Știu eu unul de 41 de ani care încă mai lasă patul nefăcut și bluze pe spătarul scaunului, iar dacă-i vezi sertarul cu ciorapi, te ia cu fibrilații! 🙂
Nu zic că-i bine să fim dezordonați și să ne învățăm copiii la fel, dimpotrivă, ordinea în lucruri ajută la ordinea din cap și acțiuni. Dar oamenii sunt diferiți, unii au nevoie să vadă spațiul perfect ordonat, cu toate lucrurile puse la locul lor, alții se simt agasați de prea multă rigoare și funcționează mai bine într-un haos relativ organizat. Copiii sunt și ei oameni. Unii sunt mai cooperanți de mici când vine vorba despre activitățile de ordonare și curățenie, alții refuză sau ignoră cu încăpățânare până la vârste mai înaintate. Depinde de cum sunt ei făcuți, de ce model au în părinți și frații mai mari, de cum li se explică importanța ordinii (dacă devine un instrument de manipulare de ambele părți, nu prea va face ordine de plăcere când va crește, o să revin la asta mai jos), de vârsta și de nevoile lor specifice.
Când nu aveam copii și eram părintele perfect, îmi imaginam camera copiilor mei așa:
Apoi s-a născut Sofia și ani la rând, camera ei a arătat așa:
Ani la rând mi-am bătut gura, i-am arătat, am invitat-o, până când într-o zi, cred că avea șase ani, a început să-și facă singură ordine. Acum camera ei e cea mai ordonată din casă, își schimbă singură așternuturile, aspiră, șterge praful, își udă floarea și dă de mâncare peștelui Tom.
În același timp, fratele ei (7 ani acum), aceiași părinți, aceleași modele, aceeași casă și aceleași îndemnuri, încă dezastru, LEGO și cărți în pat, talmeș balmeș în dulapuri, ciorapi în bibliotecă și așa mai departe, nu fac poză că mi-e rușine, zău.
Spațiile comune le ținem curate cu toții, insistăm, le spunem specific ce să facă, nu Strânge și tu aici, ci Te rog să pui cărțile astea în bibliotecă, Jocurile astea trebuie să stea pe raft, Ia te rog temele și pune-ți-le la un loc, Paharele trebuie duse la spălat etc. Comentează, își dau ochii peste cap, dar fac.
O perioadă, care variază de la copil la copil, ordinea pur și simplu nu e ceva care îi interesează. E ca și cum ar insista soțul să organizez pe categorii holșuruburile din cutia lui de scule. Nici nu vreau să știu că ele există, de ce aș investi timp în ceva ce nu mă interesează? Pentru copii e la fel. Interesul lor e către joacă, explorare, interes pentru ordine nu prea există (decât în cazuri rare, despre care vedem în filme sau citim la unele mame pe internet). De la o vârstă însă, cu un model bun și răbdare, un spațiu curat devine important pentru ei. Sper ca în cazul copiilor mei, vârsta asta să fie mai mică decât cea pe care o am eu acum (deși până la urmă nu cred că am avut o viață rea pentru că sunt dezordonată, dar recunosc că e tot mai plăcut să stau într-un spațiu ordonat).
Revenind la tema noastră, răspunsul scurt la întrebarea: Când o să învețe copilul meu să strângă după el? e că nu e realist să așteptăm de la un copil de 3 ani să-și strângă jucăriile și lucrurile de bună voie, nici rugat (deși sunt copii care o fac). La 8 ani e cu totul altă poveste (deși sunt copii care nici la 8, nici la 10 nu își țin cât de cât ordine în jur și în spațiile comune).
Mai degrabă să vorbim un pic despre cum să ne ajutăm copiii să facă ordine firesc, fără să resimtă asta ca pe un efort uriaș.
Cum integrăm ordinea în ritmul nostru zilnic?
Înainte de orice, e ordinea importantă pentru voi? Cât de importantă? Ce înseamnă ordine? E musai să fie totul țiplă sau putem avea cărți și pe canapea, nu doar în bibliotecă, de exemplu? Trebuie să fie totul aranjat la dungă sau e suficient să nu fie lucruri pe jos, jucării peste tot, vrafuri de vase în chiuvetă și așa mai departe? Cum ai vrea să arate camera copilului îngrijită doar de el? Trebuie să fie la fel de ordonată ca a ta? Care sunt nevoile copilului? Știi că ele ar putea fi diferite de ale tale? Poate nevoia lui de a-și personaliza spațiul e mai mare decât e a ta de a avea totul organizat milimetric, poate felul în care își ține camera e modul lui de a se exprima, de a-ți arăta că are nevoie de autonomie și control în viața lui.
Apoi ne uităm la cum suntem noi, ce relație avem cu ordinea? Facem ordine pentru a ne calma anxietățile sau ca să păstrăm spațiul funcțional și plăcut? Facem patul cântând dimineața, sau blestemând nenorocita de pătură care nu stă cum vrem noi?
Strânsul mesei, aspiratul, sunt corvoade sau sarcini firești, la care contribuie toată lumea din familie?
Dacă toată ziua blestemăm casa, pentru că suntem epuizate de îngrijirea ei, s-ar putea ca copiii noștri să nu fie teribil de nerăbdători să ne ia locul.
Din punctul meu de vedere, ordinea și curățenia ar trebui prezentate copiilor ca acte firești, cum sunt mâncatul, spălatul, dormitul și iubitul. Ai dat ceva pe jos, ridici și pui la loc sau la coș. Ai luat ceva din bibliotecă, pui la loc când termini treaba cu el. Joci un joc, apoi îl strângi la loc în cutie și cutia o pui de unde ai luat-o. Hainele murdare le dai jos și le pui direct în coșul de rufe. Dacă faci firimituri, le aspiri când termini de mâncat. Când ies rufele de la uscat, le împăturești și le pui la locul lor cât mai repede, ca să nu rămână mototolite.
Am implicat copiii de mici în toate, fără să aștept să facă totul perfect sau imediat ce îi rog. M-au văzut ascultând muzică în timp ce împăturesc hainele, povestind în timp ce aspir.
Le-am spus mereu că e important să facă și ei, așa cum pot.
Acum strângem jucăriile, hai și tu. Punem aici, nu e grabă, așa, mulțumesc, e minunat.
Înainte să ne băgăm în pat, strângem pe masă și pe lângă noi.
Nu am condiționat activități plăcute de ordine și curățenie. Nu am recompensat ajutorul în casă.
Pentru mine e important ca amândoi copiii să înțeleagă DE CE e important să facă asta, nu doar s-o facă. Dacă îi pedepsesc sau îi recompensez pentru curățenie, o vor face doar ca să primească recompensa sau să evite pedeapsa, și imediat ce ele vor dispărea (când eu nu sunt în zonă), nu vor mai strânge după ei.
Dacă folosesc curățenia ca subiect de manipulare, la fel va face și copilul.
Nu fac curat ca să te enervez și ca să mă răzbun sau Fac curat doar dacă îmi dai 100 de lei.
E important să îi responsabilizăm de mici cu lucruri pe care le pot face, să le apreciem efortul și nu rezultatul, să acceptăm greșelile cu seninătate și să vorbim despre ele, ca să nu devină curățenia treaba aia stresantă care nu ne lasă să ne bucurăm de viață, ne face să ne certăm cu mama și să vrem să fugim de-acasă.
Pe măsură ce cresc, le oferim încredere și șansa de a face tot mai mult.
De pe la 7 ani pot fi lăsați să își gestioneze singuri camera sau colțul lor, dacă îl au. Nu le mai facem noi patul, nu le facem curat. Le amintim frecvent să mai strângă, continuăm să le fim model bun, îi întrebăm cum îi putem ajuta să păstreze spațiul curat, poate au nevoie de soluții de depozitare, cutii, rafturi, cârlige etc, sunt atât de multe variante frumoase și practice acum!
Și răbdare, răbdaaaare, se va întâmpla și asta cândva, să strângă ei singuri tot ce mută de la locul lor (la mine încă mai aștept să se întâmple, clar sunt mai ordonată ca acum 10 ani, când puteam să stau cu hainele stivuite pe scaun luni în șir, acum le strâng la două zile maximum și îmi fac patul în 9 zile din 10, strâng câte patru pahare cu apă lângă laptop și așa mai departe, dar am un sistem, funcționează, teoria o știu). Vine ea și practica! Învăț odată cu copiii mei, ca în atâtea alte domenii. 🙂
Mulțumim! Atât de frumos gândiți și explicați totul. Sunt o mama mai bună datorită dumneavoastră.
Eu n-am reușit să înțeleg de ce e musai să fie cineva ordonat și ce e atât de rău să fii dezordonat. Ce calitate așa grovază e asta „vai ce om ordonat e cutare”. Așa, și? Cu ce mă afectează asta pe mine? Sau o exclamație oripilată „doamne, x-ulescu e atât de dezordonat”. Așa, și? Din nou, cu ce-i afectează pe cei din jur că dulapurile sau casa lui X-ulescu sunt dezordonate? E mereu asocierea asta: ordonat = good / dezordonat = bad.
Eu am fost crescută de o mamă foarte ordonată și n-am ajuns la fel de ordonată că n-am înțeles care-i rostul.
PS. Nu bag în aceași oală curățenia, vorbesc strict despre ordine.
De obicei chestia cu ordinea e asociata cu jobul. E OK as fii dezordonat acasa, darr nu la un birou, de ex. Chiar daca persona dezordonata se descurca pe cont propriu, cand nu e la birou at trebui sa gaseasca si ceilalti colegi chestii fara ea.
Nu e neaparat o problema, suntem cu totii diferiti, insa poate deveni daca ajungi sa imparti spatiul cu cineva care e diferit si are nevoie de ordine ca sa functioneze. Eu nu pot sa spun ca imi place sa fac ordine, dar parca nici nu pot gandi cand e casa cu fundul in sus, iar curatenia e mai usor de facut daca toate sunt la locul lor.
Draga Rox, ordinea este foarte strans legata de curatenie. Nu poti aspira sau spala pe jos daca peste tot sunt aruncate haine si jucarii. Doar daca dai printre sau pe langa ele, si asta deja nu mai e curatenie.
Eu de cand ma stiu sunt ordonata. De mic copil ordonam tot in casa, si lucrurile mele si ale fratilor si parintilor! doar eu eram ordonata in familie.
si acum cu 2 copii m-am oprit sa ii las si pe ei sa faca si sa invete.
mie ordinea mi se pare la fel ca si curatenia grija de spatiu si de lucrurile din jurul tau. cum ne place sa fie curat si ordine pe strazi asa si acasa.. si nu e pt cand ai musafiri, e pt tine ca om, mediul in care stai sa fie cat mai placut!!
Eu nu prea fac diferenta “imi place ordinea” vs “imi calmeaza anxietatea”. Le cam vad mana in mana si doua categorii de oameni: ordonati vs neordonati, unde aia neordonatii traiesx fain mersi fara nicio apasare in dezordine. Nu zic murdarie, desi bine comenta cineva ca e cam greu sa tii curatenia in dezordine:).
La fel cum era si alt articol cu “desfac bagajul si pun la spalat cum vin din concediu”, si scolo vad o anxietate in spate mai degraba decat ceva practic.
Cat despre copii, daca ai anxietatea la pachet, va fi f dificil sa ignori dezordinea copilului. Fericiti cei ce nu o au, ca sa zic asa:)), caci copii mici si ordonati nu prea s au inventat. De acord ca cicaleala nu ajuta, mi au placut sugestiile legate de exprimarea cat mai clara si la obiect cand le ceri ceva. Eu sunt de parere ca fiecarr trebuie sa puna macar putin umarul si sa faca cate ceva. Chit ca trebuie sa le amintesti constant. Observ ca scoala incurajeaza responsabilizarea. Chestia asta cu “fa ce vrei in camera ta”, ce sa zic, la final, tot pe capul mamei pica:D, asa ca depinde in ce categorie e mama, cum ziceam pe la inceput.Gen “help me to help you”:).
?Am zambit si la acest articol, ca la multe din celelalte scrise de tine, Ioana, si pe care le citesc cu drag si-mi sunt de folos.
Zambesc, pentru ca acum cateva zile povesteam unei prietene, cum a ajuns copilul meu de 1 an jumatate, mai ordonat si mai disciplinat ca mine.
Aici, e meritul meu doar partial?, incercand sa mentin aceste obiceiuri pe care le-a deprins. In cea mai mare parte, acest aspect i se datoreaza persoanei care ma ajuta si contribuie frumos la cresterea omuletului meu.
E fascinant sa-l vad cum isi pune jucariile la locul lor (pe categorii), cum nu pleaca de la joaca pana nu pune fiecare lucru la loc, si la final, verifica vizual spatiul pentru a se asigura ca totul e ok. Cand plecam de acasa, are grija sa ma atentioneze sa sting luminile, radio-ul si orice altceva ce nu ar trebui sa ramana deschise.
Ce mai face….vede un gunoi, il ia, si il duce la cos; ia servetele si sterge masa, dulapurile si tot ce mai apuca; iar eu nu reusesc sa aspir sau sa dau cu mopul fara sa ma las ajutata de el ?.
Eu sunt ordonata, dar nu exagerat:)). Tatal e ordonat putin mai putin ca mine, dar cel putin nu face dezordine, pentru ca nu locuim impreuna?
Intr-o zi, chiar ii spuneam tatalui lui ca vom ajunge sa ne atraga copilul atentia, sa ne punem lucrurile la locul lor.☺️
Inainte sa vina acest sufletel in viata mea, nu credeam ca poate exista copil atat de ordonat?. Acum, momentan ma amuz, si ma bucur de el, si ma rog sa-l tina si cand va creste ?
Ordonati sau mai putin ordonati, au nevoie ca noi sa avem rabdare, sa le acordam atentia necesara si dreptul divin de a fi iubiti neconditionat.❤️
Crestere frumoasa sa aveti!?