Aseară am plâns pentru prima oară de când a început nebunia.
Eram într-un grup online organizat de școala copiilor cu scopul de a ne ajuta unii pe ceilalți emoțional în perioada asta. Copiii se jucau cu tatăl lor, eu ascultam la căști.
Când i-am văzut pe oamenii aceștia, când i-am auzit, părinți, directori, profesori, când i-am văzut, m-au copleșit emoțiile.
Pe oamenii aceștia îi vedeam zilnic la școală. Ne salutam, râdeam, ne povesteam lucruri.
De două săptămâni stăm toți acasă. Ne luptăm toți cu tot ce se întâmplă, cel mai mult cu emoțiile noastre.
Când i-am văzut la un loc, recunoscând că da, e teribil de greu, e oribil, am simțit bucurie!
Bucurie să-i văd iar! Să-i aud, chiar dacă ce spuneau nu era deloc amuzant.
Am râs toți, am plâns, ne-am auzit, ne-am susținut, am simțit recunoștință, speranță, și mi-am dat seama încă o dată cât de important e să fim împreună, așa cum putem.
Lumea ne fuge de sub picioare, iar noi trebuie să rămânem drepți pentru copiii noștri.
Nu le putem cere lor să fie aici pentru noi, dar putem fi noi unii pentru alții aici, fără judecată, fără răutați. E greu, pentru că frica vine cu furie, vrei să lovești, să rănești, în speranța că asta o să te ajute să te simți mai bine.
Dar nu merge așa. Ce merge este să fii bun.
Citesc Omul în căutarea sensului vieții, v-o recomand. E scrisă de Victor Frankl, psihiatru, supraviețuitor al Holocaustului, care povestește cum nu a murit deși în jurul lui toți mureau. A supraviețuit pentru că s-a uitat dincolo de ființa lui. Când suferea de tifos, de frig, de foame, de exasperare, se vedea pe scenă la o conferință mare, vorbindu-le oamenilor despre un scop mai mare decât el. Asta l-a salvat.
Asta ne va salva și pe noi acum. Pe fiecare și pe toți la un loc.
Mâine voi fi live pe zoom în cadrul acestui eveniment, la ora 3 a României, 2 a Belgiei, vă puteți înscrie dacă vreți: https://www.facebook.com/events/606262209954342/
Am creat acum și un grup pentru părinți dedicat acestei perioade, îmi propun să ne susținem emoțional aici: https://www.facebook.com/groups/209617946975646/
Photo by Tim Marshall on Unsplash
Ar fi bun un grup pe facebook pentru discutii si soluții despre cum supraviețuim.
E o idee buna, il fac!
Am făcut un grup dedicat acestei perioade, ne putem susține emoțional aici: https://www.facebook.com/groups/209617946975646/
Cred ca ti-ar placea foarte mult si cartea lui Edith Eger – The choice, si ea tot despre alegeri vorbeste, si ea tot o supravietuitoare este: „No one can take away from you what you’ve put in your mind.”
Am citit Omul in căutarea se sensului vieții. Recomand.
Da, si cartea The Choice – Edith Eger, pare extraordinar de frumoasa!
Bai, nu stiu despre voi, dar eu n-am stres. Respect regulile, stau in casa, gatesc bunatati, ma joc pe consola, muncesc, mananc, fac exercitii fizice, citesc cart, ma uit la filme, fac curat, triez haine si incaltaminte, pe scurt, ma relaxez si imi fac si de cap. Sunt chestii care ma fac extrem de fericita, pentru ca nu le-am putut face pe indelete, din lipsa de timp.
Barbati- miu a luat exemplu de la mine si s-a relaxat si el, in sfarsit, ca era la fel de panicat de zici ca venise armata rusa peste noi si gata, de maine murim.
Articolul asta suna a panica si a negativism, chiar daca indeamna la pozitivism. Nu suntem in razboi, nu suntem in foamete, nu planeaza bombe nucleare asupra noastra, nu ni s-a taiat curentul, internetul, mancarea, dreptul de a naviga pe net, de a ne informa, de a face orice. Nu suntem in Iran, Pakistan si alte tari unde este foamete si razboi.
Nu suntem in linia intai de pericol. Sunt medici, vanzatori, politisti, care lucreaza afara, nu pot sta in casa. Multi s-au infectat, au familii, copii, probleme mai mari decat faptul ca trebuie sa stea in casa. Aia sunt oameni cu probleme reale, nu noi, astia care nu mai putem sa mergem pana la birou, sau la nu stiu ce conferinta si gata, o dam in drama. Serios. Daca vede vreunul din ei articolul asta, nu m-as mira sa ne traga un scuipat.
Doar tre’ sa stam in casa si atat. Nu suntem obligati, de servici, sa iesim la munca si sa ne riscam sanatatea, nu vad nicio drama in asta.
Eu, de exemplu, nu mai citesc stirile. In afara de stirile oficiale de la ora 5 sau 7, nu mai accesez nimic, pentru ca oricum, daca e ceva important, anunta acolo. Stau in casa si ma protejez si fac ce imi place. Atat. Nu ajuta cu nimic starea asta de panica si de frica. Nu putem schimba nimic. In clipa de fata ne trebuie rabdare si foarte multa relaxare mentala si trebuie sa ne petrecem timpul intr-un mod cat mai placut.
PS: Da, stiu ca multi si-au pierdut sau isi vor pierde joburile. Am si eu problemele mele din cauza asta, nu sunt scutita, nu stau pe un munte de bani, ca sa nu imi fac griji pentru ziua de maine, ba chiar ma pasc niste probleme mari. Aia e, ne ridicam si o luam de la capat, cand o fi cazul. E mai important decat sa ne pierdem sanatatea pe fond de stres.
Profit de zilele astea de pauza pentru a ma relaxa si a face ceva pentru mine. Nu e ca si cum pot schimba ceva acum, ce as putea sa schimb, de aici de pe canapea? Eu, o oarecare din lume.
Asadar, inspirati adanc si relaxati-va, in clipa asta, ca oricum nu puteti schimba nimic. Si fiti recunoscatori ca nu faceti parte din cei ghinionisti, care sunt obligati sa dea nas in nas cu virusul. Ca si ei au familii. toti avem familii. E un moment bun sa vedem partea plina a paharului, ca altii nu mai pot vedea nici paharul, considerand rahatul in care se afla.
Servus!
Apreciez efortul si timpul tau cand ajuti parinti cu ganduri si metode bune de educatie, cand ajuti tipe sa devina puternice sau mai puternice si sa se iubeasca pe ele insele, sa se respecte si sa stie ca este in regula sa ia o pauza sau sa se vindece si sa gaseasca ajutor profesional cand au nevoie si sa iasa din situatii toxice si sa aleaga ce este mai bine pentru ele (sau/si pentru ei!).
Apreciez perseverenta ta in a face bine prin diferite campanii, evenimente si conferinte. Ma bucur ca informatiile pe care le prezinti sunt cernute si provin din surse credibile.Te citesc si chiar cred ca esti parte din generatia care ajuta la schimbarea de mentalitati si la cum romanii isi cresc copiii si ma bucur sa stiu ca astfel de oameni inca mai sunt in Ro si stiu ca sunt ceva la numar.
In aceste vremuri de incertitudine in care frica umbreste si paralizeaza ratiunea, nu este comfortabil, nu.
… dar „teribil de greu” (si nu, nu imi permit sa vorbesc in numele altora doar sa ma pun in papucii lor!) cred ca le este celor care si-au pierdut rude si prieteni sau au rude si prieteni in spitale in stare grava, medicilor si asistentelor care lucreaza non-stop sa aiba grija de noi, celor care nu se pot deplasa sa isi ia o paine si nu au cui sa ceara ajutorul (inclusiv bunicilor ramasi singuri pe lume), celor care si-au piedut locul de munca si nu isi permit sa isi o paine.
Noi (si da, imi asum sa vorbesc despre „noi”) care suntem sanatosi (inca) si ne permitem multe si tot ce trebuie sa facem este sa stam in casa si sa Zoom-aim, poate din consideratie fata de altii, putem lasa, te rog, acest „teribil de greu” celora carora chiar le este? Primarul italian Gianfilippo Bancheri din Delia atinge si acest subiect.
Ce ne permitem?
In primul rand sa stam acasa comfortabil, da comfortabil: sa ai mancare, un dus, lumina si copiii/ si partenerul de viata sanatosi aproape de tine, sa poti munci de acasa-deci sa ai un venit, internet (Netflix, Hulu, muulte programe „on the go”), tv, playstation, jocuri pe calculator, Wii, carti, telefoanele destepte, jocuri, muzica, echipament sportiv de apartament/casa, masina sa te poti deplasa sa iti faci cumparaturile si sa iti permiti sa o alimentezi cu benzina si toate pe care le avem si nu le-am enumerat aici.
Chiar daca nu iti poti imbratisa prietenii (si te rog, nu o fa), ii poti vedea pe Skype, Whatsapp, Snapchat, Facetime, etc., la fel familia sau oamenii departe de tine si poti petrece ore intregi cu ei sau ii poti auzi la telefon.
Informatia despre ce reguli trebuie sa respectam ajunge la noi in secunde deci putem incepe sa ne protejam rapid nu ca pe timpul gripei spaniole sau holerei si avem oameni-cercetatori, doctori, asistente, manageri de spitale, administratori locali, forte de ordine si pompieri care administreaza aceasta criza bazat pe cat stiu si ceea ce stiu si fac tot posibilul sa reduca efectele si sa previna in functie de cum evoluaza totul zilnic.
…deci cat de greu ne este noua acasa?
Nu minimizez seriozitatea acestei situatii prin care trecem-departe de mine acest gand si da, viata noastra s-a schimbat si da, abia acum realizam cat de multe ne lipsesc ceilalti cu toooate telefoanele din lume si banala rutina pe care am pierdut-o dar „teribil de greu” nu ne este noua celor care butonam la orice avem chef si nu incerc sa minimizez nici sentimentele nimanui si nici sa le invalidez; incerc doar sa vaz scara proportiilor si sa aleg sa nu ma panichez indiferent cat de mult cresc numerele si sa ridic moralul sau sa ajut cu o farama de speranta si cu „o sa trecem prin asta!” cu rabdare, respectat de reguli si un pic de speranta.
Sanatate!
Sunt de acord cu ce zici in principiu, dar cred ca nu putem ignora faptul ca aici e vorba de o realitate subiectiva.
Iti poate fi teribil de greu chiar daca obiectiv vorbind altora le este si mai greu.
La fel cum iti poate fi doar greu desi esti intr-o situatie obiectiv mai grea decat altii.
Exista oameni care traiesc la o intensitate mare si lucruri care li se intampla altora, nu numai lor.
In general eu nu sunt unul dintre ei, dar iti spun sincer ca mi-a venit sa plang cand am vazut cat sunt de inghesuite autobuzele in bucuresti ca urmare a deciziei absolut demente de a se reduce numarul mijloacelor de transport.
Oamenii aia practic sunt prinsi in capcana. La fel am reactionat si ref la situatia de la spitalul din Suceava.
Inteleg si cat de privilegiati suntem noi cei care putem sta in casa in comparatie cu altii. Dar repet, fiecare are propria lui realitate subiectiva si doar el poate spune cat ii este de greu.
Pentru ca daca abandonam criteriul subiectiv, atunci as putea spune si eu ca in Siria de exemplu inca este razboi iar spitalele sunt bombardate, deci medicilor de acolo le este obiectiv de 1000 de ori mai greu decat medicilor de la noi.
Lucru cu care nu cred ca ar fi multa lume de acord, in special medicii nostri care trec prin situatii ingrozitoare zilele astea.
Adica, felul asta de a pune problema este similar cu afirmatiile alea gen „nu ai motive sa fii in depresie”…
De acord! Mi se pare de un cinism cras sa o arzi cu hastaguri si dansuri in timp ce faci clatite in timp ce altii isi dau viata la propriu si nu isi vad copiii cu saptamanile. Ar fi echitabil ca dupa perioada asta cei care #stauacasa sa faca schimb cu cei din linia intai. Sa mearga si ei la munca adevarata (ca oricum cei care o ard pe relaxare in perioada asta nu produceau nimic pt societate nici inainte de corona) si sa-si ia si medicii si restul de oameni care muncesc si in perioada asta o pauza binemeritata.
Te-ai gandit sa faci si tu o intalnire online pe Zoom cu cititorii tai, Ioana? 😀 Mi-a venit ideea in timp ce citeam articolul
Serios Robo? Ai mers tu cu autobuzul in ultima vreme ca sa vezi cat de inghesuiti sunt oamenii?
PS: titlul este extrem de cinic si menit sa induioseze pt ca autoarea se refera doar la categoria oamenilor din care face parte, a oamenilor din bula voastra, adica smecherii cu bani.