Nu mai vreau și nu mai pot să mai aud de Roma

În continuare nu pot auzi limba italiană și nu pot mânca paste fără să mă doară în piept.

Acum exact nouă ani eram la Roma, la tata. Ne regăsiserăm de puțină vreme, după 15 ani în care nu-l văzusem, îl căutasem neîncetat, mă rugasem noapte de noapte să mai fie viu, chiar dacă n-aveam să-l mai văd vreodată.

Venisem cu iubitul meu, cu proaspătul meu soț, la Roma, să-l cunoască pe tata. Eram foarte îndrăgostită și voiam ca tata să nu piardă și asta. Nu fusese lângă mine când mă îndrăgostisem prima oară, când plecasem prima oară pe Ceahlău, când am fost părăsită prima oară, când am dat la facultate și am luat, când m-am mutat în București, când mi-am găsit primul serviciu, pe al doilea, pe al treilea, când mi-am luat prima mea mașină și am plecat prima oară dintr-o relație care mă secătuia. Acum mă căsătorisem cu omul meu și voiam ca tata să știe, să-l vadă, să ne vadă.

Am închiriat un apartament drăguț lângă Vatican pentru cele cinci zile pe care le aveam de petrecut la Roma.

Tata ne-a așteptat la aeroport. Am fost atât de bucuroasă să-l văd! Mă așteptam să nu vină. Lipsise din viața noastră atâta timp… Dar a venit. Era atât de emoționat, îi tremurau mâinile, vorbea mult. Ne-a dus la apartament și a rămas să ne vedem a doua zi, să ne plimbăm prin oraș împreună. Eram a patra oară la Roma, dar el trăia acolo de 17 ani, o știa pe de rost.

A doua zi, mi-a dat un SMS că are ceva de lucru și nu mai poate veni. Să amânăm pe ziua următoare.

Ziua următoare n-a venit. L-am sunat, nu mi-a răspuns, nu m-a sunat înapoi.

Nici în a patra zi nu mi-a dat nici un semn. Am stat în pat și-am plâns. De ce, de ce face asta iar? L-am speriat? Nu mă mai iubește? Nu mă mai cunoaște?

În ultima zi mi-a scris, ne-am întâlnit toți trei. Am mers să mâncăm, ne-am plimbat, am făcut multe poze.

Nu destule să umple golul. I-am arătat albumul nostru de la nuntă. Și-a recunoscut prietenii.

Am vrut să-l întreb de ce nu a venit la nuntă. Îmi promisese până în ultima zi că vine. L-am așteptat toată ziua și toată noaptea, am tot sperat că apare, alergând, cerându-și scuze, că a pierdut avionul, că s-a stricat taxiul, orice. N-a venit, nici nu m-a anunțat că nu vine.

Nu l-am întrebat, oricum nu mai conta. Am vrut să avem ziua aceea împreună fără resentimente, fără explicații.

A fost greu. Îmi venea în fiecare clipă să-l îmbrățișez și să-l plesnesc peste ochi. Îmi era atât de ciudă și de dor de el în același timp… Voiam să-i spun atâtea, dar în același timp să-i întorc spatele și să-l părăsesc acolo când îi e lumea mai dragă, dar fără să plec, ca să nu-l mai pierd. Voiam să-l leg de mine cu lanțuri, dar și să mă eliberez de el pentru totdeauna.

M-am întors acasă cu iubitul meu sfârșită și n-am mai mers la Roma niciodată de atunci.

Nici acum nu pot mânca paste sau privi un film în italiană fără să mă doară în capul pieptului.

Măcar atunci era undeva. Era la Roma, iar eu eram la București. Acum el e niciunde, iar eu mai dau peste numărul lui în telefon sau peste o poză cu noi și mă scufund iar în groapa cu dor și întrebări care vor rămâne mereu fără răspuns.

Păcat de Roma însă, cred că merita niște turiști mai puțin afectați emoțional. Poate vom reveni vreodată cu copiii, când o să fiu pregătită. If ever.

Scriu texul ăsta din Bologna. Mai devreme, în piața centrală, un om cânta la chitară. Starway to heaven, o piesă care-i plăcea mult și pe care am folosit-o ca fundal pentru filmul de la înmormântarea lui. Am rămas pe loc. Bătea vântul, îmi era frig, nu puteam să respir și-mi simțeam lacrimile curgând la vale pe gât. M-am gândit: Auzi, asta, tata? O auzim amândoi deodată, aici, în Italia, unde tot vin, deși mă doare, unde te caut la fiecare colț de stradă, unde mă gândesc c-ai fost și tu atâta amare de vreme, în loc să fii lângă mine?

N-o să treacă niciodată. Se împlinesc curând patru ani de când nu mai ești nicăieri în afară de durerea mea din piept.

Tags

32 Comments

  • Irina spune:

    Îmbrățișări, Ioana. Ai grijă de tine. Ești la târgul de carte, bănuiesc. Unele dureri nu se sting niciodată, dar cred că de undeva e mândru de tine.

  • Mona spune:

    Inteleg ce simti. La mine s-au facut 4 ani de cand am pierdut-o pe mama si nici acum nu ma pot apropia de cartierul unde am crescut, de locurile des frecventate cu ea, unde ne plimbam si stateam de vorba, de cafeneaua unde beam white mocca in fiecare sambata sau duminica. Evit aceste locuri pentru ca ma trimit intr-o stare de profunda tristete din care imi revin cu greu.
    Insa totusi, viata merge mai departe, durerea o pastram in suflet si probabil acolo va ramane pana vom pleca si noi din lumea aceasta.
    Te imbratisez cu drag

  • Olga spune:

    Cat de bine cunosc dureream asta…. Si dorul…

  • andaz spune:

    Am citit cu lacrimi in ochi, iar la final am plâns de tot. La mine se fac 9 ani, dar nu am știut sa îl am lângă mine, chiar dacă eram in același oraș. Și tot plâng de 9 ani… Cât a trăit nu am știut sa îl apreciez, l-am descoperit in terapie.

    • Cristina spune:

      Of, cat de inteleg! Iti inteleg pierderea, desi nu stiu cum e sa faci lucruri importante pentru tine pe care sa nu le poți împărtăși tatălui tau. Mama mea nu mai este de 8 ani. Azi am intrat dupa mulți ani in apartamentul in care am crescut, in apartamentul pe care îl asociez cu mama. Mi s-a facut pielea de găină si am vrut sa ies cat mai repede. Te îmbrățișez, Ioana.

    • Anca spune:

      Dupa ce am terminat de citit articolul, imediat am sunat-o pe mama… Simteam ca trebuie sa vorbesc cu ea, sa vorbesc mai des cu ea, mi-am spus…
      Multumesc pt emotie! Te imbratisez cu drag!

  • Andreea Sirba spune:

    Ma regasesc atat de mult in randurile tale! Dorul si durerea nu dispar niciodata! Invatam sa traim cu ele, reusim sa le mai ascundem, insa vor fi parte din noi mereu!

    • Anna spune:

      E dureros oricum cred dar cind esti la distanta e si mai greu. Cosmarul meu…visez ca a murit tata ca a sunat telefonul iar eu caut bilet de avion Toronto Bucuresti si nu gasesc si atunci alerg…alerg in vis intrebindu-ma cind ajung si daca mai rezist. Dimineata ma scol obosita noroc cu Starbucks ca ma mai dezmortesc….atit.

  • Lavi spune:

    Am plans pentru copilul din tine, pentru adolescenta din tine si pentru femeia din tine. Cu siguranta lacrimile mele nu te vor ajuta cu nimic dar tot ce sper, e ca niciun copil vreodata sa nu mai treaca prin durerea abandonului.

  • alice spune:

    La mine se fac in 2 saptamani 2 ani. Si eu am momente cand ma opreste durerea din mers sau tresar pentru ca vad pe strada un om care ii seamana. Inca nu pot sa cred ca nu il voi mai putea imbratisa vreodata. Nu ma astept sa dispara durerea, poate doar apasarea asta.

  • Mirela spune:

    Poate sun taioasa, dar n am nici o rea intentie. Cum poti sa vrei sa alergi dupa omul care te a facut, dar caruia nu i a pasat de tine? Te intreb pentru ca sotul meu a fost parasit de taica su la 1 an jumatate si l a mai vazut de 3 ori pana la 34 de ani, dar daca ii zici ceva de taica su, el e super afectat si mi spune ca i un om bun. Pe bune? Ce face un “tata” care te a parasit desi n ai nici o vina sa fie un om bun?! Cum puteti sa mai vreti sa alergati dupa ei, cand ei au fugit de voi? Ma doare durerea copiilor parasiti, stiu bine ce traume au acei copii. Nu va judec, doar incerc sa inteleg.

    • Robo spune:

      pai trauma a fost atat de puternica incat pur si simplu nu poti sa treci peste ea – nu e nimic de inteles in afara de asta… nu e nimic rational, e o trauma emotionala, asa ca este practic imposibil ca cineva sa o inteleaga din exterior in mod rational.
      da, rational este sa nu-ti pese de cineva caruia nu i-a pasat de tine suficient cat sa ramana, dar uite ca asta nu te ajuta cu nimic.

      eu din asemenea cazuri invat ca traumele din copilarie sunt extrem de greu de vindecat, de aia zambesc cand aud oameni care spun „hai sa nu mai pedalam atata pe ideea ca ce s-a intamplat in copilarie e foarte relevant la maturitate”.
      din contra, cu cat acumulez mai multa experienta de parinte cu atat mi se intareste ideea ca ceea ce se intampla in copilarie nu numai ca este foarte important, dar as zice ca este definitoriu pentru viitorul adult, ii influenteaza felul de a fi toata viata.

    • Silvia T spune:

      Si ai mei au divortat cand aveam un an, iar apoi tata a fost ca un fel de monstru ciudat in viata mea care aparea uneori. Acum vreo 9 ani am decis unilateral ca mai bine fara… nu stiu daca mai traieste si am concluzionst ca am luat decizis corecta cand dupa niste ani m-a sunat sa injure…
      Am fost in situatia descrisa de Ioana, dar zau daca pot intelege…nu, nu inteleg si am zero compasiune pt un parinte care isi abandoneaza copilul. Isi merita soarta de lup singuratic.
      Prefer sa am dragoste si compasiune pt mine.

    • Robo spune:

      na, fiecare reactioneaza cum poate, e f bine ca tu ai putut sa inchei capitolul asta, depinde si de circumstantele exacte etc

    • deea spune:

      Fac parte din generația celor născuți in ‘75/‘85, după revoluție foarte mulți părinți ai acestor copii au plecat in afara. Practic peste 50% dintre prietenii mei au trăit fără tata, vreo 20% fără mama și câțiva chiar fără ambii părinți. Cunosc situația, cunosc dramele acelor familii, din fericire la mine s-a decis ca sa rămânem împreuna, la bine și la greu. Ma refer acum mai mulți la tati fiindcă mai mult aceștia erau plecați: cunosc tati care au rămas familie cu ce aveau in țara. Nu stiu ce viața duceau in țara adoptiva dar in Romania aveau încă familie, unii și-au luat familia in țara adoptiva după un timp, alții s-au întors acasa. Stiu si tati care au uitat de familie. Niciunul dintre copiii uitați nu a păstrat vreo “dragoste”pentru aceștia. Poate doar o urma de datorie când, bătrâni și bolnavi, apăreau la usa după ani de zile. Am prieteni ce își țin din banii proprii tatii in cămine de lux, ce oferă îngrijiri de cea mai buna calitate, dar toate doar din principiul “ sa nu plătesc cu aceeași moneda, mi-a dat viața și împărțim niște ADN” și alte asemenea. Dar resentimente exista și nici vorba de primit inapoi in viața și inima lor. Pana la urma, e un om ce te-a abandonat, cum sa ai încredere măcar sa arunce o privire spre copiii tai? Durerea cea mai mare venea și din incertitudine: ce viața a avut “dincolo”? Probabil una buna din moment ce a uitat de copiii săi. Probabil cu alta iubire, poate cu alți copii. Am colegi care si-au găsit frați vitregi, am care bănuiesc ca acești frați vitregi ar exista dar dintr-un motiv sau altul nu sunt recunoscuți oficial. E dramatic sa știi ca, in timp ce tu mureai de dor iar mama se chinuia sa facă cat doi, acele brate strângeau la piept alt copil, alta femeie, umpleau alta casa cu râsete și jocuri. Uneori ma gândesc ca pe buna dreptate se spune ca femeile își iubesc copiii iar bărbații iubesc copii femeii iubite. Nu am sa înțeleg niciodată cum poți “divorța” de propriul copil.

    • nicu spune:

      Nu cunosti circumstantele, fiecare caz difera, sunt convins ca tatal Ioanei nu a sunat sa o injure pe ea sau pe mama ei asa ca nu e cazul sa judeci cu „masura” ta sentimentele altora!!!

  • Ana spune:

    Asa este. Eu daca mai aud pe cineva ca zice ca trece, il plenesc direct, mai ales ca sigur e cineva care nu a trait asta. Eu am facut pace cu gandul ca nu are ce sa se intample, vreodata, ca sa doara mai putin. Si car asa un sac plin de durere, mereu, e sacul meu, sa-si vada lumea de treaba ei. In rest, o visez pe mama mai tot timpul, si ala, asa cum este, este inca timpul meu cu ea.

  • ana spune:

    In povestea ta, Ioana, cel mai dureros mi se pare faptul ca nu stii motivele lui, sau le poti doar banui, pentru ce a intors spatele atata timp, de ce atata tacere, atata rupere de familie (inclusiv de proprii lui parinti). Cum te impaci cu asta? Imi pare rau daca infig alt cutit in rana.

  • Roxana spune:

    Pe tata l-am pierdut in urma cu 19 ani, iar pe mama acum 6 ani. Durerea si dorul nu trec niciodata, sunt sentimente pe care vei invata treptat sa le intelegi, sa traiesti cu ele si sa le depasesti de fiecare data. Iertarea trebuie sa vina din interiorul sufletului tau, toti facem greseli in viata, toti raspundem pt ele candva, cu siguranta ca si dansul a avut remuscarile sale.Trebuie sa privesti Roma cu alti ochi, cu ochii unui om care te-a iubit in felul sau si pe care-l vei iubi cat timp vei trai. Si atunci vei fi pregatita sa vezi Roma ca fiind orasul in care a locuit mult timp o parte din sufletul tau. Te imbratisez!

  • Nora spune:

    Poate putin far reached, dar poate ceva dureros in copilaria lui l-a motivat sa fuga? Oamenii fug de obicei din situatii in care se simt insuportabil de vulnerabili. Dar doar cine isi priveste demonii in fata, asculta, lupta, simte si in final intelege, se vindeca. Pt altii e mai safe sa fuga.
    Nici macar sa nu te gandesti vreodata ca din cauza ta. Poate ai fost cel mult un trigger, dar incarcatura pe care ai activat-o nu a fost nici a ta, nici controlata de tine.

  • o femeie spune:

    durerea si dorul nu trec usor.
    Lipsa parintilor in momentele dificile ale vietii au lasat gauri mari in suflet. Eu imi imaginez sufletul meu cam ca branza ementaler, cu gauri. Dragostea de mine, viata de astazi a reusit sa umple o parte din aceste goluri si sa nu mai doara ca alta data si sa inteleg ca au ales diferit din varii motive greu de inteles pt mine, probabil frica, probabil rusine, probabil nestiinta.
    Cred ca asta e dragostea adevarata: sa accept pe celalalt cu defecte si alegerile lui cu tot si sa nu mai vad in omul iubit defectele mele.

  • Lila spune:

    toata compasiunea pentru durerea ta, Printesa. eu am fost daddy’s girl, l-am avut alaturi si de partea mea pana la maturitate, dar sa nu crezi ca e vreo garantie in viata sa cresti intr-un mediu familial sanatos. dezamagirile si durerea vin din atatea parti. articolul tau e un bun reminder (note to self) ca ceea ce poti face pentru / cu un om, poti face cat e in viata si ca e important sa ne reconectam cu cei de la care asteptam compensatii morale, sau cu care e important sa avem un „closure”, trecand peste asteptari si orgolii.

  • Cristina Buja spune:

    Te imbratisez cu drag, cu mare drag si cu mare intelegere!

  • Gennie spune:

    Cand suntem copii dam totul si iubim fara masura, caci asa suntem proiectati. Si ne e greu sa acceptam cand primim mult mai putin decat am fi meritat. Si poate cel mai greu de inteles este ca n-are legatura cu noi, ci cu ei, cei care n-au avut sau n-au putut sa dea.

  • Gina spune:

    OMG, this hit so close to home! mi-au dat lacrimile; te inteleg perfect; desi eu m-am purtat altfel, eu l-am respins pe taica meu atunci cand a venit spre mine, durerea din suflet ti-o impartasesc -am pierdut iremediabil sansa de a ne simti daddy’s girl; ma bucur pt tine ca totusi Omul tau iti panseaza rana asta; eu sunt inca in faza in care incerc sa astup golul abandonului cu o dependenta de un barbat „father figure” dar bineinteles , indisponibil pt o relatie, de care nu reusesc sa ma desprind; te imbratisez , Ioana!

  • Madalina spune:

    Ioana, ai descris perfect ce e si in sufletul meu, la fel simt si eu – imi vi e sa-l parasesc si sa il leg cu lanturi de mine in acelasi timp…
    Cu toate ca vorbesc rar cu tata, mi-e tare greu sa termin relatia de tot…copilul din mine plange dupa afectiunea lui.
    Tot ce sper este sa fim noi mai buni parinti – ca toata durerea di auntru sa ne faca sa evitam, nu sa repetam din greselile lor.

  • Magda spune:

    Ioana, e răvășitor ce ai scris, e bine ca lași durerea sa curgă…
    Tatăl tău a procedat așa nu ca sa te rănească pe tine, altfel nu a știut, nu a putut….te a rănit pentru ca și el a fost rănit in copilărie; mi e greu sa cred ca a avut o copilarie fericita…e o lecție mare pentru tine in viața asta, e o experiența aleasa de tine. La mine tata a murit când aveam 6 ani. Vrei sa știi cât M am războit cu divinitatea ca alți copii aveau tata și eu nu? 25 de ani am plâns de dor.pe la 30 a venit un moment in care am înțeles totul și am integrat in mine. Și de atunci mi e bine, oricum comunic cu el, e parte din mine, e in copiii mei, e lângă mine. Te imbratisez cu drag!

  • A_Nyam spune:

    Am norocul sa am ambii parinti in viata, inca langa mine, desi tata este bolnav si depresiv. Nu cunosc o asemenea durere, tot ce pot face este sa mi-o imaginez.

    O imbratisare puternica virtuala si de la mine, nu ajuta cu nimic, stiu.

    Tu esti bine, ai famiila ta care te adora, esti iubita si dorita cum el nu a stiut/ putut /vrut sa iti arate cand aveai nevoie. E bine ca l-ai iertat si ca te gandesti la el cu drag si dor. Sigur nu reusesc multe persoane sa treaca peste o asemenea trauma a copilariei si tineretii.

  • Iulia spune:

    Cât de emoționant! Până la lacrimi…. ești o puternica, Ioana! Un om pe care mă bucur ca il urmaresc de atâta timp!!

  • Ana spune:

    Draga Ioana, astazi, cand sunt 24 de ani de la moartea tatălui meu, am dat de articolul acesta pe net. Si poate ca pentru unii nu este încă prea târziu, si poate ii putem ajuta cumva. Poate nu am gasit întâmplător articolul. Ai vreo idee, poti cumva răspândi mesajul de ajutor? https://marybilibou.blogspot.com/2019/02/din-dor-de-tata-pe-muzica-lui-margineanu.html?m=1
    Multumesc!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *