Rrrrobotul cu motoarrrre (despre cum a început Ivan să pronunțe literele imposibil de pronunțat)

Ivan se joacă singur în parc în timp ce Sofia se cațără pe o plasă de păianjen, iar eu mă uit la ei precum curca-n lemne, fericită că am supraviețuit toți primei zile de școală, respectiv primei  zile de grădiniță fără sora mai mare prin preajmă.

Își prinde mâinile cumva la spate, face din gură un fel de sunet de motor și țâșnește spre gardul viu.

– Sunt un iobot cu motoaie!

Aha, îmi zic, de aici viteza…. Revine la bază, adică lângă mine. Îl aud iar.

– Ba nu. Sunt un rrrrrobot cu motoarrrre. Așa!

Și țășnește iar spre boscheți.

Băiețelul își corectează singur pronunția. E fix cum mi-a zis psihologul!

Acum niște săptămâni am întrebat psihologul-logoped dacă ar trebui să lucreze puțin cu el pe zona asta, pentru că nu spunea și nici n-a spus vreodată L sau R, deși în rest vorbește corect de mult, are vocabular bogat, conjugă verbe, folosește corect topica și declinările. Am încercat să fac exerciții cu el, să-l provoc, să-i arăt cum se ține limba ca să-ți iasă L și R, nimic nu a avut rezultat.

Psihologul mi-a zis că dacă doar nu pronunță 1-2-3 litere, e doar o dislalie, care cel mai probabil va trece cu timpul. Dacă face șase ani copilul și tot nu zice, atunci e timpul pentru ceva exerciții.

Psihoterapeutul meu (care e psihanalist) mi-a dat o altă interpretare. Mi-a spus că băieții abia după 4-5 își finalizează procesul de definire a propriei mici persoane, și că până atunci au o nevoie uriașă de a fi acceptați de mama și de tata exact așa cum sunt. În mod inconștient, mulți decid să nu vorbească perfect (deși fiziologic sunt capabili, nu au fren sau altceva care să îi împiedice să rostească anumite litere), ca să vadă dacă mama și tata vor încerca să-i schimbe sau îl vor iubi și așa, cu N în loc de R, cum a fost la noi până acum. Când copilul e sigur că e acceptat, încetează să mai testeze și vorbește dintr-odată corect ca și cum așa ar fi făcut și până atunci. E doar o interpretare care pentru mine are sens.

Acum câteva săptămâni am observat schimbări la Ivan. Mai puține crize de furie, mai multă înțelegere când primește câte-un NU, mai puțin trântit, mai puțină manie în a colecta gunoi și a nu deschide cadourile de ziua lui. Crește și îl ajută și cele câteva ședințe la psiholog, la care am apelat ca să-l ajutăm cu gestionarea furiei și cu dependența de mine și de sora lui.

De vreo săptămână zice și L, într-un fel foarte apăsat și conștient, așa. Îl cântă, îmi place mult. Tot de atunci cochetează și cu R, care deocamdată e mai mult o vibrație. Dar e conștient de ea și exersează întruna. Foarte curând îi va ieși și asta!

Ah și încă ceva! Amândoi copiii noștri au făcut progrese majore în vacanțe sau imediat după ele. Nu știu exact care e mecanismul, dar renunțat la scutec, la suzetă, progrese semnificative, cognitive, emoționale sau fizice, mereu în vacanțe sau după ele.

Vara asta a fost o lungă vacanță pentru mine și copii, am călătorit mult, am încercat multe, am stat non-stop împreună și asta le-a făcut foarte bine. Ivan începe să vorbească perfect și mi-am dat seama că și înțelege mult din limba engleză, Sofia a avansat mult la capitolul socializare și empatie.

Atât pentru azi, doar această încurajare pentru părinții copiilor care nu pronunță corect o literă sau trei. Dacă medicul zice că e ok cel mic, cel mai probabil e doar o chestiune de timp și de acceptare până când va începe să vorbească perfect.

Revin cu vești de pe frontul școlii! 🙂

Pin It

31 Comments

  • Mihaela spune:

    ce vrajeala a psihoterapeutului, scuzati expresia. banuiesc ca e o coincidenta ca 90% din copii aleg sa testeze limitele acceptarii fix cu litera R. e o litera mai greu de pronuntat si atat. de asta la inceput copiii o si exagereaza, e mai simplu de pronuntat RRRR decat R.

    • Printesa Urbana spune:

      Ai sa razi, dar eu de exemplu nu am zis litera C pana pe la 4 ani. 🙂

      • Georgiana TLP spune:

        Fetita mea inlocuia C cu T, G cu D. Am mers cu ea la logoped pe la 4 ani si 8 luni cateva sedinte: ne-a explicat ca muschii fetei nu sunt dezvoltati si au facut cateva exercitii pentru maxilar, limba si altele. Zana se distra de minune scotand limba, umfland obrajii si…a inceput sa zica toate sunetele corect!

      • Carla spune:

        Nici eu, spuneam T în loc de C.

      • Tina spune:

        Buna Ioana,
        Poate sunt eu mai firoscosa, insa pronuntam sunete si scriem litere. Sa fie asta singurul nod in papura din articolele tale!!
        Te apreciez pentru frumusetea gandurilor tale si-ti doresc sa-ti fie bine.

    • quasimodo spune:

      Iar eu stiu o fetita de 4 ani care spune R in loc de L. Deci cum este cu: „mai greu de pronuntat”?

  • Laura spune:

    Multumesc pentru articol, Printesa! Baietelul meu (3 ani si 7 luni) a vorbit tarziu si cu greu intelegeam ce spune. Mi s-a atras atentia si la gradi (suspiciuni de autism, amenintare ca il muta la o grupa mai mica desi special voiam sa stea intre copii de varsta lui care vorbesc – gradi privata. Le-am spus ca mai bine il mut eu la alta gradinita unde gasesc mai multa intelegere: psiholog, teste, logopedie, comentarii ingrijoratoare si de la specialisti etc. Dupa ce am vazut ca sedintele mai mult il frustreaza si nu ii fac placere deloc am renuntat, mai ales ca in rest e un copil normai si la testele cognitive si de socializare a fost ok. Dupa cateva luni a inceput sa se corecteze singur.
    Ar fi util sa stie inclusiv personalul care lucreaza cu copiii ca la 3 ani nu e obligatoriu sa aiba dictie perfecta. Cel mai greu a fost cu presiunea exterioara. Aviz carcotasilor cu sau fara studii de psihologie.
    Eu tot mai cred ca e de vina si influenta gemenilor mai mici (1 an si 9 luni): le imita sunetele inca, vrea si el scutec, biberon.

  • elisa claudia spune:

    Ioana, spui „mai putine crize de furie”.Eu de asemenea ma chinui cu asta, cu efortul de a-mi invata fetita ( 4 ani jumate) sa isi exteriorizeze furia prin cuvinte si prin comportament tintit spre rezolvarea sursei furiei, insa pana acum cu rezultate slabe.Deci intrebarile mele sunt:
    1.Intre cei doi copii ai tai ai sesizat diferente semnificative in exprimarea furiei?
    2.Cum anume iti explici diminuarea crizelor de furie ale lui Ivan, in afara de consecinta fireasca a maturizarii creierului( si deci a zonei responsabile cu autocontrolul), si in afara de sedintele la psiholog?( ma gandesc in special la ceea ce ai facut tu, la atitudinea ta, la cat de mult poti tu oferi structura si calm in fata haosului oferit de copilul aflat in plina criza de furie-ca eu pot pana la un punct, dincolo de care devin agresiv pasiva, adica mutzenia si tacerea aceea care e agresiva de fapt, si chestia asta mereu ma supara dupa ce reanalizez momentul-)

    • Printesa Urbana spune:

      salut,
      1. da, Sofia a avut mult mai putine crize, mereu au trecut repede, ea e alta fire, mult mai stabila emotional
      2. au ajutat mult maturizarea lui, sedintele la psihilog unde se joaca asa cum vrea el, are control, a capatat incredere in el, timpul petrecut impreuna vara asta, ne-am conectat mult, eu… nu stiu ce am facut bine si ce nu. am vorbit mult cu el despre cum ma simt cand ma enervez, ce fac, cum evit sa ranesc pe altii lovind sau strigand, i-am spus ca imi e greu cand striga asa ca pt ca nu stiu sa il ajut si pt ca ma enervez si eu… cred ca toate astea… m-a ajutat si terapia mea, care m-a linistit cumva ca e normal sa simt furie, ca e normal ca el sa simta furie, sa il las sa fie asa cum e si sa am incredere ca ma va avea ca model.

  • Alina spune:

    Dar totuși, la 3 ani la psiholog?

    • Printesa Urbana spune:

      Ivan are 4 ani. Exista psihologi pediatri care ajuta copilul enorm, doar prin joaca. Nu inteleg, de ce nu psiholog la varste mici, daca parintii nu pot gestiona anumite situatii care se prelungesc mult in timp? Eu recunosc ca nu il puteam ajuta cu furia, incepeam sa o iau si eu razna. mersul la psiholog l-a ajutat mult, cu multe lucruri.

      • Ana Maria spune:

        Inteleg perfect ce zici :). Baietelul meu lucreaza de la 3 ani si putin cu un psihopedagog care l-a ajutat mult in autoreglarea emotiilor, exprimarea furiei, intelegerea emotiilor. Ne-a ajutat si pe noi in relatia cu el in a-l intelege si ajuta, in setarea limitelor cu blandete. Una dintre cele mai bune decizii luate pentru noi si pentru el, evolutie frumoasa pentru pitic, iar noi am invatat mult din aceste interactiuni.

      • Alina spune:

        Mulțumesc pentru răspuns, ai mai deschis o perspectiva la mine in cap 🙂

        • Robo spune:

          da, e chiar bine sa mergi de mic la psiholog, deoarece cu cat mergi mai devreme, cu atat e mai ieftin, ca dureaza mai putin 🙂
          adica, la 4 ani poti rezolva problema cu furia in cateva sedinte la psiholog, insa, daca ajungi la 40 de ani cu problema netratata, probabil iti trebuie ani intregi de terapie 🙂

      • Daniela spune:

        Buna Ioana, aceleasi problem legate de gestionarea furiei le am si eu cu fetita mea. Imi poti spune te rog numele psihologului? sau o alta recomandare? Multumesc.

        • Printesa Urbana spune:

          salut, stiu ca Romelia Dragnea si Vistiana Long lucreaza bine cu familii!

          • Gabriela Ganea spune:

            Romelia e minunata, are o deschidere si o rabdare fantastica. A lucrat anul trecut cu pustiul meu mai mare care avea 4 ani si ceva atunci si pur si simplu cand ajungea la gradinita se trantea pe jos in hol si nu voia sa faca nimic, activitati, mancat, nimic. Asa, din senin (ma rog, asa credeam noi). Statea si cate o zi trantit pe jos la intrarea in gradinita. Dupa 2 sedinte era deja alt copil, a inceput iar sa coopereze, sa socializeze cu copiii si cu doamnele. O recomand cu tot dragul.

    • Adela spune:

      La 2 ani la psiholog, cazul băiețelului meu. După 2 ședințe am priceput și noi ce să facem și a trecut și la el mai ușor frica și a făcut nr. 2 la oliță. Era terifiat să facă din cauza de constipație destul de severă de care am scăpat mai greu.

      În schimb cu “r” ne-a ajutat logopedul de la grădi (particulară). De pe la 3 – 3,5 ani l-a spus după 2 ședințe! Am rămas paf. Cu exerciții de genul imitat rotopercutorul 🙂 chestii de băieți am zis eu 🙂 în cazul lui, cred că nu știa cum să țină limba, iar noi nu am găsit Instrucțiunile potrivite…

      Copiii sunt tare diferiți… Aștept cu interes bebe 2 (tot băiat)

  • luiza spune:

    Ioana, si la noi la fel. Al meu are 4 ani si 9 luni. Pana acum 1-2 luni nu pronunta R si L. Pediatrul a verificat si nu se pune problema frenului; educatorii ne-au linistit si sa asteptam. De 2 luni a inceput sa pronunte R dar mai frantuzesc asa; la fel schimbari si pe plan emotional. Accepta NU -urile mai bine; nu se mai tavaleste.

    El vorbeste fff mult, cu vocabular bogat, are ratiune si logica, explica f mult. La fel e si la voi? Mi se pare ca eu nu mai am loc de nicio vorba. El explica, detaliaza, intreaba…as vrea sa imi pot auzi gandurile 🙁

  • deea spune:

    Sincer, chestia cu psihanaliza mi se pare de domeniul sf. Nu stiu dacă e vorba de aceeași persoana care a dat niște interpretări cel puțin ciudate unor dureri de cap ale Sofiei ( eu, ca mama de fetita aproape adolescenta le cunosc prea bine și le aud f des la fetițe de 5 plus, cam pe atunci au început) și care a spus ca bolile copilăriei( alea grave, de care mai și mori) sunt necesare evoluției spre viața de adult dar sincer, ma minunez constant de cât de departe pot merge unii “specialiști”, de multe ori aruncând clientul pe un teren periculos. Unii copii probabil aleg sa nu pronunțe anumite sunete, unii regresează in situații stresante, dar nu cred ca un baiat( văd ca ei mereu sunt considerați puțin mai in urma, așa) intenționat nu face un lucru pe care probabil nu știe și nu poate sa îl facă, indiferent de situație, moment al zilei, anturaj. Dislaliile trebuie corectate la vârste mici pentru ca apoi interferează cu procesele de învățare ale sunetelor, literelor, cu scrisul și cititul. Nu e primul copil care a avut aceasta problema, eu stiu suficient de mulți ( chiar și fetițe) și cu puțin ajutor au depășit cu brio momentul. Unii au făcut progresul oarecum spontan și aparent fără intervenții exterioare, dar de la asta și pana la psihanalize e cale lunga.

    • Printesa Urbana spune:

      Stai putin, cred ca ai citit pe fuga. Eu merg la psihanalist, copiii au mers (Sofia o data, Ivan de vreo cinci ori) la psiholog pediatru, care e si logoped si care ne-a spus ca dislaliile nu se corecteaza la logoped inainte de 6 ani. Copiii nu merga psihanalist. 🙂 Nici pt adulti nu e recomandat mereu. I like it! 🙂

      • deea spune:

        Clar nu am înțeles ca a mers copilul la psihanalist, doar ca acesta și-a spus părerea referitor la subiect. Ideea e ca psihanaliza asta este controversata. Era și o gluma ce circula pe internet, cu tipul care se duce la psihanalist și acesta ii spune ca anumite acțiuni ale sale au legătura cu relația cu mama și cu ce a făcut ea când el avea nu stiu ce vârsta, iar omul de pe canapea zice senin “ ce bine ca e doar asta, eu credeam ca am reacționat așa din cauza ca m-au concediat astăzi”. Cam așa cu psihanaliza. Uneori căutam explicații acolo unde ele nu exista dar reușim sa facem asocieri și sa spunem “da, are sens”. Mai ales când suntem fragili, vulnerabili, când ne simțim cumva “stricați”. Așa cum unii găsesc sens și explicații la biserica și in litera Bibliei, alții o fac la psihanaliza. Unele lucruri sunt valabile dar unele sunt cu mult deplasate și trebuie privite cu scepticism, altfel exista riscul sa strice mai mult decât sa repare. Faza cu băieții ce testează iubirea părinților pana la 5 ani vorbit stâlcit mi se pare o comedie. Doamne ferește, dacă zice asta altor parinti și ei decid sa amâne intervenția? Apropo de asta, eu am niște prieteni care își adorau copilul ce vorbea stâlcit ( cel mai mic dintre toți și stabilit ca fiind ultimul) și au fost oarecum triști când pe la 4 ani si ceva a început sa vorbească din ce in ce mai corect.

  • Otilia spune:

    Cam așa s-a întâmplat și la fetița mea. Doar că pe la 3 ani și 8 luni a început să zică R, însă e puțin „rârâită”. Dacă până atunci mă întrebam dacă e cazul de logoped pt a spune „r-ul”, acum mă întreb dacă e cazul de logoped pt a spune corect „r-ul”. Dar instinctul îmi spune să mai aștept.

  • Adriana georgescu spune:

    Am recunoscut locația de tuns 😋. Copiii noștri o au pe Miru drept stilist se pare 🤗

  • Maria spune:

    Buna Ioana, imi poti recomanda, te rog, un psiholog care sa ne poata ajuta cu gestionarea furiei și cu dependența de mine? Fetita 4 ani si 4 luni suparata/nervoasa mare parte din timp si foooarte atasata de mine. As dori si parerea unui specialist.

  • anonim spune:

    revelator articol!! si nu mesajul initial m-a marcat! am inceput sa citesc pentru ca am si eu un pusti de 2a5l si abia scoate cateva cuvinte. dar probabil ca atunci cand se va simti acceptat, linistit, pe deplin iubit, ma va uimi de-a dreptul. ce ma cutremura este faptul ca fe doi ani ma lupt cu mine si azi am realizat ce am… nu ma mai simt iubita, acceptata, adorata si locul nu mi-l gasesc. ma rog mereu la Dumnezeu sa-mi redea mintile inapoi, sa ma bucur de copilul meu, sa-mi gasesc pacea… dar nu mai am baza si nu mai pot sa construiesc! candva… alaturi de un domn trecut prin viata, vorbind, aducem in discutie iubirea, casnicia, viata in doi si foarte transant rade la mine si spune: “toate trec, iubire, timp petrecut in doi, iesiri, ramane asa… o stare de acceptare, un respect, convietuire in doi! iubirea dispare repede” iar eu, amorezata de toate cele, proaspat casatorita, m-am agitat toata: “cum? nu se poate? iubirea ramane vesnic? daca nu o sa ma mai simt iubita s-a dus totul! ce sens ar avea sa stau langa un om care nu ma iubeste sau nu il mai iubesc!” offf… acum realizez ca atunci nu m-a enervat doar replica, mi-a ramas in minte secventa, dar subconstient nu ma refeream doar la iubirea consumata intre doi oameni, ci la acceptarea aceea, iubire neconditionata ce iti da aripi. nu al dat importanta iubirii niciodata atat cat i s-a cuvenit.. era acolo, stiam ca e. acum am realizat ca nu o mai simt acolo si nu ma mai simt iubita desi mi se spune ca sunt si drept dovada nu mai fac nimic cu mine de aproape 3 ani si ceva. S-a dus naibii totul cand la 7 luni de sarcina aflu ca sotul este interesat si de alte domnite ale Pamantului! nu s-a consumat fizic acest interes, dar numai gandul ca nu sunt numai eu a sters cu buretele totul.. gata iubitea!! gata acceptarea!! gata!!! divort?! ehhh!! am trecut peste, motivele erau acolo, clare dar subconstientul lucra. si azi am realizat… mama ei de acceptare!! am nascut, depresii, bocete, n-am stiut sa ma bucur de minunea mea (nici astazi nu stiu prea bine), coplesita de noul statut, noile responsabilitati, stat acasa, gand de suicid, ajuns la psiholog. mi-am rezolvat unele probleme, traume ale copilariei, adolescentei, ca apoi tanara fiind sa realizez ca merg pe drumul bun si am inceput sa fac schimbari. l-am intalnit pe Fat-Frumos si iubita si acceptata asa cum eram, cum sunt, fara intrebari, farq conditionari am prins si mai multa putere. la munca acum realizez, a tot atunci cand m-am simtit iubita si deplin acceptata am dat cele mai bune rezultate!! ce iti e si cu iubirea asta! acum ca am realizat sa vad cum rezolv! dar tare potrivit pentru mine acum, acest articol… caci intre patru pereti si trei strazi…. greu!!! mi-e greu sa intru iar intre lume, nu mai vreau… mai bine nu as mai fi! urat gand! tot copilul ma ajuta, are nevoie de mine! dar daca eu nu ma simt iubita, cum sa ofer?! cum da aduc eu starea de bine si veselie in casa, starea pe care o merita copilul meu? eu nu ma simt iubita, eu nu ma iubesc pe mine, eu nu am chef de copilul meu, atunci toate acestea se cad undeva! da… in crizele copilului, plansete de care eu m-am saturat, refuzul de a vorbi, etc. etc. felicitari! sanatate! multumesc! te-am descoperit tarziu, dar ma bucur ca am lasat incapatanarea de-o parte si am pus mana pe o carte de-a ta si apoi sa te caut in mediul online.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *