Dragă mamă, tocmai te-ai înscris în cursa vieții tale! Iubirea pe care o să simți, frica pe care o să o simți…

Te uiți la el, o fărâmă de om dormind pe pieptul tău, și te gândești că niciodată n-ai iubit așa pe cineva și că niciodată n-o să-l iubești mai mult ca acum. Bine, te mai gândești și ce bine ar fi să fie mereu așa angelic și liniștit, să nu fie nevoie și de orele lungi de nesomn și de plâns și de panici ca să te bucuri de clipele astea de extaz, dar nu prea se poate, să știi, să ai copii și să-ți fie numai bine cu ei.

Pentru că dacă ai copii, îi iubești mai mult decât orice, mai mult decât pe tine, și singura emoție mai plină și mai puternică decât iubirea pe care o simți când îi vezi și când te gândești la ei este groaza că ei ar putea dispărea din brațele tale, că ar suferi, că ar muri. Groază care se activează la fiecare plâns mai ascuțit, la fiecare febră, trezire suplimentară noaptea, în prima zi de grădiniță, și în a doua, în prima noapte când doarme legat și tu te temi că nu mai respiră.

Doar că iubirea asta pe care o simți acum pentru bebelușul tău, așa completă și imensă și mai cuprinzătoare decât Universul, pe care o simți până-n unghiile de la picioare, ea o să mai crească. Ohooo, o să crească enorm în anii ce vin! Iar când o să te uiți atunci în urmă la tine cea de acum, o să zici: Biata de mine, habar n-aveam cât de mult mai poate crește inima mea!
Și e bine așa, că dacă am simți dintr-odată toată iubirea aceea, care se construiește zi după zi, cred c-am muri de fericire.

E nevoie de antrenament să duci atâta preaplin. Și atâta frică deodată.

Știu că acum pare că-l iubești maximum, dar ia stai să vezi cum o să-l iubești când vei fi trăit cu el deja niște ani. Când o să primești de la el atâtea bucurii, zâmbete, declarații, când o să aduni clipe de admirație sinceră pentru ce face și ce e, când o să-l respecți ca pe orice ființă întreagă, pentru că ți-a demonstrat că merită. Când ați adunat împreună atâtea amintiri fericite, zile în parc, apusuri la mare, povești la culcare, râs și plâns.

Dar și clipe grele, nopți de boală, îndoilei legate de grădiniță și de școală, certuri, împăcări.

El te-a văzut cum alții nu te știu. Te-a văzut cu sânii curgând, te-a auzit plângând deasupra lui noaptea, te-a simțit epuizată, strigând mut după ajutor, nervoasă, vinovată, te-a văzut greșind și a iertat tot fără să fie nevoie să-i ceri iertare.

Ce e între voi nu mai e între tine și nimeni, între el și nimeni. E doar între voi. Și crește din sine însuși cu fiecare zi, la fel ca iubirea voastră.

Așa că pregătește-te! Urmează cea mai tare cursă a vieții tale! O să-ți stea inima când o luați la vale, iar când sunteți jos de tot, atunci o să te uiți în ochii copilului și el într-ai tăi și o să vă spuneți: Suntem împreună! Trecem și prin asta! Și exact așa o să și faceți. Începeți să urcați încet, timid, apoi o să râdeți puțin, o să vă luați în brațe, ajungeți în vârf, unde viața e frumoasă, chiuiți, faceți note mentale, acolo iubirea hop, a mai crescut cu niște kilograme, apoi vine iar un obstacol și o luați la vale, ceva se schimbă, vă certați, ai îndoieli, le are și el pe ale lui, vine punctul cel mai de jos, unde e înghesuială mai mare, ca pe fundul unul pahar de șampanie conic. N-aveți de ales și vă luați în brațe. Vă regăsiți. Începeți să urcați, împreună.

Frica se ține și ea după voi. Dar înveți să trăiești cu ea, înveți să ai încredere în copilul tău și în tine și în Dumnezeu, ca să poți adormi noaptea și să te poți desprinde la poarta școlii sau a grădiniței, să nu te sufoce toată iubirea care ți se urcă în gât și te sufocă de nu mai știi dacă e ea, sau sora ei mai urâtă, frica.

Cum ziceam, cursa vieții tale! Dacă ai doi copii, două curse simultan. Dacă ai trei, trei. Și tot așa. Mai multă iubire, mereu tot mai multă, cu fiecare zi.

Nu știu până când. Poate se oprește urcușul ăsta spre cea mai mare iubire și apoi începem să coborâm, habar n-am. Eu de șapte ani și jumătate și apoi de alții cinci nu fac decât să privesc cu uimire de cât de mult mai multă iubire pot să nasc și să am pentru ființele astea două care au trăit mai întâi în mine și abia apoi în lume.

Mi-ar plăcea să cred că nu se oprește niciodată, iar când o să mor, n-o să fac decât să închid ochii la lumea de aici ca să mă scufund în iubirea noastră amestecată, ca într-o piscină caldă, nesfârșită, unde pot sta pentru totdeauna.

Photo by Julie Johnson on Unsplash

4 Comments

  • Alisa spune:

    M-ai facut sa lacrimez. Atat de frumos ai exprimat in cuvinte! Tu ma inspiri sa fiu un parinte mai bun. Iti multumesc!

  • Oana spune:

    Ah, scrierile astea sunt cele care m au făcut sa ți citesc pagina zilnic! Când aveam un bebe care plângea NON stop, când nopțile îmi erau albe și zilele un vârtej de întrebări îmi veneau in cap tot timpul, la care căutam răspuns pe internet…
    Mie mi ai umplut bateriile de încredere in noi, de speranța in ziua de mâine si m ai învățat sa văd partea plină a paharului! Si ca mâine va fi mai bine 🙂
    Asta a fost acum 4 ani! Acum totul e mai bine și ma bucur ca am avut încredere sa te ascult și sa am răbdare! Multumesc

  • Laura spune:

    Ce frumos! Tocmai citeam ieri despre „everybody wants to hold the baby, but nobody holds the mother”

  • Claudia spune:

    Nu se oprește niciodată. Nici iubirea, nici frica. A mea fiica are 30 și iubirea e enormă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *