietii,se naste, creste si apoi PLEACA si isi gaseste un partener cu care sa isi formeze propria familie.
    Din pacate in romania asta este unul din motivele principale de divort, prezenta neceruta a mamei in viata barbatului si dorinta acesteia de a fi mai importanta decat sotia.
    Cu sotia lui va trai,va imparti patul, va avea o viata si o relatie. Mamicuta revine pe ultimul loc pt ca asa este normal.

    • Esmeralda

      Doamne, cred ca mama nu ar tb sa fie niciodata pe ultimul loc, mai ales una care si a crescut singura copiii, asa cum a putut (in cazul de fata cu multa iubire). Pt ca Mama nu intra in competitie cu nimeni, e unica (neveste, e drept ca pot fi mai multe). Sunt planuri diferite, cum spunea cineva aici pe site si planurile astea se intretaie, nu se exclud. Da, de acord ca parintii nu mai tb sa intervina in noua familie, stiu si eu cazuri “de divort” din cauza soacrei sufocante. Asa cum sunt soacre care nu se implica suficient – iar jale pe capul nurorii, de ce oare nu o ajuta? Asta e, viata nu e perfecta pt nimeni, sa speram ca autoarea articolului va lua o decizie inteleapta care va preintampina astfel de situatii.
      Ioana, sper ca nu ti ai pus “mamicuta” pe ultimul loc, ca ai avea ce repara si tu la relatie, mi se pare …

  31. Oana

    Oricat de mult ne dorim sa ii avem aproape mereu, nu se poate! Copiii nostri isi cauta independenta! Au nevoie de asta! Depinde de noi ce fel de adulti ii crestem, dar depinde de ei ce adulti vor deveni la un moment dat! Stiu ca e greu! Eu cred ca noi, ca parinti trebuie sa le aratam mereu ca ii iubim neconditionat, si atunci cand ne supara, si atunci cand sunt departe, chiar si atunci cand ne dezamagesc! Sunt convinsa ca si ei ne iubesc neconditionat, chiar daca la un moment dat in viata lor vor aparea alte persoane mai importante ca noi!
    Va trimit imbratisari si incurajari si, mai ales putere sa ca lasati puiul sa zboare singur!

  32. Rox

    Am invățat să citesc printre rânduri și îți spun că cel mai probabil te evită pentru că atunci când vorbești cu el sau când vine la tine ori îi reproșezi ceva, ori te plângi că vine sau că te sună prea rar, ori încerci să îl manipulezi emoțional.

  33. Andre

    Reprosurile si controlul duc la indepartare in relatia de orice fel. Copilul-adult incearca sa isi cunoasca puterile personale- cat pot sa invat? Cum ma descurc cu examenele, cu prietena? Cum imi fac un rost in viata? Relatia mama-fiu are o alta calitate. Este vorba de incredere in fortele proprii. Acest copil va deveni tata in cativa ani si va avea grija de familia lui. Acum dependenta financiara si manipularea emotionala nu isi au locul. Relatia se va schimba daca mama devine pt.ea insasi independenta. Oricat de greu este sa nu controleze, trebuie sa se opreasca si sa nu santajeze. Nu trebuie sa-i arate copilului-„mi-e mila de tine si-ti trimit bani, tu esti inca dependent… Mama nu a gresit in trecut, dar greseste prin manipulare acum. Relatiile nu se tin prin santaj. Daca el vine de Craciun si vara, atunci isi mai doreste sa fie acasa. Acele zile trebuie sa fie fara reprosuri, de relaxare pt amandoi. Asa o sa vina odata si cu prietena lui… pt ca e in siguranta, nu este manipulat. E lasat sa-si taiasca viata. Cand o sa inteleaga el, o sa ofere si el de la sine sprijin. Multa rabdare si intelepciune va doresc!

  34. Eliza

    Redescoperă-te pe tine ca femeie. Iubește-te. El rămâne băiatul tău, da-i spațiu, întreabă-l ce-si dorește de la relația cu tine, spunei că ești dispusă să îl asculți, si apoi, cand este pregătit, chiar asculta-l. Da, ti-a fost greu mamă singură, si lui i-a fost greu copil doar cu mamă. Când il asculți, ascultă fără sa sa te justifici, dacă poți, nu spune nimic, nu spune ‘dar fac asta pentru ca te iubesc, ma îngrijorez, vreau să îți fie bine’ nimic din toate astea. Doar ascultă. Și după ce ai ascultat, ia-ți timp sa digeri ce a zis, săptămâni chiar să îți iei, sa ii pui întrebări despre cum a simțit, din nou fără justificări. Asculta, si ascultă mai ales tăcerea.
    Descoperă-te pe tine, zic din nou, căci e foarte important. El este mare deja, iar tu mai ai multă viață de trăit, ai grijă de tine, de corp, de minte, de suflet. Mergi la terapie si iubește-te mult. Vei putea sa ii dai spațiul si iubirea de care are nevoie dacă tu ai iubire în tine, in loc sa o aștepți de la el. Fii tu schimbarea pe care tu au vrea sa o vezi in el. Iubește-te, iubește-te, iubește-te si iartă-te pentru tot. Si apoi mai iubește-te un pic si continuă sa te iubești. Îți trimit îmbrățișări!

  35. Mona

    Draga mamica, puiul tau nu mai e pui, l-ai crescut si a devenit un tanar independent pregatit sa infrunte propria viata si sa o traiasca precum isi doreste. Acest lucru dovedeste ca l-ai educat bine si l-ai crescut cu multa grija si dragoste.
    Insa trebuie sa intelegi ca relatia dintre voi nu mai poate fi ce a fost si este absolut normal. La 20 ani este absolut normal sa nu mai doreasca ca mama lui sa-l alinte „puisor” de fata cu iubita sau cu prietenii si sa-l imbratiseze de cate ori are ea nevoie. El este un barbat in devenire si trebuie sa incepi sa-l tratezi ca atare, astfel ca si manifestarile de afectiune se schimba. Nu-l mai poti dragali ca pe un copil de 5 ani, sa-l mangai pe cap si sa-l alinti cand e cu iubita.
    Te respinge pentru ca isi doreste independenta, el vrea sa aiba incredere in el, in potentialul lui de viitor barbat si intretinator de familie iar tu il reduci la puiul mamei.
    Atat timp cat nu-ti schimbi atitudinea fata de el, el te va respinge in continuare. Iubeste-l in continuare neconditionat, dar ca pe un adult. Desi in ochii tai e tot puiul tau pe care l-ai ingrijit si iubit ca pe ochii din cap, trebuie sa lucrezi cu tine sa intelegi ca el acum are alte nevoi. In continuare are nevoie de dragostea ta, dar nu in acest mod. Trebuie sa-i oferi spatiu, respect si sa-l tratezi ca pe barbatul in devenire care este, nu ca pe un pui mic si neajutorat.
    Fii mandra de faptul ca atunci cand era mic i-ai oferit si i-ai indeplinit nevoile emotionale, erati prieteni buni, iti spunea te iubesc, te adora. Acum ofera-i ce are nevoie in prezent, trecutul a ramas in urma, bucura-te de acele amintiri, ai fost o mama super implicata si iubitoare.
    Nu ai de reparat relatia ci trebuie sa intelegi ca lucrurile s-au schimbat si la tine sta rezolvarea. Trateaza-l cu respect si veti dezvolta un nou fel de relatie, sanatoasa, intre doi adulti, mama si fiu.
    Iti doresc mult succes!

  36. Reactiile copilului sunt puternic preluate din exemplele de acasa dar apoi treptat acestea se schimba si devin independente cu trecerea spre maturitate (ok, unii nu se maturizeaza).
    La 15-16 ani deja copiii nostri sunt suficient de maturi si curajosi si simt nevoia de independenta si recunoastere a locului sau in viata.
    Nu mi se pare sanatos ca l-ati sufocat, amenintat, reprosuri, sprijin in el. Acestea sunt ok in cuplu sot-sotie dar nu intre mama-copil. El nu e partenerul dvs de viata. El nu a cerut sa vina pe lume si nici in casa dvs. Un partener il alegem dupa suflet, copilul vine de la Dumnezeu cu individualitatea lui. Unii sunt mai introverti, altii mai lipiciosi, cat era mic poate suporta sa fiti dvs lipita de el si sa dormiti cu el ca nu stia ca poate alege altfel, e evident ca dupa 15-16 ani are dreptul la alegere. In plus eu nu intru in camera la copila mea fara sa bat la usa, si ea la fel face la noi, e vorba de intimitate.
    E important sa intelegeti ca nu mai e o relatie dintre persoana superioara si un copil crud si dependent ce abia stie sa mearga si ca de la 15-16 ani e relatie dintre 2 aproape adulti si nu se limiteaza doar in lucrurile materiale ci mai ales in respect si sustinere, o relatie intre 2 oameni nu e vorba de bani si lucruri materiale pt ca multe familii nu au nici jucarii/multe haine/nu au telefon sau tv ci mai ales in cum se simt cei 2 in relatie.
    Asa ca incepeti sa intelegeti din ce v-a reprosat si ce i-a lipsit, si mai ales sa aveti grija de viata proprie, hobby, prieteni etc.

    • Oana

      hello. o observatie doar:
      „Nu mi se pare sanatos ca l-ati sufocat, amenintat, reprosuri, sprijin in el. Acestea sunt ok in cuplu sot-sotie.” Inteleg ce ai vrut sa spui, legat de subiectul articolului. Dar sper ca-i clar pt toata lumea care citeste ca nu, acele comportamente sufocante NU SUNT OK NICI IN CUPLU. NU. No way!!!!!!!
      Exact asa ne indepartam partenerul, cum aceasta mamica a reusit sa indeparteze copilul fiind super mamoasa cu un adult. In rest, ma minunez ca in 2021 mai trebuie explicate lucruri de genul asta unei mame: „nu il sufoca, get a life”. Credeam ca sunt subintelese, dar din pacate nu-s.

    • Oana, ai dreptate. Nici nu mi-am dat seama ca unele nu sunt ok. Le vad in jur si ajunsesem sa le consider ceva obisnuit la altii. Uite asa am preluat fara sa vreau mesajul gresit, mecanisme prin care probabil si autoarea articolului a preluat…
      Da, daca ma neglijeaza sotul ii zic ce am pe suflet si cand e mai preocupat de alte chestii mai mult decat vreau, ca nu imi ofera sprijitul sau ajutorul responsabilitatilor etc.
      Mie mi se pare ok sotului sa ii reprosez si ii cer A si B sa faca si el, mai ales cand sunt obosita si nu mai pot. Altfel unele cupluri disfunctionale ajung sa fuga la mama ca nu se descurca cu responsabilitatea dus copiilor la gradi /curateniei /gatitului /platitului ratelor etc…

  37. Sab

    Fara suparare, ati gresit enorm. In primul si in primul rand, mare atentie cu cine ramanem gravide. Este normal ca un baiat fara tata sa fie dezechilibrat. In al doilea rand, problema dvs se numeste enmeshment . Nu v-ati refacut viata, v-ati agatat de copil care pe buna dreptate se simte sufocat. Si in continuare nevoile dvs. primeaza . El nu conteaza decat prin prisma nevoilor dvs neimplinite. Dar nevoile lui?
    Incercati sa incepeti terapie si sa va traiti viata frumos si sanatos, niciodata nu e prea tarziu

    • arwen

      „In primul si in primul rand, mare atentie cu cine ramanem gravide.
      Este normal ca un baiat fara tata sa fie dezechilibrat.”

      Aceste cuvinte cred ca sunt deplasate, iertare ca va spun.
      Nu e corect deloc sa puneti etichete atat de usor.

    • Sab

      Personal a fi mama singura mi se pare un esec. Nu agreez martiriul ca mod de viata. Nu e mare filozofie sa astepti cativa ani de relatie pana a face un copil. In general semnele subt acolo daca stii unde sa te uiti. Ma indoiesc ca copii din familiile mono parentale savureaza situatia. Asa ca sa o lasam moale cu sentimentalismele

  38. Am citit cu interes toate comentariile și părerile deoarece mă interesează foarte multe subiectul din perspectiva de mamă singură. Când ai un copil și ești după o relație eșuată cu tatăl lui, este foarte ușor să nu te atașezi în relațiile care urmează, invocând prioritatea/binele copilului ca motiv pentru orice și mai ales frica de dezamăgire. Este mult mai simplu și mai comod să ai relații în care nu oferi implicare, punând pe primul plan relația cu copilul, însă când el își va lua zborul rămânem singure.
    Conștientă de această realitate, am decis să nu fac sacrificii acolo unde nu mi-se cer, să nu-mi construiesc frustrări și nici să-mi clădesc viața în jurul altei persoane, decât a mea. Am primit sacul cu ocări și am fost catalogată drept egoistă. Și totuși, copilul crește, se maturizează și se îndepărtează (deja văd primele semne în închisul ușii când vorbește cu prietenele ei, lipsa nevoii de-a mă ține de mână peste tot, etc.), iar eu încerc să-mi pun bazele propriei vieți. Îți doresc mamei să poată să facă la fel. Viața merită trăită cu noi în prim plan.

  39. Pss

    O sa para dur ceea ce spun, poate chiar lipsit de empatie insa ce face baiatul dvs e firesc si sanatos. Dvs sunteti MAMA lui nu partenara lui de viata, el e fiul dvs nu PARTENERUL, nu scopul dvs in viata nu singura dvs bucurie. Faptul ca l-ati crescut singura e doar un fapt si faptul ca el a devit singurul dvs sprijin si singura dvs bucurie e strict alegrea dvs si o povara pt el iar el incearca sa se elibereze de aceasta povara. Dinamica pe care ati descris-o dvs aici mi se pare una extrem de toxica (plans, santaj emotional, faptul ca vorbiti peiorativ de faptul ca s-a indragostit etc). Nu sunt pe nici departe o mama perfecta si am facut greseli cu copiii mei dar eu sper sa devina adulti impliniti si independenti asta inseamna sa plece la un moment dat de langa mine si sa isi faca propria viata si propria familie. Din pacate cunosc cativa adulti cu cordonul ombilical inca netaiat, tinuti strans aproape de mami si de tati din diverse motive absolut egoiste, sunt niste adulti esuati cam din toate punctele de vedere. Eu zic sa va bucurati ca baiatul face niste lucruri firesti iar dvs sa mergeti la un psiholog si sa primiti ajutorul de care aveti nevoie. Multa sanatate si intelepciune.

  40. Florentina

    Fi mandra de el! De bărbatul care a devenit! Respecta-i deciziile și așteaptă sa vina el la tine. Va fi enorm de greu, tu fiind învățată sa fi universul lui atâta timp. Dar trebuie sa poți. E timpul sa-l lași sa zboare. Nu-i da sfaturi necerute pentru ca îl vei infuria. Pune-te în locul femeii de care s-a îndrăgostit. Ți-ar place ca partenerul tău sa fie un mămos? Sunt convinsa ca nu. El trebuie sa descopere ca poate apela la tine dacă are nevoie de sprijin de orice fel. E tânăr și cu siguranță nu va face totul ca la carte dar va învața din greșeli. După cum vorbești despre el, pare ca e pregătit să-și asume aceste schimbări și sincer nu cred ca va face greșeli iremediabile. Prin atitudinea ta, dă-i de înțeles ca vei fi acolo oricând are nevoie de o vorba buna sau ce o avea el nevoie. Mi se pare cel mai de preț lucru de care poți avea parte din partea părinților. Referitor la banii pe care ii trimiți, nu consider ca ai procedat greșit. Mulți tineri se lasă de facultate pentru ca nu le ajung banii. Eu as face tot ce mi-ar sta în puteri ca să se țină se facultate. Totodată e timpul sa te gândești și la tine. Să-ți asiguri bătrânețile. Pensia probabil va fi jumatate din venitul pe care îl ai acum, deci asigură-te. Sunt depozite special concepute pentru asta (vezi un consultant financiar). Părinții nu trebuie sa ajungă în grija copiilor în ceea ce privesc finanțele.

  41. Florentina

    Completare! Pentru voi a sosit o alta etapa a vieții. Cea în care trebuie să accepți o noua persoane în viata ta și anume pe partenera lui! Nu te baga între ei. Nu încerca să-i controlezi. Nu le judeca deciziile. Încurajează-l să-și adore partenera și sa se comporte frumos cu ea. Cu ea încearcă să-ți construiești o relație frumoasa. Fi soacra care ți-ai dori sa o ai tu! Sunt doar câteva secrete pentru o relație sănătoasă și frumoasa în familie.

  42. Ana

    Nu cred ca va uraste dar are nevoie de libertate si valurile tineretii nu-l ajuta sa isi exprime aceasta dorinta mai altfel, mai frumos…
    Cand am plecat la facultate si eu reveneam acasa doar de 2-3 ori pe an, si nu pentru ca eram certata cu parintii ci pentru ca am descoperit o noua lume fascinanta, alt oras, prieteni noi, ocazia sa ma descopar, sa lucrez, sa fac ceva bani si sa simt cum cresc, cum devin adult. Am amintiri foarte frumoase din acea perioada si cred ca startul meu si independenta capatata o data cu mersul la facultate m-au ajutat mult in drumul meu. Sunt recunoscatoare parintilor ca mi-au lasat aceasta libertate, cu siguranta a fost greu si pentru ei.
    Sunt sigura ca se va intoarce la tine, da-i libertate si spune-i ca intelegi ca trece printr-o etapa majora de maturizare, ca esti mandra de el, intreaba-l daca e bine, daca e fericit si nu cere mai multe detalii, daca raspunde „da” e tot ce conteaza.
    Mult curaj si imbratisari!

  43. cib

    e normal sa se indeparteze de tine , fara suparare e o reeactie fireasca , el trebuie sa se apropie de o fata care nu ii este ruda de sange. Nu accepta sa fi apropiat de el tocmai pt ca are nevoie de aceasta distanta care sa i asigure detasarea de mama si apropierea de o fata. e normal , e fiziologic e cum vreti . el , cand il mangaiati sau imbratisati are o reeactie de confuzie pt el vrea asta de la o fata nu de la mama lui. obisnuiti va cu ideea ca v-ati facut treaba si gata, acum e adult tanar , sanatos si e natural sa aba manifestari de afectiune fatza de o alta persoana de sex opus care NU II ESTE RUDA DE SANGE.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *