Pisica noastră în familia noastră

Sofia sforăie ușurel sub mâna mea stângă. În dreapta, Ivan a adormit cu capul pe umărul meu, cu un picior și o mână peste mine. Dulce prizonierat, nu mă plâng. După ce le aud respirațiile regulate, mă cuibăresc și eu mai bine și ațipesc. E (relativ) răcoare, dopurile de urechi sunt la locul lor, e momentul nostru de pauză în zilele de weekend. Nu spăl, nu curăț, nu scriu. Mă întind cu ei și dormim împreună cât încape. Uneori visez, ba chiar adorm înaintea lor de multe ori, alteori doar stau cu ochii închiși și mă gândesc la lucruri.

Duminica trecută am adormit așa, cu și printre ei. La un moment dat am simțit o limbă rece pe ceafa mea. Imediat mintea mea a fabricat un vis interesant despre care poate o să vă povestesc vreodată. Ăăă, ba nu, n-o să vă povestesc. Normal că nu m-am grăbit să mă trezesc, dar curând, un ceva în același timp rece și cald îmi amușina urechea.

M-am învârtit suficient de discret cât să nu trezesc copiii (nici dacă m-ar ataca un urs în timp ce ei dorm n-aș face zgomot, chestiune de priorități). Trebuie să văd ce-i acolo, de partea cealaltă a trupului meu întors spre copii.

Era, desigur, pisica. Lua și ea o pauză alături de noi. Întinsă lângă mine, a dormit o vreme (cred), apoi a apucat-o iubirea și s-a pornit să și-o manifeste. M-a pupat, m-a mirosit, m-a împuns cu botul, apoi mi-a frământat niște pâinici în pernă și s-a pus pe tors.

Ea toarce cătinel și discret, nu era pericol de trezit copiii, așa că am mângâiat-o o vreme, în timp ce ea se întorsese cu picioarele în sus, s-o pot scărpina unde-i place mai mult.

Și m-am gândit ce bine e cu ea alături. Ce mult ne-ar fi lipsit dacă am fi renunțat la ea, cum ne sfătuia multă lume. Că păr, că toxoplasmă, că poate zgârie copiii. N-am vrut. Cum să renunț la ea? Ce, e o haină veche?

Pisicuța asta e cu mine de 11 ani. Ea a fost prietena mea înainte să am soț, casă și copii. Când am plecat de-acasă, dintr-o relatie grea, acum 10 ani, am luat cu mine o valiză cu lucruri, pisica și litiera ei. Am dormit o noapte în mașină, un Tico plesnit, era atâââât de frig (februarie), dar am ținut-o pe ea în brațe și a fost bine. Ne-am găsit un loc să stăm, apoi altul, apoi un al treilea, nu peste tot chiriașa blănoasă era întâmpinată cu bucurie. Apoi am avut accidentul, apoi l-a avut ea pe-al ei, tot la cap, tot grav. Ne-am oblojit una pe alta, ca două bătrânici.

Apoi a venit omul și ea l-a acceptat blând, a primit mângâierile lui lângă ale mele. Apoi au venit și copiii, cu strigăte care au speriat-o, cu piciorușe mici care aleargă după ea, cu mânuțe grase care o caută și o mângâie. Le-a primit pe toate cu atâta răbdare… Îmi iartă lipsa de timp, de afecțiune, eu încerc să recuperez, îi vorbesc și o iubesc cât de des pot.

E prietena mea de atât de multă vreme… Mă bucur că e și Ciocolata parte din familie, e un prieten bun pentru copii și o amintire constantă a vieții mele dinainte, care a fost destul de hăituită față de liniștea și bucuria pe care le trăiesc acum. Ea e tot ce mai am de atunci.

22 Comments

  • Luminita spune:

    Ce frumos ai scris, Ioana! Cine are sau a avut animale stie cum este.

  • Diana L. spune:

    Ce frumos! Și eu iubesc pisicile, am avut cateva care au murit din diverse cauze, iar după niște ani împreună, e dureros. Mă bucur pt Ciocolata, este bine îngrijită și iubita, are si ea o vârstă, nu?

  • Silvia spune:

    Ma bucur ca am pastrat pisica chiar daca toti in jurul meu spuneau sa o dau, atunci cand am ramas insarcinata. Articolul tau mi-a mers la suflet 🙂

  • Alina spune:

    Cât de frumos! Şi eu am un motănel, dă mai mult a ciocolată neagră, dar tot un fel de ciocolată e şi el… E trist să renunțăm la un animăluț, indiferent de motiv! Ele deja fac parte din familie.

  • Corina spune:

    Prietena mea cea mai bună este tot pisica. Face in curand 7 ani. Nu as renunța la ea, nu am cum, nu pot să-i fac asta si nici mie.
    Si la mine povestea este asemănătoare pana la partea cu copiii. Inca nu au apărut in viata noastră.
    Când l-am cunoscut pe soțul meu, au fost voci care mă întrebau: „Acum nu iti pare rău că ți-ai luat pisică?”. Nu am putut si nici nu m-am chinuit sa inteleg cretina intrebare.
    Ea l-a primit atât de bine cum n-a primit pe nimeni până atunci. Si el a ajuns sa o adore!
    Suntem o echipă faină. ☺

    Te pup.

  • moonlight spune:

    Te ador pentru articolul ăsta! Copil fiind, am crescut de mică cu animale în casă (am avut câini de toate felurile și mărimile) și știu ce înseamnă pentru un kinder să fie înconjurat de animăluțe. Mă bucur că ai mei ne-au dat ocazia să creștem așa frumos, cu empatie și drag de animale. Acum am două pisici (una a mea, una a boyfriendului) și o broască țestoasă și distracția e asigurată, de multe ori nici nu avem nevoie de televizor, la câte năzbâtii inventează domișoarele. Aș vrea și un cuț, dar e greu cu programul, iar câinii suferă mult dacă sunt lăsați singuri în casă. Dacă o să am privilegiul de a avea copii, sub nici o formă nu voi renunța la animăluțe, sunt parte din viața mea și ar fi pustiu fără ele.

  • Felicita spune:

    Și noi avem pisică, mai are puțin și face 17 ani. Trece timpul ăsta ca nebunul, am realizat cât e de bătrânică abia când s-a îmbolnăvit pe la 12 ani. E copilul meu dintâi, nu aș fi dat-o pentru nimic în lume. Picea este entuziasmată de ea, pisica a fost reticenta cu ea dar acum se caută una pe cealaltă. Și ea își ia porția de mângâiere când suntem doar noi două treze (dimineața la 6), a învățat să accepte și mângâierea stângace a fetei. Piciulina a învățat să își suflet nasul de la ea, pisica a făcut cah și fetița a suflat pe nas. Eu i-am propus să mai trăiască încă 17 ani, mi-a promis că așa va face.

  • Rebeka spune:

    Îți mulțumesc, Ioana!

    De departe, acesta e ÎNCĂ cel mai frumos mod de a-mi începe ziua: cu un articol care sa ma reprezinte 100% si care sa-mi mearga direct la suflet.
    Spun ÎNCĂ deoarece mâine se împlinesc 38 de săptămâni de sarcină. Prima ❤!
    Eu, cel mai iubitor soț și cel mai drag pisoi pe care l-am avut vreodată, Mafioso (Mafi), de abia il așteptăm pe bebe Rareș in căminul nostru: o chirie de 45mp în care colcăie dragostea, respectul și înțelegerea. Cu asta mă laud, asta am și mă simt al naibii de norocoasă!

    Povestea ta e povestea mea 🙂
    Mafi este acel pisic adoptat în Spania acum 8 ani, când de fosta mea relație de 11 ani începuse să se aleagă praful. Doi ani mai târziu, câteva bagaje și ghemul de blană erau însoțitorii mei spre casă, peste 2800 km care păreau să nu se mai termine. Mașină, somn si apoi diverse chirii: peste tot eu si pisica.
    Între timp a răsărit soarele și pe strada mea, l-am cunoscut pe J., m-am măritat, ne-am mutat împreună (bineînțeles că eu am venit cu pisica la pachet) și acum vom avea primul nostru prunc.

    După aproape 9 luni încă se mai găsește câte un cunoscut panicat care să sară cu „sfaturi” anti-pisicești.. Dar e OK! Ei până la urmă pleacă și-și văd de treaba lor, Mafi rămâne!

  • Daniela spune:

    Noi tot îl invitam pe motan sa stea cu noi pe canapea, dar la început nu se băga.Acum doarme cu mine și cu bebe în pat la prânz și seara se pune cu lăbuțele in sus și doarme langa noi pe canapea.Cum să renunțăm la micul suflețel care ne iubește atât de mult?Cat am fost însărcinată l-am deparazitat mai des de 3 luni, soțul curăță litieră și gata.Nu am făcut toxoplasmoza și nici nu am avut înainte.Nici nu aveam cum, că pisoiul nu umbla afară, doar pe balcon.

  • Roxana spune:

    Pisica mea este alaturi de mine de aproximativ 11 ani, de asemenea. Cand ma desparteam de iubit, luam o valiza mica, pisica si litiera, exact cum spui tu ca faceai. Masina mea era mai fancy, o Ibiza, ca mi-o cumparasera ai mei, insa inainte de masina m-am mutat si cu…tramvaiul. Unul dintre iubiti, stiind dragostea mea pentru birmaneaza neagra(corcitura), mi-a sechestrat-o :)) Evident ca m-am intors dupa cateva zile si l-am facut pe el sa plece 😀 Doamne, ce viata tumultoasa iti aduce si dragostea asta! Intre timp a mai aparut o pisica, avem doua. Si un baietel. Si o fetita pe drum 🙂 Dar vorba ta, pisica aia este alaturi de mine de pe vremea cand stateam in chirie la o batranica de 93 de ani, s-a mutat cu mine prin aproximativ….ZECE chirii, a stat si la „bunici” cat eram in vacante, au stat cu ei si cat ne-am mutat din ultima chirie in apartament…Ale mele, din pacate, nu accepta dragostea cu forta din partea baietelului, dar nici agresive nu sunt. Convietuim cu iubire, rabdare si mult aspirator 😀

    • Roxana spune:

      Si apropo de toxoplasmoza si alte orori: am fost testata, n-aveam anticorpi, i-am explicat ginecologului ca am pisici si locuim cu totii intr-o garsoniera si mi-a spus doar atat: incercati sa nu faceti Dvs curat in litiera si atentie deosebita la igiena(spalat pe maini, pupat matza-n bot, din astea). Nu renuntati la pisici. Toxoplasmoza si alti viermi nasoli se gasesc si-n carne neprocesata termic, si pe coaja nespalata a fructelor, si-n pamantul de flori unde, posibil, o pisica maidaneza si-a facut nevoile….Pisicile de apartament de obicei nu sunt purtatoare de boli,se presupune ca le vaccinam periodic si le deparazitam corespunzator, iar cu cele care evadeaza pe afara ocazional sau traiesc in curte trebuie avuta doar grija la igiena. Gherutele se taie, parul se poate tunde vara, este pana la urma un animal care poate fi educat ca orice animal domestic, cu rabdare si atentie.

    • Ana spune:

      Eu, care am nascut in alte vremuri, nu am cunoscut ingrijirea moderna a animalelor de companie, in anii ’90 nici nu cred ca existau litiere (sau nu auzisem eu), as fi fost tentata sa sfatuiasc o viitoare mama sa fie precauta … uite ca am mai invatat ceva, se poate convietuirea dintre un bebelus si un animal (eu nu pot tine un animal din motive medicale deci e un subiect care nu m-a preocupat).

  • Adriana spune:

    Leon 10 ani si Matilda 5 ani sunt reperele mele in materie de dragoste materna. Doua pisici tunsulici pt ca in 31 iulie s a nascut nanobebe Filip. Inca fug la plansul lui de colici si de foame, dar sunt iubite maxim. Plus catelul Negrut, netuns, dar aspiratorizat. Si iubit. Maxim. Imbratisari tuturor de la noi, noi toti 6!

  • Ileana D. spune:

    Oooofff hai că am terminat să îmi șterg lacrimile…. Și noi avem o pufoșenie de asta printre noi care ne îmbucură viețile. Are o personalitate cât casă și o iubim nespus. De când ne-am mutat cu toții într-o zonă mai rece, blana ei moale și cafenie s-a mai închis la culoare și acum seamănă cu un mic diavol așa.

    De câteva luni este și un bebe pe drum și spre surprinderea mea nimeni, absolut nimeni dintre printeni și familie nu ne-a întrebat ce se întâmplă cu pisica după venirea copilului. Și din păcate îmi dau seamă că nu a fost mentalitatea lor „de vina” ci mai degrabă faptul că este atât de clar pentru toată lumea că pisica nu pleacă nicăieri că s-au lăsat păgubași înainte de a începe. Bine și așa 🙂

    Dacă pisica în cauză nu vânează afară (șobolani și alte vietăți) și nu mănâncă carne crudă eventual din surse nesigure nu reprezintă niciun pericol pentru femeia gravida. Rezultatul analizei de toxoplasmoză a ieșit bun, am grijă la igienă, la recomandarea medicului ginecolog, partenerul a preluat curățarea litierei, o să o periem și mai des și cam asta e. Sper să nu sufere fff tare când va apărea cel mic și să avem parte toți de o perioadă de acomodare ușoară. Va fi frumos – nu mă îndoiesc!

    Acum mă duc să drăgălesc jivina 🙂

  • Raluca spune:

    Doamne cat de frumos ai scris! Iti spun sincer ca este primul articol care imi starneste plansul pentru ca imi amintesc cu drag de pisica mea Furry care din pacate a plecat de printre noi la respectabila varsta de 15 ani, fix cu cateva luni inainte sa aflu ca sunt insarcinata. Povestea imi este atat de asemanatoare: eu nu am avut frati iar mama mi-a daruit pisica pe cand aveam 14 ani pentru a avea cu cine ma lua cand ei erau la serviciu. A fost partenera mea vreme de 15 ani. Cand am plecat din Piatra Neamt la facultate in Bucuresti, primil an nu am putut sa o iau cu mine pt ca locuiam la camin. Doamne cat a suferit…. Dar apoi…am luat-o cu mine in Bucuresti. Greu a fost sa gasesc chirie si proprietari dispusi sa accepte si mica fiinta blanoasa desi era taaare cuminte. Dar ne-am descurcat si am trecut impreuna si peste tristeti si peste privirile rautacioase ale persoanelor din tren/ microbuz, atunci cand faceam naveta Bucuresti-Piatra Neamt, desi ea era in cusca ei si ii cumparam si bilet.
    Daca ar mai fi fost in viata sa il cunoasca si pe al meu pui… Asa mi-ar fi placut…
    Dar asa a fost sa fie si din pacate, desi si eu si sotul ne dorim inca o pisica eu nu cred ca atasamentul meu va mai fi acelasi.
    Vom vedea cu timpul.
    Cat despre cei care propun alungarea animalului pe motive medicale trebuie ignorati. Un animal nu este o jucarie pe care o arunci atunci cand nu mai ai nevoie de ea, ci este un suflet cald care nevoie de dragoste si afectiune si nu in ultimul rand ar trebui sa invatam si noi romanii ca animalul presupune si responsabilitate. Nu il adoptam si apoi cand nu ne mai convine il aruncam pe strazi sau prin vecini.
    Scuze pentru post-ul lung

  • Roxana spune:

    Daca ar sti Ciocolata sa citeasca tare fericita ar fi!

  • Elena spune:

    Nu te citeam. Aveam impresia ca site-urile despre mamici, viata cu pitici si pampersi folositi te… te „tâmpitizează”. Mda, verb inventat :)) În iunie am rămas însărcinată și tot nu m-a intersat, deși prietenele îmi spuneau invariabil:
    – Citește-o pe prințesă!
    – Care prințesă?
    – Urbană! era răspunsul, de parcă era un nume de familie, iar Prințesa ți-era prenume.
    Am primit cadou cartea ta. Nu o pot lăsa din mână și cred că am plâns de 10 ori în primele 80 de pagini.
    Și acum dau peste ghemotoaca asta îmblănită. Gata, e tot ce e nevoie ca să mă convingă! Am doi pisoi și abia aștept să-mi umple copilul de păr și să văd babele isterizate că face ghemotoace la stomac. De azi, te ador!

  • Georgiana spune:

    Frumos articol! Am si eu o minune cu blana (neagră spre oroarea unora:)) din iarna lui 2008. Am luat-o pui, de pe strada, după ce s-a ținut scai de mine intr-o noapte geroasa de Decembrie! Neavând copii , ea a fost si e copilul meu. Si va rămâne primul meu copil dacă Dumnezeu îmi va da copii. Când am fost ultima data cu ea la vaccin, doctorița m-a întrebat câți ani are..si a zis ca da, se cunoaște ca e mai „bătrânica”. Apelativul de „bătrânica” l-am primit ca un pumnal in inima..am realizat in clipa aceea ca timpul trece mai nemilos pentru ele decât pentru noi…așa ca sa ne bucurăm de ele si sa le apreciem cât le avem cu noi. Cât despre cei care sfătuiesc pe cineva sa își abandoneze animalul..ori n-au avut niciodată animale, ori nu au suflet! Un animal iubit devine un membru al familiei, fără discuție! Cine știe, cunoaște!

  • Cristina spune:

    Pentru iubitorii de pisici, poate se gaseste cineva care sa le adopte sau macar sa dea mai departe mesajul:

    https://anaveronica.wordpress.com/2017/09/18/unsprezece-pisici-au-mare-nevoie-de-ajutor/

    Multumesc, si imi cer scuze daca aici nu e locul potrivit pentru mesajul meu.

  • angelica spune:

    Ce articol frumos si ce sentimente minunate trezeste in inima unui iubitor si „posesor” (doar din lipsa altui cuvant) de animalute (care, de fapt, sunt membri ai familiei). Si noi avem o pisicutza de 2 ani si jumatate, Mocutza. Nici eu nu ma gandesc ca as putea renunta vreodata la ea!!! Asa ca, traiasca Ciocolata!!! 🙂

  • dojo spune:

    Eu cica am anticorpii de toxoplasmoza, foarte posibil, la ce conditii erau pe vremea lu’ nea nicu’ prin orfelinatele romanesti. Oricum … fii-mea a fost invatata de mica sa iubeasca animalele si a pus pana acum mana pe multe. Nu sunt genul de om care o arunca direct pe cainii de pe strada, dar de obicei intrebam stapanul daca e OK sa puna mana si apoi trece la smotocit.

    Barbatu’ intentiona sa ii cumparam un ciobanesc german cand face 4 ani, dar s-a intamplat sa salvam o potaie pe cand ea avea doi ani jumate. desi teoretic intentionam doar sa ii salvam viata si sa il dau spre adoptie, consortu’ a decis ca e o idee buna sa-l tinem, asa urat si scheletic cum este.

    In vreo cateva saptamani scheletul pe patru picioare s-a dovedit a fi un ciobanesc (inca nu stim daca e carpatin sau bucovinean, coloritul e de bucovinean, dar e mult mai mic – rezultatul a 7 luni de infometare, inainte sa-l luam noi). A crescut frumos si destul de maricel, iar fii-mea l-ar pupa si sub coada. E bland si atent cu ea, ii zic uneori bona paroasa 😀

    Deci da, lasati copiii cu animale, ca noua bine ne-a prins potaia.

    Sunt de un an impreuna si a mica a facut enorm de multe progrese datorita lui: s-a lasat de scutece (ii zicea barbata-miu ca uite, Gu nu poarta scutece), a inceput sa lege propozitii (prima era Gu, hai!), a inceput sa se mai desprinda de mine etc.

  • Georgiana spune:

    A fi om inseamna a iubi orice fiinta…iar tu draga mea esti un om minunat 😇🤗

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *