E normal ca băiețelul meu să se joace mereu de-a războiul?

Și totuși, poate el are nevoie de joaca asta și ar trebui să lucrez cu sentimentele mele negative apropo de ea. Am căutat informații despre subiect, ca să-mi fac o idee dacă acesta e genul de lucru care trebuie acceptat ca atare sau e bine să intervin, și cum. Am aflat și m-am liniștit. Vedeți mai jos de ce.

De unde interesul acesta al copiilor de a-și imagina că fiecare obiect e o armă?

Doctorul Ari Brown, purtător de cuvânt al Academiei Americane de Pediatrie, îl pune pe seama imitării. Copiii îi imită pe adulți, spune el, într-un articol pe care l-am găsit AICI. Atenție însă: dacă un copil se joacă de-a războiul, asta nu înseamnă automat că provine dintr-un mediu violent. Imagini cu arme apar în filme, la știri, în povești, în jocuri și pe puzzle-uri, sau pe afișe pe stradă. Când copiii se prefac că se împușcă între ei, imită acțiuni văzute la TV, spune Brown.

Bun-bun, dar care mai e explicația când copilul care transformă în armă și coada de la mătură, și lingura de plastic, și creionul cu puf al surorii mai mari, nu are acces la filme și știri la TV? Unde mai pui că băieții se joacă de-a luptele (cu pistoale sau săbii improvizate) cu mult înainte de apariția televiziunii.

Opiniile despre joaca asta de-a lupta și războiul pot diferi, dar un lucru e sigur: studiile de până acum au arătat că acei copii care se joacă violent, de-a luptele, nu ajung să fie violenți și-n viața de zi cu zi, iar astfel de distracții nu îi fac pe copii mai agresivi (am găsit referințe la această concluzie AICI, AICI, AICI). Atenție, nu vorbim despre jocurile video, acelea sunt altă mâncare de pește, pentru că da, acelea sporesc mult agresivitatea copiilor și adulților (aici un studiu relevant în acest sens)! Jocul de rol însă, nu.

Jocul de-a războiul îi ajută pe copii să-și controleze mai bine impulsurile violente, care sunt firești

Am găsit într-un studiu realizat în 2013 la Universitatea din Nevada (AICI) niște raționamente interesante. Autorii cercetării spun că atunci când includ elemente (teoretic) violente în jocurile lor (adică-n jocurile de-a confruntările și războaiele), copiii pot ajunge să-și controleze mai bine impulsurile violente și emoțiile din viața reală.

Joaca de-a războiul, joaca de-a confruntarea poate nu ne fac plăcere, ca părinți, dar trebuie să acceptăm că între agresiune și „interpretarea” unei agresiuni sunt diferențe importante. Joaca de-a agresiunea și agresiunea în sine nu sunt același lucru. Joaca presupune confruntare, dar și cooperare, inversarea rolurilor, implicare, urmăriri, strategii și toate acestea ajută la dezvoltarea copiilor. Sigur că e nevoie de atenție ca lucrurile să nu degenereze, dar, până la urmă, lucrurile pot degenera și dintr-un joc de Monopoly.

Pentru ei, jocul e doar joc. Nu vor cu adevărat să rănească pe cineva

O altă observație interesantă: în joaca lor de-a războiul, scopul copiilor nu este să-și facă rău. Lipsește, așadar, premisa de bază a unei agresiuni reale. Ei și armele lor de jucărie (mai țineți minte când eram mici? Ne prefăceam că ne împușcăm din gesturi ale mîinii, țin minte că se chema Pac-Pac jocul) nu urmăresc rănirea sau distrugerea oponentului.

Psihologul Michael Thompson explică AICI că de pe la vârsta de 2-3 ani băieții și fetele iau viraje diferite la capitolul jocuri preferate. Băieții încep să-și imagineze că le fac de petrecanie unor personaje negative, încep să se imagineze eroi în plină acțiune. Caută jocuri în care-și imaginează că sunt puternici, invincibili. De ce apar diferențele acestea de gen nu e încă limpede. Unii cercetători le pun pe seama fondului genetic, alții, pe seama societății și a modului diferit în care sunt crescuți băieții și fetele, în cele mai multe familii. Thompson spune că, statistic vorbind, în SUA între 60% și 80% dintre băieți joacă jocuri ce implică lupte și arme de jucărie, față de doar 30% dintre fete.

Ce au părinții de făcut în războaiele imaginare ale copiilor lor?

Mulți părinți au opinii foarte ferme pe subiectul acesta. Știu mulți cărora nu le place deloc ideea că ai lor copii se joacă de-a luptele, fie că se imaginează cavaleri Jedi sau, nu știu, Mihai Viteazul.

Pentru ei, psihologii dau câteva sugestii care să-i ajute să gestioneze mai ușor interesul copiilor pentru jocurile de-a războiul:

  • oferiți-i copilului alte variante de joc de roluri, de exemplu propuneți-i joaca de-a restaurantul sau de-a autobuzul sau de-a magazinul de fructe și legume. La Ivan merge bine jocul de-a curierul și cel de-a polițistul fără armă. 😛
  • mare grijă la cuvintele pe care le folosiți în încercarea de a-l descuraja de la un anumit joc, pentru că e posibil ca cel mic să creadă că, dacă nu vă place cum se joacă, nu vă place nici de el ca persoană.
  • interdicția nu face decât să sporească interesul pentru „fructul oprit”, așa că mai util ar fi să nu arătați cât de tare vă deranjează stilul lui de-a se juca.

 Sursa foto: băiețel cu pistol via Shutterstock.com
Pin It

26 Comments

  • Irina spune:

    articolul mi-a amintit de o gramada de jocuri din copilarie! 🙂 o copilarie fara jocuri video sau tv la discretie sau alte chestii de care sa se poata lega cei care spun ca imităm ceea ce vedem la tv/calculator.

    am fost o fata baietoasa, imi placeau mult jocurile confruntationale. tin minte ca toate scenariile se derulau pe principiul „ala bun contra ala rau”, asta era miza jocului. nu mi-ar fi dat prin minte sa-l nimicesc pe copilul-adversar, imaginatia noastra construia scenarii elaborate si „agresiunile” nu depaseau sfera jocului.
    eram multi copii la bloc si se incingeau jocuri pe cinste.

    acum, dat fiind ca am ramas in acelasi cartier, constat ca aceia dintre partenerii mei de joaca ajunsi cumva agresivi sau nefrecventabili social nu sunt dintre cei care erau mai implicati si infipti in jocurile noastre asa-zis violente.

  • Madys spune:

    Eu nu inteleg ce este in mintea unui părinte care ii cumpara copilului arme de jucărie. Am văzut de câteva ori pe strada copii de mana cu părinții si cu cate un pistol sau pusca de plastic, cu care se prefac ca ii împușcă pe cei din jur.. Ok, inteleg ca e un joc, dar ca părinte nu trebuie totusi sa ai grija ce instrumente de joc ii pui la dispoziție? Adică din multitudinea de jucării posibile pe piata, cum pot unii părinți sa se gandeasca: „da, ii cumpăr un pistol sau o mitraliera de Craciun, sa vezi ce o sa se bucure!”

    • Cristina B spune:

      Nu cred ca e ok sa generalizam sau sa judecam. Uite, ai mei baieti nu au avut niciodata pusti si pistoale pana de Craciun….s-au jucat de-a razboiul, armata, impuscaturile etc. folosind jucariii improvizate. Dar au primit si cate o pusca si un pistol de la bunici pt ca, citez, „nu au”. Au fost incantati, le-au folosit cateva zile apoi au uitat de ele si au revenit la impuscatul cu pistoale din lego, apoi ne-am trezit ca nu putem iesi din casa fara pistol 🙂
      Pe mine nu ma deranjeaza acest joc, am intrat si eu in rol de cate ori am fost impuscata, si nu am simtit nevoia sa-i ghidez spre alta activitate (de cele mai multe ori acest joc dureaza max 15-20 min si nu ii atrage in fiecare zi), dar le-am atras atentia ca nu e ok sa faca asta cu oricine. Ma bucur ca Ioana a gasit si niste studii care sa arate ca jocul e joc si atat.

    • Roxana spune:

      Ar trebui sa te preocupe intelegerea unor aspecte mai profunde ale vietii, nu de ce cumpara parintii pistoale de jucarie. Noi avem un sertar INTREG de pistoale de plastic, mitraliere, sabii de plastic si spuma, ciocane de Thor, masti de supereroi. Se joaca cu tatal lui de-a razboiul prin casa,” impusca ” prin parc diverse si diversi. De asemenea se joaca ore-ntregi cu lego, cu masini, cu roaba plina de frunze, fotbal, you name it. De ce trebuie sa judeci un parinte si alegerile lui doar dintr-un snapshot al unui moment? Ca ai vazut tu pe strada domle si cretinii aia de parinti isi transforma copilul intr-un taliban 😂

      • Madys spune:

        Wow, un sertar întreg de pistoale si mitraliere :)) Bravo, ai prins esența echiparii unui copil cu jucării! Nu pot decat sa te felicit :)). În rest, ultima ta fraza este foarte amuzanta si te felicit (din nou) ca ti–a iesit mai bine decat mie 🙂

        • roxana spune:

          Madys, nu prea ai simtul umorului….pacat de tine, e cam nasol. Felicitarile tale mi-au inseninat existenta.

  • Alina spune:

    Nu stiu daca te ajuta, dar si baietelul meu a-nceput cu lupta asta cu pistoale de cand am facut o schimbare in viata lui si anume l-am mutat la alta grupa in aceeasi gradinita. El nu a fost niciodata o fire violenta, mereu ne spunea ca lui nu-i place sa impinga asa cum faceau unii din fostii lui colegi deci e clar ca el e un copil calm, fara vreo urma de porniri violente. Inca nu imi este clar daca la noua grupa se practica jocul acesta si el a vrut doar sa se integreze alegand sa participe si el sau doar a descoperit ca ii place, desi pana acum a fost declarat ( si inca mai este) fan masini vreo 99%. Prefera si lupta corp la corp cu tatal, un fel de jughineala mai ales cand simte nevoia de o apropiere fizica si atunci clar renunta la jocurile cu masini pentru contact fizic. In cazul nostru clar nu are legatura cu violenta, dar e cert ca a inceput sa ii placa si eu cumva ma bucur ca mai are si alte pasiuni, deci noi zicem pas la initiativa schimbarii jocului ( momentan 🙂 ) Sper ca am fost coerenta ca sunt inca la munca si abia mi se mai misca neuronii 🙂

  • mihaela spune:

    Mi-am adus aminte de jocul pe care il jucam in copilarie, dar nu stiu cum se numea. Ideea era ca nu trebuia ca adversarul sa te vada in intregime, asa ca stateam lipiti de colturi, avand un picior ascuns. Era frumos. Si eu eram agresiva cand eram mica, ma luam des la bataie cu baietii. Dar nu a fost niciodata situatia privita ca o problema, adultii de acasa, de la scoala nu erau interesati de ce faceam. Acum situatia este complet diferita.

  • Adriana B spune:

    „There’s no scientific evidence suggesting that playing war games in childhood leads to real-life aggression. Play has been linked to social and cognitive development. Through imaginary games, children learn how to control impulses, delay gratification, think symbolically, and view things from another’s perspective. Play also allows children to act out their fears and aspirations” (Michael Thompson)

  • Carmen spune:

    Baietelului meu la 3,5 ani ii place cel mai mult sa se joace de-a politistul si hotii; isi doreste sa devina cand va fi mare sef politist 🙂
    de asemenea e foarte interesat de povestile si desenele animate in care exista un personaj negativ, rau, cu cat mai rau cu atat mai bine; cum e lupul sau Megamax si Pete din desenele cu Mickey;
    nu stiu exact cum sa interpretez aceasta, dar il las sa se joace cum vrea el, uneori ne jucam impreuna desi imi e greu sa interpretez personajul negativ; de obicei tatal lui e cel care joaca rolul personajului rau

  • eu spune:

    Cand eram mica imi placea sa ma joc in egala masura cu fetele si cu baietii. Cu fetele ne jucam cu papausile, de-a parinti, coarda, elasticul , etc. Cu baietii ne razboiam: tevi cu cornete de hartie, pistoale din plastic, prastii. Iarna ne imparteam in echipe, faceam cazemate si ne bateam cu bulgari (o ce bucurie)! Nici unul dintre cei cu care m-am jucat, chiar si cel mai „turbulent” la epoca respectiva nu a devenit un adult violent si cu probleme. Cred pur si simplu ca este in natura umana aceatsa lupta de supravietuire, e cumva inscris in codul genetic. Si puii de animale se joaca intre ei, luptandu-se, ca se sa antreneze. Problema in ziua de azi e accesul la violenta la TV si in diverse jocuri video, supramediatizarea violentei, lipsa de educatie si sensibilizare, care scot jocul de-a razobiul din sfera „joaca normala” intre copii si o prelungesc pentru unii catre ceva diferit ce se poate transforma in violenta reala.
    Lasati copii sa se joace fara sa interveniti prea mult, au si ei nevoie de libertate fara sa le supravegehati fiecare miscare.

    • Ana spune:

      Inainte de toate bucurati va că ai voștri copii au joc de rol și că și pot imagina cu ușurință că o soseta poate fi și altceva…chiar și ….arma.
      Uneori contează atât de mult….
      Nu toți copiii care se joaca cu trusa de doctor ajung sa fie medici.

  • Geo spune:

    Daca n a avut acces la astfel de informatii, mi e greu sa cred ca isi imagineaza el dintr o data lupte. Genetic asa. Eu zic ca ceva, undeva a vazut: ca i gradinita, ca i un „en garde” intre parinti, e clar un tipar copiat.
    „Atentie la cuvinte ca s ar putea sa”:)…makes me smile. E ca o reclama la margarina. Merge numai cu paine cumva. „Atentie in ce directie respirati…”
    Stiu ca citezi psihologii. Stiu ca psihologii cu asta se ocupa: sa ne atraga atentia permanent. E in fisa postului. Obositor sincer. Si complet nenecesar uneori.
    In rest, good to know ca nu e rau (pt cei unde se aplica).Si totusi, parca nu ti vine sa le cumperi puscoace.

  • Cristinik spune:

    HA! un articol venit exact, exact la tanc, cand aveam mare nevoie de el! Tatal meu e foarte inversunat impotriva faptului ca eu ii dau voie si chiar il incurajez pe baietelul nostru de 4.9 ani sa se joace de-a lupta/razboiul sau de-a meciul de box! Puiul meu e un baietel extrem de energic, care are nevoie de muuuulta miscare si care mai este si incapatanat si ambitios. Cand era mic era foarte egoist si simtea nevoia ca toata atentia, a tuturor celor din jurul lui, sa ii apartina…. Asa ca pot intelege nevoia lui de a-si exterioriza frustrarile si toate energiile negative in jocuri in care ne impuscam sau ne luptam pana cand doar unul dintre noi mai ramane in picioare….Inteleg nevoia lui de a controla ce se intampla macar in joc, de a fi el cel puternic, de a fi el eroul care salveaza tot……Si exact ceea ce descriai mai sus am observat si la fiul meu – cu toate ca el se joaca acasa cu noi si de-a meciul de box si de-a luptele, cu ceilalti copii este foarte pasnic, chiar impaciuitor….

  • Alina spune:

    Pe bune, poti fi nelinistita ca un copil se joaca dea războiul? Ca are pusca de jucarie? Nu suntem in America si aici nu poti gasi un pistol real in orice casa, deci nu avem cum sa ne ingrijoram ca nu va face diferenta la cel real.
    Eu ca fata ma luptam cu baietii, mai ales de la 6 ani incolo, ne bateam tot timpul, in fiecare pauza, inclusiv cu riglele. Nu ne băteam tare, era joaca noastra, atat.
    M-am jucat si pe calculator si pe consola pe televizor, inclusiv jocuri violente, dar niciodata nu am batut oameni pe strada sau ceva de genul asta. Nici cazier nu am. Imi plac maxim filmele cu supereroi care se lupta cu fortele raului si nu cred ca e ceva in neregula cu mine.
    Zau, prea multe griji, prea multa psihologie in orice. Sunt copii, se joaca, isi imagineaza scenarii diverse pe baza poveștilor auzite.
    Personal nu cred ca jocurile video sporesc agresivitatea in viata reala (cel putin nu notabil in caz de uz normal) si din cate am observat la toti oamenii pe care ii cunosc si s-au jucat candva acestia sunt mai rapizi in gandire, mai dispusi sa joace in echipa, sa rezolve probleme complicate. Orice om, inclusiv un copil poate face diferenta intre realitate.

    • Printesa Urbana spune:

      Chiar ieri imi povesteau mai multi parinti ca alti parinti de la gradinita insista ca educatoarele sa INTERZICA la gradi jocurile de-a razboiul. 🙂

      • Alina spune:

        Cum poti sa interzici un joc intre copii? :)) asta e culmea, pare imposibil, ei fac ce vor, ca sunt copii si se joaca. Ajungem sa ne facem griji pentru orice, zau..
        Apropo, apoi o sa fie parinti ingrijorati daca baietii se joaca cu papusi sau cu farduri ca poate „devin” gay. Numai prostii :))

      • Felicita spune:

        La fii-mea la gradinita baietii au venit intai cu pusti de jucarie cu care se impuscau imaginar. Miss le-a interzis sa mai vina cu ele pentru a nu incuraja violenta.

        Apoi au folosit jucariile din dotarea gradinitei pe post de pusti si tot s-au impuscat, Miss le-a interzis si asta.

        Apoi se uitau unii la altii provocator, facand bum, pac, Miss a interzis si asta.

        Apoi se uitau doar unii la altii semnificativ si-si faceau semne pe muteste. Miss s-a distrat si i-a lasat in pace admirandu-le inventivitatea. Se intampla cand copiii aveau 3 ani jumate – 4.

  • Alinabol spune:

    Am fata si are un set cu animale in padure cu un vanator. Vanatorul are o pusca. Fata mea zice: vanatorul e omul care are grija de animalele din padure si asta( pusca) cred ca matura lui cu care face curat la animale. Hmm..

  • Ana spune:

    Baietelul meu face terapie cognitiv-comportamentala (nu este in spectru autist dar are nevoie de psihoterapie ) si in cadrul acestor sedinte are si jocuri de rol cu terapeutul cu trusa de politist, masina de pompieri, trusa de doctor.
    Sincer, nu mai cautati probleme unde nu sunt!
    Consider ca nu trebuie sa stam mereu dupa studiile altora cand ii luam o jucarie copilului sau cand acesta intra in pielea unui personaj.

  • Anca spune:

    Fiul nostru de 4 ani este atras de masinile de poliție, pompieri si salvare. La carnaval, a vrut sa se costumeze in pompier. 🙂 Nici noi nu i-am cumparat arme si am observat ca se joaca de-a hotii, are arme imaginare sau foloseste alte obiecte pe post de pistol. Multumesc pentru articol, nici eu nu stiam in ce directie merg jocurile astea.

  • Adela spune:

    Hahaha! Ce tare! Nici nu m-am gândit.

    Probabil ptr că eu mă jucam de toate când eram mică. În mod clar băieții se jucau mai “agresiv” sau jocuri mai fizice. Dar nici noi fetele nu ne dădeam deoparte de la joaca de-a războiul, și aruncam după “inamici” la fel de multe “brazde” de pământ primăvara, după ce părinții săpau grădina blocului… n-a pățit nimeni nimic. Ne-am distrat. Nesupravegheați direct și controlați “la sânge” de părinți.

    Și eu și soțul ne jucăm cu lupte și împușcături. Băieții au uneori “lupte cu biscuiți” seara (jocul lor de cuvinte), ne împușcăm, murim teatral, ne “speriem” de fantome… încercăm să-i spunem că e bine și rău pe lume dar că vine de la noi, oamenii. Monștrii sunt ptr distracție și povești.

    Probabil și de aceea fi-miu are un altfel de joc de rol… Este fascinat de cei răi. Dar să vedeți cum. Eu m-am prins cam târziu, prima oară m-a cam nedumerit. Nu știu dacă ați observat, dar personajele rele sunt fie vrăjitoare rele, cu multe poțiuni puternice, cu cazane mari cu artificii etc., fie inventatori răi cu o mulțime de gadgeturi sau vehicule nemaiîntâlnite. Adică cei răi au chestii super interesante sau deștepte. Cei buni sunt uneori de-a dreptul plictisitori. Așa că fi-miu, care iubește invențiile, roboții sau chestiile motorizate, preferă personajele acestea. Și schimbă puțin povestea și-i face buni 😀

    De exemplu el este Romeo (eroii în pijamale ptr cine nu știe), are cel puțin două laboratoare “șmechere”, iar eu Fata Luna, și, oricât insist eu să fac rele, el mă învață și îmi explică cum să fac fapte bune :))

    Ce vroiam să zic… copiii sunt mici (băiatul meu are 5 ani și 10 luni acum), dar au discernământ. Mai mult decât credem!

  • Anna spune:

    Buna, desi eu sunt o persoana care nu suporta deloc violenta, nici macar mustele nu le omor (stiu ca pare extrem, dar asa sunt eu). Nu consider ca jocurile de-a razboiul duc la violenta, dintre prietenii mei nimeni nu a ajuns violent si ne-am jucat foarte mult cu pistoale/sabii/ ulterior prin clasa 12 jocuri pe computer jocuri de acest gen.
    Oamenii ajung violenti din alte motive: parinti violenti sau supraprotectori care nu lasa copilul nici sa respire singur, o trauma etc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *