Ce faci când iubirea dispare?

Seria mărturiilor de la cititoare continuă cu o poveste despre cuplu, de data asta. Autoarea (anonimă) dorește să știe ce părere avem despre povestea ei de viață și despre dilema cu care se confruntă. Vă rog să dezbatem cu eleganță, indiferent de emoțiile care ne cuprind la lectura textului. Să încercăm să separăm povestea noastră de a omului care ne cere ajutorul.

Ce faci când la 34 de ani, după 10 ani de căsnicie realizezi că nu-ți mai iubești soțul? Nu există nimeni altcineva în viața mea, nici măcar în gând, pur și simplu sentimentele pentru el par să fi dispărut.

Au dispărut pentru că am suferit mult în cei 18 ani de relație: mi-a dat motive deseori să mă îndoiesc de el, diferențele dintre noi (ca principii de viață, de educație, ca percepție asupra relației) au creat o imensă prăpastie, nu am primit niciodată din partea lui susținere, încredere, apreciere (deși am reușit în viața pe picioarele mele fără nici un sprijin).
Avem o familie frumoasă cu doi copii minunați (8 și 4 ani) , am realizat multe împreună, avem o viața liniștită, fără grijă zilei de mâine, cu o viața socială activă și cu mulți prieteni care ne consideră “ familia ideală”. În realitate, am luptat singură 12 ani să țin această relație vie, am luptat atât de mult, am suferit și am plâns până când m-am epuizat, am încetat să mai lupt și am ajuns în acest punct.
Nu mă lovește, nu țipă , nu jignește, dar are metodele lui de a mă toca psihic, e mai tot timpul pus pe ceartă, cu o tendința exagerată de control asupra mea, nu aud aproape niciodată vorbe bune, dar îmi aduce, în schimb, non-stop și din nimic, tot felul de reproșuri pe care consider nemeritate. Am o carieră solidă, sunt o mama foarte bună (relația cu copiii validează această afirmație, dar și cum sunt ei ca și caracter și cum interacționează cu cei din jurul lor , am grijă să nu lipsească niciodată mâncare caldă de pe masă, sunt o soție bună, caldă și înțelegătoare, mă dedic 100% lor și niciodată mie…
Au trecut deja 6 ani de când m-am ascuns în spatele zidului construit cărămidă cu cărămidă timp de 12 ani, dar nu pot lua decizia de a spune STOP. Am o relație specială cu copiii mei, bazată pe iubire, educație cu blândețe, încredere și respect reciproc, nu pot concepe că pot lua o decizie care le-ar putea produce suferință, amândoi fiind foarte apropiați de tatăl lor.

Cred că am început să folosesc relația cu copiii ca pe o terapie pentru sufletul meu – când mă supără soțul meu, mă refugiez în brațele copiilor și de la ei îmi iau putere, primesc zâmbete, mângâieri, îmbrățișări, declarații de dragoste și realizez tot mai mult că nu am nevoie de nimic altceva ca să fiu fericită.

Am decis să rămân captivă în această relație pe care o percep ca toxică (suferind în trecut de depresii și permanent de migrene corelate cu momentele mai dificile din relație) și asta mă face să mă simt goală pe dinăuntru, sufăr că nu-l mai pot iubi și am ajuns în punctul în care îmi doresc să își găsească pe altcineva pentru a pune el punct acestei relații și pentru a ști că e fericit. El simte că nu-l mai iubesc și îl macină acest gând, dar nu face nimic și nici nu înțelege că este o consecință a comportamentului lui de-a lungul anilor.

Mă întreb uneori dacă nu cumva problema este la mine , cea care suferă de trauma “copilului nepreferat” al familiei , cea în care nimeni nu a avut încredere niciodată și poate de aceea văd lucrurile mult mai grave decât sunt. Îmi doresc să nu mai pun la suflet toate neplăcerile pe care mi le creează, să prețuiesc mai mult părțile lui bune și să pot rămâne în relație cu sufletul deschis, dar cum oare pot găsi această cale ?

Mulțumesc frumos pentru timpul vostru, aș aprecia enorm dacă aș putea primi câteva idei, sfaturi, nu pot vorbi cu nimeni despre asta, nimeni nu știe ce se afla în spatele zâmbetului pe care îl afișez permanent.

45 Comments

  1. Marina

    Am peste 30 de ani de casnicie. Acum imi pare bine ca nu am renuntat. Dar stiu, draga mea, cum este. Nu am nici un sfat de dat. Doar imbratisari.

  2. Alina

    Cred ca vei fi și mai puternică dacă nu te „vei mai ascunde” în spatele zidului. Aparentele pe care le păstrezi te distrug incet si sigur! Si apoi copii pot avea o relație apropiată cu tatăl chiar dacă voi nu veți mai fi împreună. Fii super eroul tău…💙💙

  3. A

    Buna. Ma adresez tie, anonimei care si.a pus sufletul pe tava. Multumesc pentru asta.nici eu nu sunt departe asa ca spun ce a functionat la mine. Pe langa copii si cariera, incearca sa ti gasesti un hobby sau o ocupatie care nu ti ocupa nici prea mult timp dar iti ia capul de la problemele curente. Eu citesc foarte mult, ma preocup mai nou de multe chestii financiare, particip la multe cursuri online. Sunt si acasa cu copiii dar sunt si ocupata. Noua ne permite meseria sa fim si mult timp „separati” in sensul ca uneori lucram in „schimburi” care nu se suprapun. Asa ca „libertatea” mea e asta. Am urmat si multe cursuri referitoare la dezvoltarea personala si am facut si un pic de „auto-terapie” pt ca din cauza faptului ca noi ca „pereche ideala” suntem foatte cunoscuti, si terapia in sine as fi facut.o la cineva cunoscut, asa ca am preferat sa urmez la distanta anumite cursuri. Daca doresti, mi.as dori sa ne cunoastem virtual si sa impartasim experiente, cumva putem ajunge sa vorbim.
    Iti doresc multa putere in primul rand.
    Iti doresc sa ti gasesti linistea interioara, caci asta e cea mai importanta, mai ales cand vrei sa le servesti copiilor aceasa imagine echilibrata.

  4. Daniela

    Buna! Nu pot sa iti scriu ce sa faci. Vei hotari singura daca ramai asa si suferi restul vietii.Intr -un fel te vei resemna si vei gasi o alta cale de uitare. Dar iti zic ca aceste ganduri de incertitudine tr vor urmari mereu de acum. Esti legat de el cu copiii, el te va controla psihic mereu si iti va lua daca nu a facut o toata energia. Este timpul sa stergi totul si TU sa fii singura TA prioritate. Si ar fii fost mai greu sa stii ca nu l mai iubesti dar ca mai vrei un copil de la el si ca alta solutie nu este…se poate mereu mai rua. Asa ca capul sus, nu mai hotari decat pt binele tau si alcopiilor rai.Totul va fii bine. Imbratisari!!

  5. Josephine

    Draga mea,
    Ce scrii tu rezoneaza puternic cu mine, inclusiv varsta ta, descrierea relatiei, a sotului, aproape tot ce spui e identic cu ce am trait si partial traiesc inca, parca esti un alterego al meu. Ce pot doar sa te sfatuiesc este ca, inainte de a decide despre un eventual divort, sa mergi la terapie, cu gandul ca ai nevoie sa vindeci copilul din tine ca sa poti fi bine intr-o relatie de cuplu. Sa te duci inarmata cu incredere si rabdare (pentru ca e de durata in ani, nu luni), dar doar daca si tu vrei sa privesti mai in interiorul tau si sa descoperi contributia ta. Orice relatie ajunge intr-un astfel de stadiu prin cei doi, indiferent ca unu se ofera si se daruieste si celalalt primeste si critica. Ambii trebuie sa se uite in interior ca sa inteleaga de ce au ajuns in acel stadiu. Privirea doar catre sot te lasa fara o perspectiva esentiala: ce ai facut tu si ce poti schimba tu la tine ca sa fii bine cu tine (chiar daca in relatie cu el sau singura). Nu e cert ca un divort te-ar elibera. Poate sa iti faca mai mult rau, daca nu esti bine cu tine.

    • Loredana Maria Tudor

      Perfect de acord! Sper să funcționeze pentru doamna, asta aș fi scris și eu!🤗

    • si eu sunt de acord. it takes 2 to tango but one always leads. in price relatie toxica nu exista doar unul care o intretine, intotdeauna are si celalalt o contributie. Ca sa intelegi mai bine iti recomand cartea Loving what is de Byron Katie si the Dance of anger de Harriet Lerner.
      Deasemenea iti recomand cu caldura cursul online al lui Avital Schreiber Levy (www.theperentingjunkie.com) la care ii spune Parent in Love. Avital te trece prin procesul ei (este casatorita si are 5 copii) din pragul divortului, la incapatanarea de a gasi o varianta mai buna la alternativele divort sau ramas impreuna doar de dragul copiilor. A incercat terapie, a citit multa literatura de specialitate si a inceput sa aplice ceea ce a invatat. E un curs foarte frumos structurat, cu tot felul de mindshifts. E ca un fel de terapie pe care o faci singurica, fara macar ca celalalt sa stie, dar care te inarmeaza cu niste tools si skills care iti pot schimba fundamental relatia.

    • Nico S.

      Si eu zic la fel, terapia ajuta mult.. daca tu te schimbi, schimbarea se va vedea si in cei din jurul tau… o sa fie bine. Imbratisari!!

  6. Simone

    Nu am copii sa pot da sfaturi, dar am fost in pozitia de copil nefericit pentru ca parintii mei ajunsese in punctul in care respiratia celuilalt era obositoare. Multe certuri intre ei de-a lungul vietii lor si a mea de copil. Pana si acum, eu adult fiind, aud 2 ori pe an, de Craciun si de Pasti ca ei divorteaza si 33 de ani mai tarziu n-au facut-o inca. Dar ii simt cum sufera in tacere, fiecare in coltul lui, si asta pe mine ma doare mai tare decat faptul de a-i stii singuri sau cu altcineva. Intotdeauna am simtit ca nefericirea lor a fost nefericirea mea. Si cand aveam 7 ani si mi-a u zis prima data ca divorteaza, desi nu s-a intamplat asta, am simtit ca imi cade cerul in cap, de aici si sentimentul de abandon de care sufar in viata mea de adult, daaar, am avut maturitatea la 7 ani sa ii rog sa fie fericiti. A fost o masca pe fiecare a purtat-o. Nu sunt in masura sa dau sfaturi, pentru ca fiecare dintre noi are un bagaj emotional si simtim diferit, dar ceea ce stiu este ca un copil vede si simte nefericirea unui parinte. Iti doresc doar putere de distantare emotionala si poate o comunicare onesta cu partenerul tau de viata te-ar ajuta mai mult. Poate nu rezolva niste lucruri, dar poate te face sa te clarifici un pic, si poate si sotul tau intelege prin empatie ceea ce iti lipseste tie. Sigur exista soare dupa nori. Power to you! Cum imi spunea cineva odata.

    • Iulia

      Bună!Eu am 24 de ani și provin dintr-o familie dezmembrata. Au divorțat când aveam 5 ani. Pot să-ți spun ca sufăr și acum ca a trebuit sa l stiu pe tata însurat cu alta femeie nefiind alături de mine și cu un străin în casa mea. Arata timp cât nu te bate,nu este dependent de jocurile de noroc și nu este bețiv ar trebui sa încerci sa te înțelegi cu el….eu nu as vrea ca fiul meu sa treacă prin coșmarul prin care am trecut eu. Un bărbat dacă nu sta în casă cu copilul se îndepărtează de el.
      Tatal meu acum este la a 3 căsnicie și nu pot sa ti spun ce suferinta este pe mine când vad ca am nevoie de el,iar el prefera sa toace banii cu curvele.Gandeste te la copilul tău!

  7. RR

    Are cineva dintre cititoarele Printesei o recomandare (din ciclul ‘tot patitul e priceput’) de psihoterapeut specializat in terapie de cuplu? Pentru ca mie mi se pare ca aici solutia asta este — cu copiii atit de mici divortul nu este acum o solutie (de-acum in 14 ani poate fi alta discutie), dar de lucrat la relatie trebuie lucrat, si pentru sufletul nostru si ca model pentru copii. Daca nasii de cununie sunt o pereche apropiata si care modeleaza o relatie frumoasa, ar fi de vorbit si cu ei (sau cu orice alt adult intelept si nepartinitor care poate modera o discutie).

    • Ileana D.

      Buna ziua. O recomand cu caldura pe doamna Irina Rusu – terapeut EFT specializata pe cupluri din Iasi. Noi ne vedem online!

    • Cora

      Afirmatia ca divortul nu e o solutie cand sunt copiii atat de mici este gresita: daca relatia este toxica si cineva este nefericit, divortul cu cat mai repede- cu atat mai bine, pentru ca altfel ei vor avea ca reper pentru viata lor de adult o relatie toxica.

  8. Roxana

    Pentru ca autoarea este deschisa tuturor parerilor, am sa postez aici ceea ce cred eu: este posibil ca foarte multa lume sa se afle intr-o situatie similara, dar la fel cum spui si de voi, cei apropiati nici macar nu banuiesc. Cred ca asta nu e nici bine, nici rau. Imaginea cea mai buna o aveti voi ca familie si tu ca persoana implicata direct.
    Ceea ce mi-a atras atentia din articol a fost mentiunea ca te dedici 100% pentru familie si nicodata tie. Un prim pas pentru a te simti mai bine este sa simti ca traiesti tu, ca persoana. Incearca sa faci ceva numai pentru tine, ceva ce sa te faca sa te simti mai bine. Vei fi uimita de modul in care aceasta se va reflecta in relatia cu familia.
    Mult success!

  9. Lorena

    Asigura-te ca el stie exact ceea ce simți si ca aveti discutii de genul „uite, in situatia asta, as vrea s aimi spui cat de tare ma apreciezi, nu sa vezi partea crotica”. Daca ati avut deja sute de dezbateri deslre aata si daca ati trecut de gandul ca partenerul trebuie sa ghiceasca ce e in capul celuilalt, atunci, dcaa as fi in locul tau, m-as despărți. Ai doar 34 de ani, nu depinzi financiar de el, iar cu copii o sa gasiti o soluție sa le fiti in continuare părinți, asa cum au gasit alte sute de mii de cipluri, dar nu mi-as sacrifica viata, tinerețea fericirea, posibilele viitoare momente frumoase pentru nimic. Sa stii ca s-ar putea, tu sa stii foarte bine care e decizia corecta, dar sa iti fie, inconstient, foarte frica sa accepti asta si sa actionezi, ceea ce e normal, dar sper ca rapunsurile la acest articol sa iti dea curaj. Chiar daca l-ai mai iubi, nu te-as sfatui niciodată sa continui o relatie in care tu nu exiști. 🙂
    Multă baftă

  10. Ana

    Oh, draga, in primul rand sa stii ca esti minunata! Nu uita asta! Mie mi-a luat multi ani sa inteleg de ce se intampla unele lucruri asa cum le descrii tu.Te rog, te rog mult, cauta pe Youtube canalul Dr. Ramani Durvasula si uita-te la toate videourile (incepand cu cele explicative). Informeaza-te cat poti de mult despre ce inseamna de fapt Narcisismul si care sunt tipologiile si reactiile intr-o relatie. Eu am avut o revelatie care mi-a schimbat viata dupa ce am inteles. De asemenea, cauta informatii despre Codependenta si cum poti pune limite (inclusiv grey rocking technique) pentru a-ti proteja sufletul si psihicul. El va apasa mereu pe anumite butoane sensibile pentru tine si pana nu reusesti sa inveti lectia despre codependenta in care cad multi oameni empatici nu vei reusi sa de desprinzi. Te rog, fa-ti timp si investigheaza aceasta latura, alaturi de terapia potrivita pentru tine. Multa sanatate si putere sa iti pastrezi energia buna in fiecare zi!

  11. Claudia

    Pot sa spun doar ca inteleg perfect prin ceea ce treci si iti spun din propria experienta ca terapia ajuta foarte mult. Te ajuta in primul rand pe tine sa te “detasezi” un pic ca sa iti acorzi mai multa atentie. Nu vei reusi rational sa iei o decizie in privinta relatiei. Este imposibil, sunt atatea suflete la mijloc, insa poate reusesti sa ajungi in locul in care poti sa ai grija de tine si de nevoile tale independent de el. Sa te rupi un pic de relatia de cuplu si sa incerci sa iti gasesti echilibrul in care nu te mai apasa toate suferintele din trecut. Daca vrei poti sa faci un mic exercitiu: imagineaza-ti ca maine gata, relatia s-a incheiat si trebuie sa le spui copiilor, sa anunti parinti, prieteni si cunostinte, sa asculti toate sfaturile si sa raspunzi la intrebarile tuturor, “dar de ce” etc. Dupa ce trece nebunia de inceput, ramai singura, ce simti? Usurare, tristete, regret? Oricare ar fi raspunsul, cu siguranta va fi un eveniment dureros. Urmeaza apoi o perioda de vindecare ca dupa orice trauma, insa pe langa vindecarea de dupa divort, vei avea de vindecat si toate ranile si durerile acumulate in anii de relatie care vor iesi toate la suprafata sau te vei lovi de ele cand vei incerca sa mergi mai departe. Acum, imagineaza-ti ca toate astea nu se intampla maine ci peste 10-15 ani cand copiii vor fi deja mari si vor usura cumva balanta astfel incat sa poti lua decizia mai usor. Vei fi adaugat inca 10-15 ani de frustrari, stres, nevoi neimplinite si singuratate la bagajul tau post divort. Asa ca iti pot spune doar atat, incearca sa fi bine acum, azi, tu cu tine. Ia-le pe rand, fa-ti o lista cu tot ce te nemultumeste, la tine, la el, la relatia voastra. Cele mai marunte chestii din viata de zi cu zi, din trecut,si cauta solutii pentru fiecare in parte. Poate reusiti cateva sedinte de terapie impreuna, poate reuseste sa-si indrepte din compartamentele care te ranesc doar pentru ca le verbalizezi, chiar poti sa-i strecori cate-o listuta in buzunar sau pe mail/whatsapp etc. Important este ca tu sa incepi sa te “vindeci” cat mai curand si poate ca drumul acesta spre vindecare sa iti ofere si raspunsuri cu privire la relatia voastra, daca mai e ceva de salvat. Stii, cateodata am impresia ca doar noi femeile avem emotii si trairi atat de complexe pe cand la barbati se rezuma la ceva de genul: e suparat nevastamea, trebuie sa-i iau flori 🙂 Iti trimit o imbratisare virtuala si o raza zen

    • O mămică cu trei copii!

      Cel mai bun și constructiv sfat🙂🙂🙂🙂

  12. Oana

    Parca mi-ai așternut într-un fel povestea mea… Dacă înțeleg corect, tu nu ai discutat cu el ce simți, și de aici și faptul ca te-ai simți vinovata dacă l-ai lasa. Sincer cred ca ai nevoie sa vorbești cu el despre lucrurile astea, poate sa încercați o terapie de cuplu. Te mai poți ascunde câțiva ani în spatele copiilor, dar ce vei face când ei sunt mai mari și pleaca de acasă? Copiii au nevoie de o mama fericita, împlinită, nu de una care se ascunde în spatele lor…

  13. Doina

    I feel you Sister! Citind povestea ta, reciteam de fapt povestea mea. Și cu toate acestea, nici eu nu pot pleca. Am mers la terapie, fac terapie eu cu mine, pentru mine. În situația noastră nu se pune problema de terapie de cuplu, dar poate la voi este o opțiune. Sentimentul de a fi singur, într-o relație de cuplu este groaznic, copleșitor și dureros. Te înțeleg perfect ce simți și trăiești. Sfatul meu este să stai tu cu tine și să încerci să afli ce vrei cu adevărat. Și de vei lua despărțirea drept o opțiune fă-o! Mai bine viu și singur, decât mort, dar împreună. Te îmbrățișez cu drag!

  14. Ileana D.

    Buna seara. Eu v-as recomanda impreuna cu sotul terapia de cuplu EFT. Va pot recomnda si un terapeut daca doriti. Pe parcursul acestui proces va recomand sa nu parasiti corabia si sa incercati sa ramaneti in cuplu, nu sa fugiti de el sau de sentimentele dumneavoastra.
    Daca terapia de cuplu EFT nu schimba cu nimic interctiunile dintre voi sau gandurile dumneavoastra, va recomand terapie de familie cu cineva specializat in divorturi. Avand 2 copii relatia cu partenerul nu se va termina in urma unui divort, ci se va schimba. Un terapeut poate sa fie alaturi de voi si sa va ajute sa adoptati niste tipare comportamentale sanatoase.

  15. Anonim

    De cele mai multe ori persoanele cele mai vesele sunt de fapt triste in interior. Sunteti o femeie puternica si demna de toata admiratia. Felicitari pentru cariera si pentru buna crestere data copiilor.
    Cu mi-a sarit imediat in ochi este ca spuneti ca va puneti intotdeauna pe ultimul loc. Nu e si asta un lucru pe care am dori sa il invete copiii de la noi? V-ati dori ca cei doi copilasi sa ajunga ca adulti in situatia dvs? Sunt sigura ca nu. Atunci aratati-le ca stiti sa va pretuiti si sa va luati timp si pt dvs. Imi dau seama ca prin spusele mele pun si mai multa presiune insa nu stiu cum sa va incurajez altfel. Sunteti foarte curajoasa si ca ati hotarat sa va expuneti situatia, chiar si anonim.
    Nu stiu daca va fi pe placul dvs insa las jos 2 recomandari care m-au ajutat pe mine:
    1. Ascult din cand in cand (mai ales cand fac treburi casnice) afirmatiile lui Louise Hay. Poate parea o prostie insa eu am incercat la insistentele unei prietene si am simtit o schimbare a starii de spirit.
    https://youtu.be/lz16YqpWkz4
    2. Cartea lui Esther Perel – Inteligenta erotica. In engleza titlul e mai „corect“ Mating in Captivity. Aici explica de ce e normal ca odata cu siguranta sa piara pasiunea si ce putem face sa schimbam asta.
    Va doresc sa fiti fericita si impacata cu decizia pe care o veti lua!

  16. Delia

    Cele cinci limbaje ale iubirii -o carte pe care o recomand autoarei …poate va gasi acolo , portita spre asi elibera sufletul.

    • Silvia

      O recomand si eu. O carte simpla care poate ajuta mult sa ne cunoastem pe noi.

  17. Gabriela

    O relație abuzivă. In care nu ești văzuta, simțită. Nu este ușor când sunt și copiii în ecuație. O mama liniștită, însemna copii liniștiți. O mamă fericita, copii fericiți. Îți trebuie un pic de curaj sa trăiești pentru tine.

  18. Florentina

    De ce nu pui tu capat relatie? Iti este frica de faptul ca ar putea sa te judece copiii? Daca din punct de vedere financiar nu este o problema separarea, eu zic ca nu ai ce pierde. Copiii simt cand nu esti fericita, starea de bine se transmite, e molipsitoare. La fel ca nefericirea. Avem o singura viata, de ce ne batem joc de ea? Indiferent ca ti-a gresit sau nu, meritati fiecare un alt drum separat, daca impreuna nu va mai este bine. Incearca sa ceri ajutor, un psiholog este absolut necesar in cazul acesta pentru a te ajuta pe tine sa te Regasesti.
    Sper sa ai puterea sa alegi sa fii fericita, avem o singura viata si copii vor pleca intr o zi. Ce vei avea atunci? Un sot pe care l-ai suportat doar de dragul de a respecta familia traditionala?

    • Elvira7

      Fericirea poate fi o iluzie, si am auzit vorbindu-se de ea prea des ca fiind rezolvarea nefericirii. Nu inseamna ca daca se va separa/divorta va fi fericita. Poate mult, mult mai nefericita, si ea si copiii.
      Casatoria este un lucru serios pe care trebuie sa il luam in serios. Si da, promisiunile facute, sa fim impreuna la bine si la rau sunt promisiuni adevarate, ca oricare altele. De ce calcarea promisiunii ar duce la fericire? Uneori este rau in casnicie si trebuie gasita rezolvarea raului nu fuga din situatie (nu ma refer la situatiile unde despartirea este necesara, unde o persoana sau mai multe nu sunt safe, etc).
      Draga autoare, ai primit foarte multe sfauri bune, un consilier de casnicie este o solutie extraordinara, care, sper, ar sti sa va duca la radacina problemei dintre voi, sa o rezolvati. Eu ma gandesc sa adaug ceva despre care parca nu am vazut sa fi scris careva: tu nu il mai iubesti pe sotul tau de cativa ani, stii asta. Sigur o stie/simte si el si trebuie sa-i fie foarte, foarte greu. Spalat, masa calda, copii ingrijiti, nu pot sa inlocuiasca nevoia lui de a fi iubit si mai ales, respectat si incurajat. Daca a pierdut asta de la tine, ar trebui sa fie superom sa poata sa se poarte frumos in continuare. Frustrarea si moralul lui scazut se vor vedea si in performantele lui profesionale, si in cele din relatia dintre voi.
      Spui ca nu-l mai iubesti si pare sa fie foarte adevarat. Sigur indragostita nu mai esti, nu prea mai este nimeni dupa primii ani impreuna, dar poti sa cladesti din nou daca nu dragoste, macar respect si apreciere. Iubirea nu tine o viata daca nu o hranim, si asta tine de fiecare in parte. Poti sa incepi sa decizi sa-l apreciezi din nou si sa-i arati asta. Sa-i oferi LUI timp si gesturi dragute, fara sa implici copiii. Sa incepi sa te gandesti la nevoile omului de langa tine (copiii sunt maricei, puteti incepe sa aveti timp unul pentru celalalt din nou) mai intai gandit, apoi sa vezi ca poate sa vina de la sine. Sa vrei timpul tau cu el! Si el are nevoie sa vindece timpul asta de neiubire a ta. Amandoi aveti nevoie de vindecare si, cine stie, reusiti sa va iubiti din nou.
      Nu amana, sunteti foarte tineri, aveti sansa la o viata lunga si foarte frumoasa impreuna! Copiii vor fi mai bucurosi si in pace daca tu cu tatal lor va iubiti, decat sa-ti reversi dragostea numai asupra lor.

  19. Draga mea dragă! Ma vad pe mine in tine si in relatia ta! Stii ce am facut eu? Am ramasa de dragul copiilor si dupa 27 de ani impreuna la fel sunt! Nefericită neiubita si neapreciata! Draga mea iti spun doar atat! Copii tai vor o mama fericita nu o mama suferind si daca nu faci acum ceva te vor vedea si peste zece ani la fel! Cu mult drag ai grija de tine!

  20. Anca

    Fiecare dintre noi venim cu traumele noastre dupa noi. Nu e treaba celuilalt sa ni le repare. Asta trebuie sa faci tu singura.
    Acestea fiind zise, poti sa fii intr-o relatie cu cineva care nu ti le amplifica. Cauta atasamentul de evitare, atasamentul de abandon si atasamentul normal pe net
    Si nr. 2. Eu provin dintr-o familie in care mama s-a refugiat in copii. Toata copilaria noastra, noi am fost carja ei. Tot ce nu primea de la tata, cauta in noi. Cu mintea de acum iti spun ca e o povara mult prea mare pentru copii si te pune, de mult prea devreme, pe un drum gresit. Ajungi un adult care cauta sa-i repare pe altii, sa-i sustina, o carja fara stapan. Dar o carja care n-are voie sa se indoie vreodata pt. ca in ea se sprijina fericirea unei familii

  21. Geo

    Primul gand care mi a venit (si care nu e deloc simplu) citind povestea ta este “nimic nu se schimba pana nu te schimbi tu”.
    Eu zic ca povestile de iubire ca in filme sunt doar jn filme. In viata reala, casnicia si iubirea presupun munca. Si asta nu este adevarul meu, ci a mii de generatii inaintea noastra. Nimic din ce merita nu e simplu. Oare cu copiii a fost sau e simplu? 🙂 Ei sunt carne din carnea noastra si atunci ne trecem mai usor cu vederea decat partenerului care, dupa ce trec aia 1-3 ani de indragosteala si orbire, se arata drept o entitate separata de noi. Asta e iar un adevar universal si nu personal.
    Suntem diferiti. Si ne aducem zi de zi in relatie diferentele astea. Fii putin mai sincera cu tine de pozitia de “eu duc greul de 12 ani” si uita te mai obiectiv si la ce nu aduci tu acolo. Pt ca asta te va ajuta sa fii mai indulgenta cu voi doi.
    Relatiile se rezuma la nevoi. Nevoile se pot discuta. Unele ti le poate implini partenerul, altele nu. Si e f ok sa fie asa. Un barbat nu ti poate implini toate nevoile, d aia avem nevoie noi femeile de altii: prietene la care ne confesam, parinti, copii, terapeut etc. Asta e femeia, mai complexa😊.
    Discuta si cu un terapeut, te va ajuta. Si vezi ce poti face tu diferit pana la a i cere lui. Schimbarea partenerului vine dupa ce noi Incepem sa ne comportam diferit.

  22. Lia

    In general oamenii in viață nu au totul, iar dacă il iau, își bat joc, cum e posibil sa fi făcut soțul tău. Eu aici as pune copiii pe primul loc, e posibil ca ei sa nici nu bănuiască ce e in sufletul tău. Ar ajuta o discuție sinceră cu el, poate nici nu-și da seama de nevoile tale neîmplinite, poate el crede ca e totul bine.

  23. Manuela

    Poate ajuta o terapie de cuplu. Știu că bărbații sunt mai reticenți, dar dacă i-ar spune ce simte,cu completarea că e un ultim efort înainte de despărțire, poate asa va fi mai receptiv.

  24. Roxana

    Nu esti singura si eu ma simt cumva in aceeasi situatia ca si tine. Casatorita de 9 ani cu 2 copii: unul de 8 si unul de 4 ani. Sotul meu are multe calitati, este mult mai organizat si mai eficient decat mine. Cand erau copii mici eu m-am ocupat mai mult de ei dar in ultima vreme s-a implicat foarte mult cu copiii . Cativa ani am trait aproape ca un robot, nu am avut timp sa ma relaxez, eram mereu obosita si pe fuga. Noi am avut mereu diferente de opinie in ceea ce priveste educatia copiiilor : eu prea relaxata si un pic poate cam delasatoare in opinia lui. El foarte rigid si cu toate ca poate avea de mult ori dreptate, felul lui autoritar l-a facut sa ma critice mereu. Certuri tot timpul si el credea ca vreau sa fac mereu ce vreau eu doar de dragul de a ma contrazice cu el. Pe alta parte eu ma simteam de multe ori asuprita si acuzata pe nedrept. Si incet-incet am inceput sa ma ascund intr-o carapace si m-am indepartat de el. Am simtit ca nu ii pasa de ceea ce simt, ca nu tine la mine cu adevarat si asta m-a facut sa ma indepartez. Stiu ca am gresit de multe ori, ca la inceput nu am fost pregatita pentru a fii mama si am gresit si fata de sotul meu. Problema e ca acum simt acelasi lucru ca tine: ca nu il mai iubesc cu adevarat. Am invatat si eu multe lucruri in acesti 8 ani de casatorie: ca trebuie sa ne iubim mai intai pe noi insine, ca fericirea vine din interior si nu din afara, ca viata de familie inseamna in primul rand multe sacrificii. Ma simt implinita, dar totusi imi lipseste ceva. Simt ca mi-a facut rau: sunt mult mai emotiva si mai anxioasa decat eram inainte, imi lipseste de multe ori increderea in mine, ma tem sa nu fiu judecata. Am fost la terapie atat singura cat si impreuna cu sotul. Simt ca divortul ar fi ultima solutie si poate pe moment ar trebui sa lucrez mai mult cu mine, sa fac lucruri care imi plac si sa ma simt din nou bine cu mine insami. Cred ca asta este cel mai important: sa stiu cine sunt cu adevarat si ce imi doresc de la viata si de la mine. Incerc sa fiu optimista dar trec prin o gramada de framantari si sunt foarte nehotarata. Personal o sa mai incerc prin terapie. PS: Poate ar trebuie sa incerci si tu sa discuti cu un psiholog. Pe de alta parte cu sotul tau ai comunicat? I-ai spus ce te nemultumeste? Poate de fapt el nici nu banuieste ce este in sufletul tau. Sper sa fii puternica si sa iei cea mai buna decizie atat pentru tine cat si pentru familia ta!

  25. Gabi Ardelean

    Buna. Inteleg prin ce treci, am avut si eu aceleasi dileme si trairi cativa ani buni. Tot cu doi copii, care avum au 10, respectiv 6 ani. Ce am facut? Inprima faza, csm acum trei ani, i-am propus sotului sauam o pauza, sa locuim separat, sa vedem cum ne simtim unul fara celalalt, ce mai simtim unlul pt celalalt. Refuz categoric. Dupa doua astfel de propuneri cand am anuns sa nu-l mai vreau langa mine am divortat. Copiii au ramas la mine amandoi iar el s-a mutat singur. A fost foarte sigur pe el, parea ca se simte bine vreo doua-trei luni. A vazut copiii xe cate ori a dorit. A fost foarte greu dar sincer m-am simtit mult mai bine fara certuri si reprosuri. Incet incet intalnirile au fost mai dese, chiar in 4, iesiri impreuna, timp petrecut frumos impreuna. De-o luna ne-am impacat, s-a intors acasa. Undeva s-a produs un „clic” iar acum ne intelegem dinnou foarte bine. Am reusit sa ne regasim, sa ne reluam relatia, sinu doar pentru copii ci pentru noi. Comunicarea e mult mai buna, apropierea cu totul alta. Intre timp am si citit, amandoi, „Cele cinci limbaje ale iubirii” si cred ca asta l-a ajutat sa inteleaga altfel lucrurile. Acum toata lumea-i fericita, atat copiii cat si noi. Nimeni din anturaj, familie, nu-mi dadea nici o incurajare pt ceea ce fac dar am simtit ca separarea era dingura sansa de a aprecia ceea ce aveam:familia. Am luat-o de la capat, fara reprosuri, fara resentimente, cu increderea ca printr-o mai buna comunicare si respect vom reusi impreuna. Sper din tot sufletul sa functioneze. Depinde ce ne dorim si cat suntem dispusi sa investim in relatie, cat oferim celuilalt. Si aici ma refer la timp, intelegere, momente placute, iubire, parte din viata noastra pana la urma. Eu una simteam ca trebuie sa mai incerc, nu ma vedeam cu altcineva, cu alt partener. Mi-am asumat un risc mare la divort dar , nu-i asa, cine nu risca nu castiga. Undeva in adancul sufletului ceva imi spunea ca este loc de iubire. Acum depinde si de partener. La noi orgoliile si ambitiile au foast foarte mari, si ma refer la el. Acum intelege ca in familie nu este loc de asa ceva si „suprematia barbatlui” nu a dus la nimic bun. Ma inconjoara cu iubire, imbratisari si flori si ma simt din nou ca in perioada cea mai buna a relatiei, inainte de copii mici. Sper sa aveti intelepciunea si inspiratia de a gasi cea mai buna varianta , atat pentru voi cat si pentru copii. O viata minunata va doresc!

  26. IoanaR

    Imi pare rau pentru suferinta ta, te imbratisez virtual.

    Eu iti sugerez sa incerci sa discuti cu un psihoterapeut, este util si te va ajuta sa te descarci, nu cred ca e benefica masca asta de „totul e bine”. Cred ca ai nevoie sa discuti realist cu un specialist despre situatia in care esti si despre ce simti. Te va ajuta sa te apleci si asupra ta, sa scoti la suprafata emotii , trairi, ganduri si sa ti le pui in ordine. Spun asta pentru ca am trait lucrurile astea , nu rezolva ceva peste noapte, dar aduce mult mai multa claritate.

    Nu am avut copii, dar am trecut printr-un divort. Este o decizie grea, in jurul careia m-am invartit mult timp. Nu iti spun ce sa faci, suntem, cu siguranta, fiecare diferiti in felul nostru unic si ce i se potriveste cuiva nu i se potriveste si altei persoane. Insa , daca nu te simti ok si ai vrut sa iti detaliezi povestea, este clar ca ceva nu functioneaza si necesita atentia ta. Mie chiar imi pare rau sa citesc povesti in care femeile povestesc ca nu sunt apreciate de sotii lor, ca sunt criticate, abuzate emotional. E dureros pentru ca si eu am trecut prin asta, o data in casnicia incheiata si inca o data intr-o relatie extrem de toxica. Iar eu am decis sa inchei ambele relatii, cand am inteles ca nu asta imi doresc si nu ma simt bine. Stiu ca poate vor aparea critici ca am spus lucrurile atat de direct. Repet, nu dau sfaturi si nu influentez decizia nimanui, doar povestesc situatia mea si ce am decis atunci. Viata mea este frumoasa acum pentru ca, dupa suferinta, sunt impreuna cu un barbat langa care ma simt bine.

    Iti urez succes si sper sa fii bine!

  27. deea

    Eu cred ca avem așteptări nerealiste de la o relație de cuplu, proiectam tot felul de chestii, auzim și vedem frânturi de pe la alții și ne imaginam ca așa trebuie sa fie și la noi. Omul de lângă tine nu e responsabil de fericirea ta, nu relația e cea care trebuie sa te împlinească. E o povara imensa pe care o pui pe umerii acelei persoane, asta de a te face fericit, împlinit. Poate și celuilalt ii lipsesc lucruri, poate mâncarea calda și vorba buna nu sunt primele pe lista, mi se pare ca exista o lipsa de comunicare și mai ales de acceptare a celuilalt. Vorbesc și din poziția unei persoane care critica excesiv, crescută de un părinte care avea darul asta. Stiu cât de toxica e purtarea mea fata de cei din jur, încerc sa ma abțin, sa lucrez cu mine, stiu in spatele acestui comportament sunt mult mai multe. E o lipsa de comunicare acolo și cred niște așteptări nerealiste. Fericirea nu creste in copac, pe strada. Iar relațiile de putine ori sunt romantice, fericite, aici depinde mult și de cei implicați in relație, de felul lor de a fi. Am cunoscut multe cupluri care s-au destrămat fiindcă nu mai erau fericiti împreuna, nu se mai iubeau, nu mai era “chestia”aia. După câțiva ani au adunat încă un divort, frați vitregi pt copii, relații eșuate, in schimb “chestia” aia, dacă au găsit-o, au pierdut-o ca prima data. Fiindcă chestia aia e in tine, nu in afara ta. Sigur, exista și relații terminate pentru motive întemeiate, exista și o a doua căsătorie cu “Happy ever after”, dar și eu cred ca fără un terapeut bun nu se poate lua o decizie corecta.

  28. Valentina

    Draga autoare,
    E déjà un pas ça realizezi acest lucru și ai reușit îl exprimi… eu însămi fac terapie cam o data la 2 săptămâni și ajuta enorm, in fata unui terapeut poți spune despre toate aceste sentimente și trăiri, va ști sa te ghideze… mai ales ca ne-ai vorbit și despre o copilărie cu momente dureroase. De acolo pleacă multe, in general. Nu neg ca și soțul își are partea sa de vina, dar începe de aici, pentru tine. Fii tu preferata ta, de data asta. 🤗🤗🤗 meriți! 🤗

  29. Mary

    Mergi la terapeut pentru a-ti fi tie mai bine, pentru a invata cum sa te iubesti mai mult si pentru a-ti clarifica drumul pe care sa il urmezi. Nu te refugia in copii sau, in final, in terapeut, doar pentru a mai suporta inca o zi intr-un loc in care nu te mai simti bine.
    Intre timp, poti sa asculti podcasturile lui Esther Perel, mi s-au parut utile in cazul meu. Am invatat cate un pic din ce inseamna o comunicare mai buna in relatie si pur si simplu am inceput sa imi expun nemultumirile si sa atac probleme reale din relatie. Refuz sa imi mai petrec viata cu sufletul mocnind de tot felul de nefericiri si certandu-ma despre cine duce gunoiul, cand problemele sunt altele.

  30. Mihaela

    Hristos a inviat! Iti recomand din inima sa te intorci spre Dumnezeu, sa mergi la duhovnic, la spovedanie regulata, si toate lucrurile se vor clarifica in timp, vei sti ce sa faci. Aceeasi recomandare si pentru sot. Va doresc numai bine!

    • deea

      Eu am o prietena foarte credincioasa care a făcut asta iar sfatul primit a fost sa ierte și sa lase de la ea, ca bărbatul e bărbat și datoria ei este sa ii fie alături și sa îl ierte, sa nu îl lase sa cada in ispita și mai mult, ca ea ii este lui mântuire. Era vorba de un bărbat care o înșela și ocazional aplica câte o palma, urmat de regrete și lacrimi evident. Ea a rămas, a mai făcut și alți copii, a mai mâncat niște bătaie, s-a mai păruit cu vreo câteva amant…Exista preot, duhovnic, care sa îți spună sa fugi unde vezi cu ochii, sa divorțezi ? Ca eu nu prea am auzit, toate femeile din jurul meu au primit in biserica sfaturile cele mai păguboase pt ele.

    • Oana

      toate le rezolva Dumnezeu :)))))))))))))))))))))))))))))))

  31. Valentina

    Draga autoare,
    Este déjà un pas ça realizezi acest lucru și ai reușit îl exprimi… eu însămi fac terapie cam o data la 2 săptămâni și ajuta enorm, in fata unui terapeut poți spune despre toate aceste sentimente și trăiri, va ști sa te ghideze… mai ales ca ne-ai vorbit și despre o copilărie cu momente dureroase. De acolo pleacă multe, in general. Nu neg ca și soțul își are partea sa de vina, dar începe de aici, pentru tine. Fii tu preferata ta, de data asta.

  32. Dana

    Bună,
    M-am regăsit în povestea și în frământările tale. Am și eu o fire sensibilă, empatică, m-am căsătorit acum 18 ani cu un bărbat cu care aveam preocupări comune la vremea respectivă și avem împreună o fată de 14 ani.
    Încă de la început am acceptat din partea lui mici abuzuri, am cedat atunci când se enerva, am renunțat la unele activități care-mi făceau plăcere fiindcă el avea obiecții. Încet-încet s-au adunat renunțări, frustrări și multă teamă de felul cum va reacționa el dacă nu-i place ceva. Eu urăsc critica, o consider toxică, dar soțul meu e critic față de orice persoană, pare că nimic nu-l mulțumește cu adevărat. I-am găsit scuze în faptul că, în copilărie, a fost martorul sau victima unor scene de o violență cruntă în propria familie. M-am agățat de faptul că el nu e violent pentru că nu vrea să fie ca tatăl lui. Dar chiar dacă nu e violent fizic, este violent verbal uneori, ceea ce mă doare mai tare (vezi cartea Cele 5 limbaje ale iubirii, pe care au pomenit-o și alții). Am crezut că, arătându-i dragoste, îl voi ajuta să se vindece, dar eram naivă. M-am îmbolnăvit eu – de anxietate.

    Am trecut prin discuții despre divorț de multe ori, abia în acele momente vorbea despre sentimentele lui, devenea vulnerabil și puteam discuta cu adevărat. După fiecare discuție încercam să reparăm câte ceva, dar după un timp reveneam la certuri și frustrare. I-am spus de mult timp că nu îl mai iubesc, el mi-a spus că încă mă iubește, dar nu vedeam asta – în schimb, vedeam numai control din partea lui, deși mereu a negat că vrea să mă controleze. Îl cred că nu vrea, însă o face inconștient.

    Deoarece n-a vrut să facă terapie de cuplu, acum câțiva ani am mers singură la un psihoterapeut. Nu am mers mult timp fiindcă am avut probleme cu banii, dar am început să fac eforturi pentru a recâștiga ceva control – în primul rând asupra mea și a emoțiilor mele, apoi în relația cu soțul. A fost foarte dureros procesul terapeutic – mă durea să răscolesc durerea. Dar am reușit să fac pace cu o parte din trecutul meu.

    Am apelat din nou la terapie când mi-am permis din nou, tot singură, cu un terapeut bărbat de data asta, gândind că m-ar putea învăța mai bine să relaționez cu un bărbat. Noul terapeut mi-a explicat multe mecanisme și mi-a spus că, deși cel mai bine ar fi fost să facă și soțul meu terapie, pe bărbați nu prea îi vezi să vrea asta. Dar că ajută și terapia individuală, deoarece se întâmplă des să se formeze cupluri în care unul își asumă rolul de agresor și celălalt rolul de victimă. Mi-a fost greu să accept această parte „întunecată” din mine, dar după ce am acceptat că atitudinea mea de „people pleaser” atrage agresori, am putut să lucrez împreună cu terapeutul asupra motivelor care mă fac să mă port astfel. Prin faptul că nu mi-a criticat niciodată acțiunile sau sentimentele, ci mi-a arătat mereu că sunt normale, mi le-a explicat logic și m-a felicitat pentru toate reușitele, terapeutul m-a ajutat să ies dintr-o groapă. Iar relația cu soțul meu chiar s-a îmbunătățit.

    Recent, ca urmare a unei perioade cu stres sporit (probabil că nici pandemia nu ne-a fost prielnică), am început din nou să ne certăm și să suferim. De data asta însă, soțul meu a fost de acord să facă împreună cu mine câteva ședințe de terapie de cuplu. Finally! Am început deja, am avut câteva întrevederi online, și am speranța că putem să reparăm lucrurile.
    Deci la noi e încă work in progress. Dacă pornești pe drumul ăsta, te avertizez că vindecarea durează, doare, e grea, și vei descoperi lucruri neplăcute la tine, nu numai la el. Pe care va trebui să le accepți. Dar după ce va fi rău, va fi mai bine. Și merită.

  33. Zina

    Cartea lui Esther Perel – Inteligenta erotica. In engleza titlul e mai „corect“ Mating in Captivity.

  34. Georgiana

    Buna. Am 35 de ani, un copil de 5 ani. Eu si fostul meu sot ne-am despartit acum 2 ani pentru ca nu am mai reusit sa ne regasim. Am evoluat diferit si, dupa nasterea copilului, ne-am hranit unul altuia cele mai mari frici si ne-am adancit rani pe care nici nu stiam ca le avem. Nu am putut sa ne regasim, asa ca am decis ca e cel mai sanatos sa ne despartim. Am facut totul civilizat, avand permanent in vedere binele copilului nostru.
    Dupa 2 ani, timp in care am facut amandoi terapie, pot spune urmatoarele:
    – Relatia tata-copil s-a intarit, a devenit mai autentica. Copilul nostru are 2 case, nu una, 2 parinti cu responsabilitate fata de ea si care iau deciziile importante impreuna, dar nu se baga unul peste altul in viata de zi cu zi.
    – Noi, ca adulti, am reusit sa trecem peste sentimentele de furie si neputinta, suntem prieteni si ne respectam mai mult ca inainte. Din pacate, nu ne mai iubim ca barbat si femeie
    – Pe amandoi inca ne doare faptul ca nu am reusit sa ne salvam casnicia. Suntem constienti ca am facut tot ce puteam face, dar exista inca regretul ca nu am putut mai mult la momentul respectiv
    – Avem o relatie civilizata cu ceilalti membri ai familiei si, desi nu ne vizitam prea des, incurajam copilul sa petreaca timp cu bunici, unchi, matusi, samd, daca isi doreste.
    – Nu stiu cum va fi peste ani, dar acum copilul nostru nu pare sa aiba vreo trauma de pe urma divortului. Intelege ca unii parinti sunt despartiti, altii stau in aceeasi casa, are prieteni din ambele situatii si cred ca trateaza situatia fix asa cum i-am prezentat-o: familia noastra e fix asa, te iubim, ne respectam si toti vrem ce e mai bine pentru fiecare.

    Nu stiu ce va aduce viitorul, nu stiu cum va fi cand sau daca unul din noi (sau amandoi) va fi implicat intr-o relatie stabila, dar am incredere ca a fi parinte este ceva ce niciunul din noi nu va uita vreodata sa fie.

    Eu, ca femeie, sunt intruchiparea independentei, am cariera, prieteni, hobby-uri, etc etc, cu toate acestea, nu e chiar atat de bine pe cat credeam ca o sa fie. Ca orice lucru in viata, a venit cu lucruri fantastic de bune si cu lucruri rele. Regret? Cred ca regret ce ar fi putut fi, mai degraba decat ce a fost.
    Ce vreau eu sa spun este ca in cazul meu, singura solutie a fost sa fim sinceri unul cu altul si sa recunoastem lucrurile asa cum sunt, oricat de dureros a fost. In cazul nostru, asta a venit la pachet cu hotararea de divort.
    Si cred ca singurul sfat pe care ti-l pot da este sa fii sincera: cu tine si cu omul care iti este sot. O relatie se construieste sau se darama in doi. Poate unul face mai mult si unul mai putin, dar tot de 2 e nevoie. Vorbiti, comunicati, spuneti ce va doare. Mergeti la terapie. Scoateti durerile si adevarul urat de sub pres si vedeti de acolo ce se mai intampla. Dar nu va ascundeti in spatele copiilor, task-urilor de la serviciu sau prietenilor care va cred familia ideala. Eu vreau sa cred ca nici familia, nici copiii nu inseamna sacrificiu. Inseamna alegeri asumate, constientizare, dragoste. Te imbratisez si, orice ai face mai departe, sper sa fie ceea ce ai tu nevoie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *