Cea mai frumoasă zi din viaţa mamei – capitolul 2 din romanul Semn că te am

Multă vreme am crezut că cea mai frumoasă zi din viaţa mamei a fost cea a nunţii cu tata. Era atât de frumoasă în poze! Zâmbea! Îi străluceau ochii!
Purta o rochie simplă din mătase albă şi un voal mic, care‑i acoperea părul șaten şi ondulat. Era slăbuţă mama, cu picioare subţiri şi talie mititică, mâini lungi şi mereu în mişcare. Arăta ca o zână în rochia uşoară.
Tata părea un uriaş pe lângă ea. Înalt, masiv, fără gât, cu un cap mare, roşu în obraji, cu părul bogat, negru şi creţ. O ţinea mereu de după umeri ca pe un copil prostuţ care era doar al lui.
După ce‑am împlinit optsprezece ani şi am plecat de‑acasă la facultate, m‑am gândit mult la mama. O sunam pe bunica în fiecare zi de la telefonul cu cartelă din faţa căminului studenţesc, s‑o întreb lucruri despre mama.
— Bunica, mama l‑a iubit pe tata?
— Ce vorbe‑s astea, copilă?
— Spune‑mi, l‑a iubit?
— Ce ştiu eu, fetică? Erau alte vremuri… Nu vorbeam despre asta. Găseai un om bun, te luai cu el şi gata.
— Tu l‑ai iubit pe bunicul?
— Nu.

Nu. Zeci de ani de căsătorie, cinci copii, şi nu l‑a iubit niciodată. Erau alte vremuri. Pentru ea, iubirea faţă de bărbat a fost doar o teorie. O vorbă. Cred că, pentru bunica, iubirea era ceva ce simţi doar pentru copii şi pentru Dumnezeu. Bărbatul e cineva care te ajută la treabă, căruia îi faci de mâncare în fiecare zi, care aduce ceva bani acasă pentru copii, cineva despre care speri că n‑o să te bată prea des şi n‑o să te înşele în văzul lumii.

Apoi am crezut că cea mai frumoasă zi din viaţa mamei a fost cea în care m‑a născut pe mine. Apoi am născut şi eu şi ştiu sigur că n‑avea cum să fie aceea cea mai frumoasă zi. Cea mai intensă, poate. Cea mai dureroasă, da. Cea mai încărcată, absolut. Cea mai frumoasă, în nici un caz.

Poate ziua în care a murit a fost cea mai frumoasă din viaţa mamei? Pentru că a scăpat în sfârşit de bărbatul care‑o chinuia zi de zi de atâţia ani? Pentru că după ziua asta n‑a mai simţit durere, umilinţă, furie? Nu, imposibil, pentru că în ziua aceea mama s‑a despărţit de mine. Fără să‑ş i ia rămas‑bun. Nu, aceea a fost o zi blestemată. Ziua în care am devenit orfană.

Cea mai frumoasă zi din viaţa mamei a fost ziua în care am mers amândouă la râu, iar eu aveam nouă ani. Tata era plecat să facă nu ştiu ce afaceri peste Prut, în Moldova. N‑am aflat niciodată ce fel de afaceri făcea el în călătoriile astea. De fiecare dată venea acasă după patru, cinci zile, beat, murdar, mirosind ca un mort, fără bani, uneori şi fără puţinele bagaje cu care pleca de‑acasă. Descuia uşa cu greu, după ce zgâria cu cheia yala în încercarea de a nimeri locul şi poziţia bună, se împingea cu tot trupul lui greu şi puturos în uşa veche de lemn, care se lovea de perete cu zgomot. Eu mă făceam ghem sub plapumă şi strângeam pleoapele până mă usturau de la atâta efort. Dă, Doamne, să se ducă direct la culcare, îmi spuneam în gând, tremurând de groază că, în drumul lui spre pat, se va opri şi pe la mine, va da plapuma la o parte cu o mişcare scurtă, mă va descolăci din jurul propriului ax şi mă va obliga să‑i dau o îmbrăţişare.
De cele mai multe ori, se ducea întâi la baie, unde urina mult, zgomotos, de parcă se ţinuse o zi şi o noapte. Dac‑aş fi putut să‑mi închid urechile, ce bine‑ar fi fost. Isuse, cum suna jetul ăla continuu, care mă făcea să‑mi imaginez bulbucii de urină galbenă şi fierbinte amestecându‑se cu apa din toaletă, aburii care se ridicau spre tavanul aproape îngheţat. Îmi muşcam buzele ca să‑mi mut atenţia la orice altceva, nu mai suportam prezenţa lui, mirosul lui, zgomotele corpului lui. Îmi doream să mă trezesc şi el să nu mai fie.
Și nici n‑a mai fost, într‑o zi.
După ce‑şi termina treaba la baie, se târa cu paşi grei spre dormitor, unde se trântea în pat şi adormea imediat. Mama, care se trezea de cum îi auzea paşii pe scări, asculta îngrozită, ca şi mine. Se trăgea spre marginea ei de pat, uneori atât de departe de mijlocul saltelei şi atât de întinsă încât i se părea că până dimineața o să se transforme într‑un băţ dintre cele drepte şi lungi, pe care le faci coadă de mătură la ţară. Aşa‑mi spunea că face şi că simte. Stătea mereu cu faţa la el, cât de departe putea, ca să‑l vadă. După ce el adormea, ea îl privea nemişcată, respirând uşurel, să nu cumva să‑l trezească. Rareori reuşea să mai adoarmă.
Dar îi plăcea să‑l ştie acolo.
Uneori mai vorbeam despre tata când el era plecat în călătoriile lui de afaceri. Mama glumea în şoaptă câteodată:
— Sigur are el o drăguţă pe undeva pe‑acolo…
— Cum adică, o drăguţă? O altă fetiţă ca mine?
— O altă nevastă, ca mine…
Și se înroşea mama în obraji şi pe gât şi nu mai zicea nimic, iar eu rămâneam derutată, curioasă, nesatisfăcută, furioasă că sunt doar un copil şi nu pricep nimic din lumea complicată a oamenilor mari. Adică nu e destul de ciudat că o femeie perfectă cum e mama îl iubeşte pe tata, care nu e nici pe departe vreun cavaler din poveşti? De fapt, ar putea fi uşor confundat cu un căpcăun care se poate căsători cu o fată doar dacă o răpeşte şi o închide într‑un turn. Acum mai e şi o altă femeie, probabil frumoasă şi bună şi ea (dar nici pe departe la fel de frumoasă şi de deşteaptă ca mama), care îl iubeşte, în alt oraş, în altă ţară? Or fi, poate, mai multe?
Fără să‑mi pot explica exact cum, gândul că tata are iubite mă făcea să‑l urăsc mai puţin. Ca şi cum, cu cât îl iubeau mai multe alte femei, cu atât era mai evident că motivul pentru care nu mă înţeleg eu bine cu el sunt eu, nu el. Deşi eu eram un copil ca toţi copiii, iar el era genul de bărbat care îşi omoară nevasta.
În cea mai frumoasă zi din viaţa mamei mele, am mers la râu cu o familie de prieteni. Ei aveau maşină, noi nu, iar când mai făceau excursii, ne luau şi pe noi. Ei erau patru, noi trei (sau două, când tata era plecat), ne înghesuiam claie peste grămadă şi porneam prin munţi, la pădure, la râu sau pe la mănăstiri. Ascultam mult Phoenix, Iris şi Compact la casetofonul maşinii. Știam toate piesele pe de rost, ştiam pe de rost şi ordinea lor pe casetă, învăţasem şi ordinea în care stăpânul maşinii împingea cu un clac casetele în măruntaiele bordului, care le înghiţea cu poftă şi le mai scuipa doar după ce termina de rulat toată banda. Începea cu Compact, erau preferaţii lui. Apoi băga Iris, iar când ne lua toropeala pe toţi, atunci punea Phoenix şi noi începeam să dansăm înghesuiţi fund în fund, patru sau cinci suflete pe bancheta din spate. Chiar şi tatei îi plăcea Phoenix, iar lui nu‑i plăcea nimic, niciodată.

Am coborât toţi din maşină. Noi, copiii, ne‑am repezit să explorăm zona, în timp ce adulţii au început să descarce din portbagajul maşinii păturile de întins pe iarbă, umbrarul, lăzile frigorifice cu carne pentru grătar, mingea de fotbal, sucul de zmeură şi vinul alb.
Locul arăta exact ca o poză de desktop: în depărtare se vedeau munţii, cu stânca lor gri parcă tăiată cu cuţitul, la o azvârlitură de băţ pădurea cu trunchiuri înalte şi dese, poiana verde plină de floricele galbene şi mov, pârâul lat şi suficient de adânc să te poţi scălda în apa rece dacă ai cel mult nouă ani.
Mirosea a lemn tânăr, viu, a iarbă udă de rouă, a munte şi a verde.
Mi‑am aruncat pe pietre papucii prăfuiţi şi m‑am băgat cu picioarele în apa care curgea pe lângă mine cu mare viteză. Prietenii mei, o fată şi un băiat cam de‑o seamă cu mine, aruncau pietre în râu ceva mai sus, să sperie broaştele care săreau de colo‑colo deranjate, iar noi râdeam de ele ca proştii.
În scurt timp, mama ne‑a chemat să mâncăm. Pregătiseră ouă fierte, brânză de oaie, ridichi, ceapă verde şi pâine de casă. Am înfulecat cu mare poftă, vorbind şi râzând în acelaşi timp.
Ne era bine aici, mamei şi mie. Doar noi. Departe de casă. De certuri, reproşuri, de teama că iar am făcut ceva greşit, iar asta o să ducă la uşi trântite, farfurii sparte, palme peste ochi, cretina dracului, eşti o tâmpită ca mă‑ta, nu puteai şi tu să fii băiat, m‑am procopsit cu înc‑o vită mică şi slabă, de parcă nu‑mi era de‑ajuns una.
Aici puteam să dăm firimituri pe jos, puteam să vorbim cu mâncarea în gură, puteam alerga în timpul mesei, puteam mânca ce şi cât voiam, ne puteam strânge în braţe cât voiam, eu şi mama.
Tata nu suporta asta. De câte ori ne vedea îmbrăţişate sau o surprindea pe mama sărutându‑mă pe frunte sau pe obraji, îl cuprindea furia. Începea să strige la ea că mă înmoaie, că mă transformă într‑o cârpă, ca ea, că mă alintă şi mă răsfaţă ca pe motanii proşti şi profitori, că viaţa e grea şi un părinte deştept ştie să‑ş i pregătească odrasla pentru viaţă.
Mama nu era o cârpă. Mama era un om cald, bun, care ştia fără să‑i fi spus cineva că cea mai mare nevoie a copilului nu e să‑i faci viaţa grea, ci să‑l iubeşti cât de mult poţi, tot timpul.
Iar tata nu era un părinte deştept, deşi s‑a străduit să mă pregătească pentru viaţă. Mi‑a arătat încă de foarte devreme răul din lume. El era răul din lume.
După ce‑am terminat de ronţăit ceapa verde şi‑am râs unii de alţii că aveam fire lungi, verzi şi lipicioase printre dinţi, mama m‑a întrebat:
— Ana, ai vrea să mergem prin pădure să culegem ciuperci? Poate găsim şi frăguţe…
— Vreau, i‑am spus.
Aş fi mers cu mama oriunde. Dacă m‑ar fi poftit să merg cu ea în iad, aş fi luat‑o de mână şi i‑aş fi zis hai.
Ceilalţi au rămas să joace remi pe pătură şi eu m‑am bucurat că pot fi doar eu cu mama o vreme. Nu mă plictiseam niciodată cu ea.
Am umblat prin pădure ca bezmeticele. Mama o lua înainte să verifice dacă e teren sigur, eu o urmam. Ne uitam când în jos după fructe şi ciuperci, când în sus, după razele de soare care desenau mingi de foc printre crengi şi frunze.
La un moment dat, mama a început să cânte ceva. M‑am apropiat de ea, s‑o aud mai bine.
— Ce frumos cânţi, mami, e Angela Similea?
Mama a râs. Nu era Angela Similea.
— E un cântecel pe care mi‑l cânta bunica pe când eram mică.
— Dar în ce limbă e?
— Nu ştiu, iubita mea. L‑am învăţat pe de rost aşa cum mi‑l cânta ea. Nu înţeleg nici un cuvânt, nici măcar nu ştiu ce naţie de cântec e. Dar îmi place, îmi aduce aminte de ea.
Ce frumos suna vocea ei în pădure! Copacii primeau versurile în limba ciudată, se îmbibau de ele, apoi le trimiteau înapoi ca un cor care o acompania pe mama. Era un cântec trist, dar refrenul era parcă vesel, iar vocea mamei se unduia pe vocale, când subţire şi luminoasă, când gravă.
N‑o mai auzisem niciodată pe mama cântând. Când s‑a terminat cântecelul, iar eu am aplaudat tare, cu ecou în toată pădurea, mama mi‑a zis, cu o privire concentrată:
— Șşşşșșșt, auzi?
— Nu, ce? am întrebat‑o îngrozită. Un urs?
— Nu. Bum bum bum. Nu auzi?
Încremenisem pe loc. Nu pricepeam nici ce spune, nici ce aude. În spatele ei cădea o rază de lumină groasă cât un trunchi de copac bătrân. Mama arăta de parcă îi crescuse în spate o pelerină de aur. Îmi amintesc că m‑am gândit atunci că aceea era probabil o imagine pe care n‑o s‑o uit niciodată.
— E inima mea, Ana, care strigă de fericire că te iubeşte!
M‑am holbat la ea cu răsuflarea tăiată. Mi se părea atât de ireal de frumos ce tocmai îmi spusese, că nu ştiam ce să fac. Brusc au început să mă doară foarte tare ochii şi am simţit nevoia să alerg spre ea. Am strâns‑o mult timp în braţe. Abia după câteva secunde mi‑am dat seama că plângeam. Amândouă plângeam. Eram împreună în raza groasă de lumină, care ne încălzea şi ne separa de restul pădurii aşa cum desprinzi un biscuit din foaia de aluat, după ce l‑ai decupat cu un pahar aşezat cu fundul în sus.
Nu i‑am spus atunci că o iubesc şi eu. Nu ştiu de ce. Trebuia să‑i fi spus, pentru că o iubeam mai mult decât pe Dumnezeu. Nimic nu regret mai mult din toată viaţa mea decât că nu i‑am spus atunci, în pădure, cât de mult o iubeam. Cum nu puteam trăi fără ochii ei verzi, fără părul ei moale, fără vocea ei mititică, fără mirosul ei de curat şi de cremă de mâini, cum voiam să fiu ca ea, voiam să fiu ea, de fapt, cum îmi venea să mă strecor printre coastele ei, la loc în burtă, şi să trăiesc de acolo, din ea, fără ca nimeni să ne poată despărţi vreodată.
Apoi am alergat printre copaci, ne‑am făcut coroniţe din crenguţe verzi, am găsit mure, pe care le‑am cules zgâriindu‑ne pe braţe şi‑n palme.
Negre pe la gură şi pe degete, ne‑am întors, ore mai târziu, la prietenii noştri. Terminaseră de făcut grătarul, puseseră carnea într‑o oală mare, ciobită pe margini. Cartofii copţi în jar scoteau un fum dulce. Copiii se certau pe cârnaţii de ţară şi pe pulpele bronzate de pui.
Atunci, chiar înainte să ieşim din pădure şi să ne vadă ceilalţi, mama m‑a strâns de mână şi mi‑a şoptit:
— Ana, asta e cea mai frumoasă zi din viaţa mea!
Cred că şi dintr-a mea.

Romanul Semn că te am se găsește deja în toate librăriile mari online și offline. Aici găsiți pagina cărții pe Goodreads, dacă vreți să scrieți un review sau să le citiți pe cele publicate deja.

Credit foto: Unsplash.com

Pin It

16 Comments

  • Misa spune:

    Doamne, Ioana, scrii divin! Pur si simplu imi rascolesti sufletul!

  • Roxana spune:

    Foarte frumoasa cartea! Iti spun sincer ca este prima oara cand am plans citind o carte. Am si ras bineinteles :)) in general am fost cu zambetul pe buze. Felicitari! Astept cu nerabdare urmatoarea carte 😍
    Ps: am cumparat si citit toate cartile scrise de tine si sunt minunate. Si copiilor le plac povestile tale

  • Claudia spune:

    Scrii atât de frumos de ma impresionezi pâna la lacrimi, uneori. Uneori ma regasesc si eu in povestile tale…ce frumos era când eram mici, când mama si tata erau tineri si frumosi! Nu trebuie sa fii asa de suparata pe tatal tau, gândește-te ca o parte din tine este el si ca daca ei nu s-ar fi intalnit, tu nu ai fi existat si ce pierdere ar fi fost pentru cititorii tai ! In acelasi timp, te inteleg…e atât de trist cand nu exista iubire, respect si bunaintelegere intr-un cuplu! Sa fii bine, om frumos!

  • Eliza spune:

    Mama mea a plecat mai departe în urmă cu aproape 10 ani. Aveam 16 ani și mi-a fost dor de ea toată viața mea. A fost o femeie complicată. Acum încet, încet învăț să o cunosc uitandu-ma la mine, sperând că eu sunt ea și că ea eram eu… Și că eu vindec în mine toate durerile ei, tot ce ea nu a putut sau nu a știut vindeca.
    Ioana, faptul că tu spui acesta poveste este mult mai prețios decât știu eu sa exprim. Îți mulțumesc!

  • Ioana spune:

    Confirm, cartea este captivanta. Foarte complexa si intensa! Asa cum am mai spus, le astept cu nerabdare pe urmatoarele 😊 Felicitari Ioana, pentru talent!

  • Simona spune:

    Buna, am citit toate romanele tale si ‘ Semn ca te am’ m-a rascolit si mi-a placut cel mai mult! Felicitari pentru tot ce faci!

  • Alexandra spune:

    ma identific atat de bine cu ce scrii incat nu imi mai vine mie sa scriu, i’m like „lasa, ca a zis-o Ioana mai bine” E incredibil sa citesti descris de altcineva ceea ce tu ai trait/gandit…

  • Rox spune:

    Dacă după primul fragment avem dubii dacă vreau să o citesc sau nu, după al doilea am hotarăt clar că nu. Nu acum. Nu știu când, if ever. N-am dispoziția necesară să citesc despre mame omorâte, bătute, înșelate, copii nefericiți. Poate mai încolo…

    • Ela spune:

      Stiu ca aceasta carte este fictiune, dar se simt ideile, sentimentele, gandurile naratorului despre barbati pe care îi prezinta ca agresivi, afemeiati si criminali.

  • o femeie spune:

    tu ai scris povestea multor case. Multor familii. Esti minunata, ai scris asa de firesc si natural o felie din copilaria ta, din copilaria mea…

  • Tot eu spune:

    Nu-mi gasesc cuvintele sa descriu ce simt. Mi-aduc aminte de o faza de cand eram mica, in care am strans perna in brate de teama tatalui baut. M-am inchis in camera si ascultam cum tipa. Iar acum, trec prin momente in care am divergente de opinie cu sotul despre cresterea copilului si ma regasesc in ce descrii tu cum ca tatal din carte isi certa sotia legat de modul cum isi iubeste fata. Sper sa fiu pentru copilul meu macar pe jumatate mama iubitoare si buna pe care o descrii tu.

  • BiZ spune:

    Am vazut totul prin ochii tai…asa de frumos scri! Am simtit miriusul ierbii, lumina printre copaci si parca pe mama ta…e minunat!
    Esti o femeie speciala…te citim cu drag si imi doresc sa pot fi si eu ca mama mea, ca tine cu copiii mei…sa invat cu ei, sa iubesc cu ei …sa le ofer astfel de amintiri frumoase!
    Te imbratisam!

  • stefania spune:

    O carte surprinzătoare si tulburătoare. Pot spune ca de la inceput si până la final m-a ținut în suspans. Multumesc

  • Simona spune:

    Este prima carte scrisa de tine pe care o citesc, am luat-o in mana in libraria Universitatii la Cluj am citit cateva pagini si n’am mai lasat-o la loc, am plecat cu ea si am citit-o pe nerasuflate…acum e in Belgia, o citeste mama unei prietene 🙂
    Se vede ca scrii cu sufletul…m-am identificat in cateva capitole si sper sa trag invataminte si sa apuc sa ma vindec…
    Keep writing!!!Hugs!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *