Hai, puiule, spune și tu Salut și Mulțumesc! Cum învățăm copiii bunele maniere?

Cunosc copii inteligenți din cale-afară, calzi, prietenoși, crescuți cu răbdare și respect, care nu dau încă bună ziua, nu răspund la salut sau nu spun mulțumesc. Suntem cu toții de acord că acestea sunt norme de bază în interacțiunea umană și  toți copiii le deprind la un  moment dat.

Și Sofia a avut o perioadă în care cum apărea un străin adult, amuțea și se pitea după mine. Fire expansivă și extrem de comunicativă în familie și între prieteni, cu necunoscuți refuza să deschidă gura. Iar când adulții o salutau politicos, iar de la ea venea înapoi doar tăcere, recunosc că uneori mă simțeam bizar. Dar m-am abținut și nu i-am reproșat nimic, niciodată, nu am spus de față cu ea că e timidă sau rușinoasă, ca s-o scuz, doar i-am dat un bun exemplu de comunicare, răspunzând eu politicos, apoi vorbind cu ea în intimitate despre motivele pentru care sunt importante regulile acestea și cum se simt oamenii când nu le răspunzi la salut.

De pe la 5 ani a depășit această etapă. În continuare nu e foarte comunicativă cu străinii, dar răspunde singură la salut, spune mulțumesc și cu plăcere și răspunde la întrebări, chiar dacă nu cu maxim entuziasm. 🙂

Văd tot mai mulți părinți care nu-și grăbesc copiii să învețe bunele maniere și care așteaptă, ca la orice achiziție a celui mic, ca totul să se întâmple la momentul potrivit. Cum toți mergem cu copiii cam peste tot (în parc, la restaurant, la terasă, în vizită, pe plajă, la film, la teatru, you name it), ei au multe prilejuri să ne vadă interacționând cu amici sau străini, și învață din toate atât cât le permite vârsta.

Sunt însă și mulți adulți care se grăbesc să catalogheze drept sălbatic un copil de trei ani care nu spune La revedere. Deși poate copilul acela nu vorbește încă bine. Sau poate nu vorbește deloc cu străinii (ceea ce în cazul unui copil atât de mic, e absolut firesc, străinii pot fi înfricoșători pentru copii mititei). A cere unui copil de trei ani să fie manierat este la fel de nerealist ca a-i cere să stea nemișcat o jumătate de oră. Meseria lor este să învețe mișcându-se și urmărind adulții, și asta vor face, indiferent de așteptările noastre.

Adevărul este că nimeni nu se naște politicos. Învățăm politețea de la ceilalți, în timp. Deși e drept că unii n-o învață niciodată…

De ce nu sunt copiii politicoși?

  1. Pentru că încă nu au aflat ce se face și ce nu se face în lume.
  2. Pentru că deși au aflat regulile de politețe, nu le pot respecta (sunt prea mici pentru a se abține de la a râgâi, de exemplu).
  3. Pentru că sunt foarte atenți la sine și mai puțin atenți la alții.
  4. Pentru că până pe la 6 ani, nu prea știu ce este empatia, deci nu pot fi politicoși ca să nu rănească (deși unii se nasc cu abilități în zona asta, majoritatea le dobândesc mai târziu).

Ce face un om politicos?

  1. Folosește pronumele de politețe
  2. Salută și răspunde la salut privind interlocutorul în ochi
  3. Spune te rog și mulțumesc
  4. Cere scuze când deranjează sau greșește
  5. Nu ridică vocea
  6. Nu folosește cuvinte urâte, nu înjură
  7. Nu întrerupe pe cineva care vorbește
  8. Bate la ușă înainte să intre
  9. Nu râde de alții
  10. Nu se scobește în nas în public
  11. Pune mâna la gură când tușește sau strănută
  12. Nu râgâie și nu trage pârțuri în public

Ce putem face pentru a-i ajuta pe copii să deprindă regulile de politețe?

  1. Explicații și scenarii detaliate

Eu le explic clar și la obiect unde mergem, ce se va întâmpla acolo și care sunt așteptările în ce-i privește. Plec de la premisa că va fi o experiență pozitivă și le dau explicațiile ca atare: că le voi citi o listă cu mâncăruri delicioase din care vor putea alege, că vom fi cu toții un fel de musafiri și masa ne-o va servi altcineva, care se va ocupa ca noi toți să ne simțim bine, care îi va întreba inclusiv pe ei ce doresc etc.

2. Fii politicos cu ei, ca ei să fie politicoși cu ceilalți

Fac pași mici și siguri. Încep cu începutul. Cu „te rog” și cu „mulțumesc”. Sunt cuvintele de la care pleacă totul.

Folosesc cu încredere puterea exemplului. Copiii tind să interiorizeze nu doar ce aud, ci și ce văd. Așa că cea mai eficientă metodă de a-i încuraja să deprindă bunele maniere este să ținem chiar noi cont de ele. Spun de fiecare dată te rog, mulțumesc, îi ajut pe alții, nu îi intrerup pe cei care vorbesc (deci nici pe ei) și, în general, mă port așa cum aș vrea să o facă și copiii mei.

3. Încurajează comportamentele pozitive, trece-le cu vederea pe cele negative

Punctez părțile bune din comportamentul copiilor și-mi pun frână când sunt tentată să remarc în primul rând greșelile. „Am observat că ai spus <Da, mulțumesc> doamnei care te-a întrebat dacă ai nevoie de un scaun mai înalt”. „Te-am auzit când ai spus „te rog” după ce ai cerut un pahar cu apă”. Dacă în completarea acestor „succese” copilul a râgâit la masă, pur și simplu amân discuția despre respectiva scăpare.

4. Ai răbdare

Nu mă supăr pe ei când nu fac ce trebuie, nu-i grăbesc să repete papaglicește după mine. Se va întâmpla și asta curând, când vor fi pregătiți.

5. Regulile sunt reguli peste tot

Mă țin tare pe poziții și sunt perseverentă. Odată ce copiii ajung să spună te rog, mulțumesc, îmi pare rău etc. acasă, e OK să le pretindem să adopte același coportament și în public. Celor mici le place rutina/consistența și sunt derutați dacă li se cere să respecte niște reguli doar în anumite situații.

5. Nu-i OBLIGA să fie politicoși

Ce mi se mai pare mie foarte important este să reușim să le transmitem copiilor că formulele de politețe nu sunt doar niște cuvinte pe care trebuie doar să le învețe și să le repete apoi ca papagalii atunci când situația o cere. Degeaba spui „te rog”, „mulțumesc” sau „cu plăcere” când vocea și atitudinea ta transmit cu totul altceva. Învățându-i, prin propriul exemplu, respectul și empatia, cresc șansele ca cei mici să cuprindă și bagajul emoțional venit la pachet cu bunele maniere.

6. Discută despre emoții, despre acceptare și judecată

A fi politicos e o formă de respect. Respectul se acordă tuturor celor cu care vii în contact, câtă vreme nu au dovedit deja că nu ți-l merită. Poți respecta o persoană doar dacă o privești cu acceptare, bucurie, curiozitate. Iar pentru asta trebuie să nu judeci, să nu fii atent doar la comportamentele negative. Toți poartă o luptă, iar copilul trebuie să înțeleagă asta (de la cinci, poate chiar șase ani în sus): să fie blânzi și buni, să nu râdă de alții, să nu rănească, iar dacă trebuie să se apere, să o facă pe un ton ferm și echilibrat, fără jigniri. Cred că aceasta e baza unei atitudini politicoase pe termen lung. Și e datoria noastră să-i ajutăm să înțeleagă asta.

Despre ce facem când copilul începe să vorbească urât (e și asta un fel de impolitețe), am scris deja aici.

Sursa foto: copilul meu nu spune bună ziua via Shutterstock.com

Pin It

18 Comments

  • andra spune:

    Confirm cu propria experienta, un pic mai radicala decat a ta: eu nu am scos nici un cuvant legat de regulile de politete, nu am invatat-o pe fetita de ce spunem „te rog” „scuze” si „multumesc” si niciodata nu am indemnat-o sa le foloseasca acasa sau in public. In schimb eu cu partenerul meu le folosim de zeci de ori pe zi aceste cuvinte iar copilul de 5 ani jumate le foloseste si ea cu cea mai mare naturalete, in toate contextele.
    Uneori supraestimam „treaba” noastra de parinti. Avem mai putine de facut decat ne imaginam 🙂 Greutatea e in a oglindi si a trai aceste valori.

    Discrep in schimb legat de inabilitatea copiilor de a fi empatici inainte de 6 ani. Eu as zice ca e fix contrariul, fara exceptii. Si bebelusii sunt empatici – exista nu doar studii pe tema ci si posibilitatea de a observa noi insine cum un bebelus, atunci cand isi vede mama plangand sau vede alt copil plangand, va incepe si el sa planga. Si sunt multe exemple, nu ma intind. Dar probabil ar fi nevoie sa ne punem de acord asupra unei definitii clare a empatiei, ca poate fiecare are ceva diferit in minte.
    „a fi politicos ca sa nu ranesti” – nu stiu daca asta e empatie, eu una ma indoiesc. E mai degraba, din punctul meu de vedere, o alta regula sociala, o conditionare culturala. Daca eu sunt nepoliticoasa si tu te simti ranit, eu nu sunt responsabila pentru ce simti tu. Altul poate pufni in ras la nepolitetea mea, altul se enerveaza in loc sa se simta ranit, etc etc.
    Pt mine empatia in cazul asta e sa inteleg sentimentele celuilalt atunci cand eu sunt nepoliticoasa, fara sa le judec sau sa le critic. Dar empatia nu ma obliga sa fac ceva ce nu vreau (sa dau buna ziua daca nu am chef).

    • Printesa Urbana spune:

      eu vad chestiunea cu a fi politicos ca sa nu ranesti in primul rand ca pe o chestiune de igiena personala. si am invatat asta foarte tarziu, dupa 35 de ani. cu cat ranesti mai putin, cu atat esti mai bine, mai liber, mai curat, mai bine cu tine. nu o fac din obligatie, dimpotriva. o fac pentru mine.

    • Mira2 spune:

      A fi nepoliticos în condițiile în care şti că celălalt se simte (sau se poate simţi) rănit mi se pare foarte grav.

      • Rox spune:

        Și dacă sunt nepoliticoasă pentru că el m-a deranjat primul prin ceea ce a făcut? Tot ar trebui să mă gândesc mai întâi la sentimentele altora chia necunoscuți în loc de ale mele? Să întorc și celălalt obraz, eventual? No way, Jose 🙂

  • julia spune:

    Mi-a placut mult articolul DVS. Multumesc!

  • Denisa spune:

    Copiii fac ce văd, nu ce li se spune sau impune. Din fericire sau păcate! Nu mereu suntem exemplele cele mai potrivite. Suntem norocoşi să îi avem, aşa ne mai dăm şi noi seama pe unde avem nevoie de „îndreptări”.. 🙂

  • Cristina spune:

    Fetita mea are aproape 6 ani și nici acum nu respecta cele mai simple norme de politețe. Am fost exemplu, am avut răbdare, i am explicat, am repetat dar nimic. Nu te simți bizar începi sa te simți prost fata de alții pt ca nu mai are 2 sau 3 ani și este scuzabil. Am sentimentul ca va fi asa și la 10 ani ceea ce nu mai este ok. Înțeleg ca este mai timida dar simple reguli de politețe trebuie sa și le însușească. Am reușit ceva pana acum

  • Cred ca felul in care saluta copiii tine in masura egala de genetica si de modele. Exista copii timizi cu parinti exuberanti si viceversa. Dar mai cred si ca politetea trebuie educata cu perseverenta. E foarte important pentrui noi, ca societate, sa ne recapatam respectul pierdut unul fata de celelalt, iar polititetea e primul pas spre acest obiectiv. E drept ca mie mi-e usor sa vorbesc, am avut noroc de un copil care se cunoaste cu juma’ de cartier si care, anul trecut, a salutat cu glas tare (si ecou) de cum a intrat in gara din Predeal :-))))

  • Mihaela spune:

    Eu cred ca adultii,marea lor majoritate sunt mai needucati ca multi copii!Fetita mea de pe la trei ani, unde mergeam,unde intram mereu saluta!Si se intelegea,nu ca ar fi spus stalcit.Si insista de multe ori ,dar nu i se raspundea!De multe ori ii spuneam ei ,pentru ca-mi cauta privirea si se simtea prost ca nu-i raspundeau,ca nu aud respectivii…De multe ori le spuneam lor,v-a spus buna ziua copilul!Si asta nu doar in tara la noi.Spunea salutul in limba tarii unde eram.Rezultatul?S-a saturat de cate ori nu i s-a raspuns si nu mai zice deloc

    • Adela spune:

      Hm… asta nu se întâmplă și nouă. Piticul spune mulțumesc, la revedere etc. și nu i se răspunde… el ce să mai înțeleagă…

      Dar cred că sunt mulți adulți fără respect ptr copii, indiferent de relația pe care o au cu cei mici. Cumva ptr că sunt persoane mici, nu “merită” efortul…

  • Bibi spune:

    A-fucking-men! Mi se reprosa de o prietena draga ca la 2 ani copilul meu mananca cu mana si bate din picioare la scaunul de masa. Ca face galagie. Copil pe care nu l-am pus never evar sa zica multumesc sau te rog sau cu placere, doar am tratat-o ca pe un om si i-am vorbit cum le vorbesc si celorlalti, adica politicos. Si surpriza, la 3 ani copilul meu deja le folosea, la 4 e maestra. Exemplul cred ca e 90% in toata treaba asta cu politetea…

  • veronica spune:

    Cat ma bucur ca ai scris despre acest subiect! etapa prin care a trecut Sofia este identica cu cea prin care trecem noi acum: nu accepta interactiunea cu nicio persoana straina si se piteste dupa mine. Problema mea insa e cu adultii: ei se tot apropie de copil desi vad clar ca pe el il stanjeneste situatia. nu stiu cum sa le zic in mod politicos sa inceteze sa forteze apropierea.

  • Camelia spune:

    O prietena ne sunase la cateva zile dupa o joaca in parc a copiilor nostri (pe atunci nici 3 ani) sa ne spuna, uimita, ca fetita e toata ziua cu Te rog si Multumesc. Dupa ce il auzise pe baietelul nostru.
    Altadata, intrand intr-o banca, il auzim Buna ziua, doamnelor! (fara stimulul nostru). Sau pe afara, Buna ziua, doamna! cand trece cu tricicleta pe langa vreuna.
    Alteori, e prea preocupat cu ceva sau se rusineaza si nu saluta sau nu raspunde la intrebari. Dupa, ii explic, ii reamintesc ca oamenii se bucura sa il vada si vor sa afle cum e, ce mai face, etc.
    Stiu unii care la 7ani, 9ani, nu stiu sa salute cand intra sau ies dintr-o casa.
    Tine de exemplul din familie, sau al celor din jur, de repetitie, pentru invatarea si intelegerea bunului simt.

  • Georgi spune:

    As vrea sa o adaug si pe aia cu mancatul cu gura deschisa, sau plescaitul.
    Daca la copii mi se pare mai putin grav, ca au timp sa se formeze, la adulti, in schimb, am constatat cu stupoare cum FOARTE multi mananca asa. Oameni care au pretentia sa ii respecti, oameni care se cred (ei) cu pretentii, ii vezi cum molfaie la masa cu gura deschisa.
    Nu sunt adepta regulilor stricte de bune maniere la masa, sau mimozelilor (fara coate pe masa, mancat doar intr-o anume ordine, avut o anumita conduita la masa, etc). Din partea mea, poate sa manance si cu mana, ca si eu mai mananc cu mana, mai ales cand am in fata mamaliga cu mujdei, copane la ceaun si cartofi prajiti :))). In schimb, am pretentia sa nu aud cum plescai mancarea, langa mine. Si nici nu doresc sa vad continutul la tine in gura.

    Am mai atras atentia cui am putut. Unii s-au simtit jigniti, altii au fost recunoscatori. Apropo, de aici iti dai seama si cine iti poate fi prieten si cine nu. Ca un prieten nu e acolo doar sa iti sufle in fund, iti mai si arata cand gresesti ceva.

    Eu am crescut cu bunicii. Si ambii plescaiau mancarea intr-un mare hal. De acolo am luat eu piticii astia pe creier si detectez imediat molfaiturile si plescaiturile. La copii mi se pare adorabil, cand vezi un ala mic, fara dintisori, cum moflaie ceva. Dar la adulti e scarbos si nepoliticos, ca naiba.

  • Cristina spune:

    Sunt sigura ca regulile de politete difera cultural. Acum ceva timp m-am tot gandit la subiectul asta si personal am ajuns la concluzia ca pentru mine conteaza foarte putin unele cuvinte, cum ar fi dvs., buna ziua, la revedere, chiar si scuze atata timp cat persoana cu care interactionez ma trateaza cu respect (asculta punctul meu de vedere, nu imi vorbeste urat etc.). Sunt constienta ca pentru alte persoane aceste aspecte sunt importante si incerc sa le respect si prin exemplu am vazut ca si baiatul meu face acelasi lucru, dar eu personal sunt ok ca un coleg sa nu ma salute cand intra in birou sau orice persoana (mai mica sau mare) sa mi se adreseze cu „tu”. De fapt prin „dvs” mi se pare ca se creeaza o distanta, poate este si din cauza locului de munca unde toata lumea vorbeste cu „tu” (am colegi cu 20 de ani mai mari decat mine). Nu m-am gandit inca cum ii voi explica baiatului meu acest aspect, o varianta este sa stie de existenta acestor reguli si de ce sunt considerate importante. Probabil nu i le voi prezenta ca niste reguli ale noastre pentru ca as fi ipocrita atat timp cat eu nu cred in ele.

    • Printesa Urbana spune:

      Copilul trebuie sa fie pregatit pentru interactiunea cu lumea, iar lumea, in marea ei majoritate, asteapta ca aceste reguli sa fie respectate, cele de salut si raspuns la salut sunt cam un minim necesar…

      • IuliaBe spune:

        Confirm ca regulile de politete difera cultural… Lucrez intr-un mediu multicultural, suntem pe un etaj, intr-un open-space, cam 17 nationalitati :)) Ce pot sa confirm este ca nu toti colegii mei saluta sau raspund la salut atunci cand trec pe langa biroul meu… Si am observat asta in cazul colegilor de o anumita nationalitate…. Nu sunt de acord cu asta, insa inteleg/accept ca avem backgrounduri culturale diferite si, prin urmare, comportamente diferite…

        Si inca ceva apropo de regulile minime de politete….pentru mine cel putin e o regula de bun simt sa ma dau cu deodorant in baie, in intimitate, nu la birou asa in vazul lumii… ori am colegi (curios, fix aceiasi care nu saluta) care nu au nicio jena in a-si ridica bluza/tricoul si a se da cu deodorant la birou, de fata cu ceilalti colegi 🙂 (si e valabil pt ambele sexe)

        • Cristina spune:

          Cred ca atunci cand am vazut cat de relative sunt obiceiurile am inceput sa ma gandesc la ce luam de bun. De acord ca oamenii (din cultura noastra) se asteapta sa respectam anumite reguli dar logica mea este cam asa:
          1. Daca nu respect regula ce se intampla? Ranesc pe cineva fizic sau psihic? Daca nu salut probabil voi fi considerata nepoliticoasa dar nu cred ca ranesc grav pe cineva. Am dat un exemplu extrem.
          2. Salutul il vad mai mult ca un inceput de conversatie sau un mod de a recunoaste prezenta cuiva, nu il vad neaparat ca o regula.
          Cred ca de fapt nu mi se pare regula ceva ce este relativ. Sa pui mana la gura cand tusesti mi se pare ceva ce tine de igiena, dar ragaitul este relativ, sunt culturi in care este acceptat.
          Nu inseamna ca nu ii voi spune copilului ce este acceptat si ce nu in cultura noastra, doar ca as incerca sa ii explic ca unele comportamente sunt considerate intr-un fel in functie de cultura.
          In plus uneori am impresia ca bunele maniere si respectul sunt considerate acelasi lucru, daca nu esti politicos inseamna ca nu respecti, ceea ce nu mi se pare adevarat. Sunt legate dar nu egale, daca nu te salut sau nu vorbesc cu „dumneavoastra” este lipsa de respect…
          Imi dau seama ca este parerea mea si posibil sa se schimbe in timp.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *