Eram cu toții la o sesiune de terapie de familie și soțul povestea cum pentru el e greu când vrem să facem lucruri toți patru, pentru că fiul pune multe întrebări și are mare nevoie de claritate (îți trebuie centura neagră la zen să îi explici regulile unui joc nou, credeți-mă, cred că și să evadezi din Alcatraz e mai simplu decât să îi detaliezi ceva nou și el să se declare lămurit), iar ce se întâmplă cel mai adesea e că ei doi (tatăl și fiul) încep să se certe, fiica se plictisește și pleacă, iar mama oftează și renunță să mai încerce să-i potolească.
Soțul exprima cât de neplăcut e pentru el să se certe și că de aceea evită uneori timpul în patru, că e prea complicat și consumator de resurse.
Fiul a intervenit și a spus:
-Dar de ce certatul e ceva rău? Suntem, totuși, împreună, spunem ce ne dorim, fiecare se exprimă. Pentru mine, e foarte OK. I have no problem with that.
Câteva secunde n-a mai spus nimeni nimic. Pentru că băiatul de 11 ani avea dreptate. Conflictul e o formă de conectare. Ba e chiar una foarte bună, pentru că oamenii în conflict sunt conectați la ce își doresc și vor să ajungă la o finalitate. Sunt motivați și prezenți.
Dar noi, adulții din generația noastră, ne temem de conflict, pentru că pe vremea copilăriei noastre, conflict însemna urlete, uși trântite, poate un părinte lovit sau înjurat de celălalt, iar noi, copiii, stăteam ascunși pe sub mese sau în camerele noastre, sperând și rugându-ne să se termine totul cât mai repede.
Acum câteva zile, la evenimentul din Amsterdam, am invitat copiii să aleagă ce carte să le citesc dintre cele noi scrise de mine. Una dintre ele, Adevărul gol goluț 3, este despre rezolvarea conflictelor cu empatie. Le-am povestit copiilor și i-am întrebat dacă vor să citim cartea asta amuzantă, din care pot afla cum să se certe mai elegant. Câțiva copii doar au ridicat mâna, în schimb toate mamele ar fi dorit să audă povestea.
Copiii noștri nu se tem de conflict, pentru ei e ceva natural, pentru că din fericire pentru ei, au asistat la conflicte civilizate în familia lor. Ei nu au o problemă să se certe.
Ei simt natural că certurile în familie sunt sănătoase, îi antrenează pentru conflictele ulterioare din viață.
Doar noi facem alergie… Eu recunosc că sunt la extrema cealaltă, atât de tare fug de conflict că renunț la părți din mine și mi-am îngropat furia atât de departe încât nici dacă fac un tunel până pe partea cealaltă a Planetei nu ajung la ea. Îl admir pe fiul nostru că se simte liber să se certe până toată lumea din jurul lui cade lată. El nu se lasă.
Când erau mai mici copiii și se certau des (acum au învățat să se certe pasiv, pur și simplu își dau ochii peste cap pe rând și părăsesc incinta teatral), eu tot insistam să se împace. Cred că Ivan avea vreo 3 ani când, parcat în fund în fața ușii surorii lui, care-l dăduse afară din camera ei, mi-a spus clar că pe el nu-l deranjează să se certe cu sora lui, și să-i las în pace. E cearta lor, nu a mea. Ceea ce am și făcut.
De fapt, ce e conflictul? O întâlnire între persoane cu nevoi diferite, care pot fi copleșite de emoții de frustrare, furie, tristețe, neputință, oboseală, iar când emoțiile sunt puternice, rațiunea e încețoșată. Parcă nu mai vorbim aceeași limbă.
Comunicarea non-violentă ne oferă o soluție foarte faină să gestionăm conflictul, iar copiii o simt intuitiv, dar au nevoie de puțin ghidaj să o aplice.
Mai întâi respiri un pic, să lași emoția puternică să se ducă.
Apoi te gândești bine la ce ai nevoie de fapt. Poate ceri de mâncare, dar ai avea nevoie de un pic de iubire. Sau invers.
Exprimi ce ai nevoie, după ce te asiguri că celălalt a respirat și el și te ascultă.
Asculți la rândul tău nevoia celuilalt. Împreună navigați spre una sau mai multe soluții.
Iar când nevoia unuia este să se conecteze prin conflict, poți să accepți asta, dacă o poți duce (dacă sunt odihnită și mâncată, rezist să mă cert cu fiul și o oră, pentru că dezbatem civilizat), dacă NU, e OK și să spui: „Nu am energie acum să fac asta, te rog să notezi sau să desenezi aici ce ai dori de la mine și după ce mă odihnesc/mănânc, revin la tine să stabilim ce și cum.”
Ah, neapărat să vă zic despre strategiile mele de discutat cu fiul versus fiica. Acum, că au crescut, nu mai merg jocurile cu întrebări caraghioase, dar merg alte lucruri. Asta e fain la viața de părinte, mereu apare ceva greu nou, dar întotdeauna e și o soluție pe acolo.
Cu curiozitate, răbdare și magneziu înainte!
Sper să vă fie de folos acest insight al nostru despre conflict.
#educatiecublandete #comunicarenonviolenta #AdevarulGolGolut #conflict
Nu stiu daca e mereu adevarat faptul ca copiii nu au o problemă să se certe. Cred ca depinde mult de personalitatea copilului. Ar trebui analizate mai multe tipuri de copii ca sa poata fi trasa o concluzie clara.
Fetitei mele, de exemplu, nu-i plac certurile, pentru ea nu sunt constructive, n-o conecteaza cu cel din fata ei, dimpotriva. Are aproape 12 ani. Este empatica, observa detalii pe care altii nu le vad (ma refer la modul de perceptie a celor din jur), are o anumita sensibilitate. Nu-si face usor prieteni, dar tine mult la cei pe care ii are. Asa a fost de cand era mica, asa e ea. Cand era mica, pana pe la 8 ani avea si o stare naturala de veselie interioara.
Incepand cu varsta de 8-9-10 ani fetele incep sa se certe mult intre ele, sa fie rautacioase. Nu stiu de ce, cred ca asta face parte din procesul firesc de crestere, de maturizare, de formare a personalitatii. La scoala prieteniile se fac si se desfac mereu, uneori de la o saptamana la alta. De cand cu conflictele astea, am vazut-o de multe ori trista sau derutata. Starea ei de veselie interioara i s-a mai diminuat (desigur, veselia mai dispare si pentru ca a crescut). Simte nevoia sa se descarce cuiva, de aceea o ascult, vorbim, o incurajez, uneori ii dau sfaturi (desi aproape niciodata nu stiu daca sunt bune …). Partea pozitiva e ca a devenit mai stapana pe ea, a invatat sa mai tina piept unor copii, a invatat sa recunoasca un prieten adevarat (un prieten bun nu te umileste constant, nici in public, nici nu profita mereu de bunatatea ta).
Dar, in final … din punct de vedere sufleteste nu i-au facut bine toate certurile astea, eu asa o simt.
Insa nu avem ce face, asta e viata.
Mie-mi plac doar conflictele in care se lamuresc niste lucruri importante si se cauta solutii, in care la final dispare greutatea sufleteasca si raman iubirea si linistea.
Cum ar fi, de exemplu, unele certuri dintre soti care incep cu sufletul greu, in care cei doi se si acuza de diverse lucruri, poate ajung si sa planga, dar, in final, reusesc sa se inteleaga reciproc, sa se puna unul in locul altuia, sa-si deschida sufletul si mai mult unul fata de celalalt.
Insa nu doresc astfel de conflicte mereu, numai atunci cand trebuie.
Poate simt asa si din cauza ca sunt introvertita.
In orice caz, trebuie sa ne cultivam rabdarea si sa avem intelegere pentru ca suntem atat de diferiti unii fata de altii. Unii prefera conflictele, altii prefera discutiile linistite, dar daca este dragoste, ajungem sa ne intelegem in final.
Ne poți împărtăși strategiile/ jocurile cu întrebări caraghioase pe care le-ai menționat în articol?