Cum poate contribui școala la consolidarea stimei de sine a copiilor? O idee simplă și ușor de implementat: Feedbackul reciproc

Întâi de toate, ce înseamnă stimă de sine? Eu înțeleg așa acest concept: stima de sine este valoarea pe care simți că o ai lume, suma tuturor lucrurilor pe care le știi și le simți despre tine și rolul tău printre oameni. Ai o stimă de sine bună când știi care-ți sunt punctele tari și care sunt cele slabe, când știi că ești iubit chiar și atunci când greșești, căci nimeni nu e perfect, când știi și poți să ceri ajutorul atunci când ai nevoie de el, când îți cunoști nevoile și contribui activ la împlinirea lor.

Ei, dacă ne uităm bine la lista asta, constatăm că nici noi nu ne descurcăm prea bine, asta pentru că ce am învățat în copilărie a fost că suntem iubiți doar când facem ce ni se cere și când suntem perfecți, că suntem mereu în competiție cu ceilalți, competiție pe care nu o câștigăm, pentru că nu suntem în stare, că e rușine să ceri ajutorul, că defectele trebuie ascunse.

Ca să putem clădi stima de sine a copiilor noștri, e important nu doar să înțelegem ce este, dar și să le fim un model bun. Să ne vadă greșind și reparând, să ne audă discutând despre punctele noastre slabe și cum lucrăm la ele, să îi însoțim în eșecuri, să îi asigurăm că toată lumea greșește, important este să nu renunțăm să căutăm soluții mai bune, să-i ajutăm să se cunoască, să își descopere talentele și pasiunile, să îi încurajăm să nu renunțe imediat la lucrurile care nu le ies.

Grădinița și școala au și ele un rol foarte important în acest proces al construirii stimei de sine. La fel de important ca cel al părinților! Cât de mult contează felul în care reacționează un profesor când copilul greșește! Cum îl încurajează, cum îl corectează, cum îl îndrumă, cât îl rușinează, câtă frică, suferință, umilință sau dimpotrivă, bucurie și siguranță naște în sufletul copilului!

Ia să ne gândim noi un pic la profesorii noștri din gimnaziu. Eu când mă gândesc la Iacob, proful de istorie, îmi vine să mă fac mică și să dispar, să nu-mi tragă una. Când mă gândesc la doamna învățătoare Iacob, mă ia migrena (obișnuia să ne dea des cu capul de tablă). Asociez multe amintiri din școală cu emoții de rușine, frică, furie, umilire, în niciun caz nu am primit doze de stimă de sine de la acești oameni. Noroc că a fost acolo și domnul Mihuț, proful de mate, care m-a încurajat și mi-a spus mereu că am cap bun. Și doamna Sanchevici, profa de engleză, care a fost blândă și răbdătoare cu greșelile noastre. Mereu am fost bună la mate și engleză, datorită lor!

Vreau să vă povestesc despre metoda aplicată de sistemul britanic, care poate fi împrumutată fără niciun cost de orice școală: presupune doar câteva minute de conversație pe semestru între părinte, profesor și copil. Feedback reciproc! Ce unealtă valoroasă!

După cum știți, Sofia și Ivan merg de trei ani la o școală internațională cu predare pe curicula britanică. E o școală încă mică, unul dintre lucrurile pe care le apreciez este că oamenii se știu toți între ei, socializăm, discutăm, copiii se simt parte dintr-o comunitate. De două ori pe an, la finele fiecărui semestru, părinții primesc așa numitele report cards în care progresul copiilor este evaluat la fiecare materie, dar și în general, și sunt incluse sugestii pentru progresul copilului, din punct de vedere academic, social, emoțional.

Pe lângă aceste rapoarte, au loc întâlniri între părinte și fiecare profesor de la clasă. Ei au acum profesor de Mate și Engleză, Română, Muzică, Arte, Sport și Informatică. Timp de 15 minute, profesorul și părintele discută relaxat despre copil, cu ce îi e greu, ce merge bine, ce poate face părintele și ce poate face școala să ajute copilul.

Din anul patru, adică de când copiii au în jur de 9 ani, copilul participă și el la aceste întâlniri. Am fost curioasă cum va merge!

Sofia a început destul de timid întâlnirea, neștiind la ce să se aștepte, deși îi povestisem cum fuseseră întâlnirile mele anterioare cu profesorii. Au întrebat-o ei întâi cum a fost școala, ce i-a plăcut, ce i s-a părut greu, cum i se pare ei că se descurcă.

Asta i-a dat multă încredere, a ajutat-o să se simtă văzută și auzită în alt fel decât la clasă. Faptul că a putut analiza singură cum se evaluează și a spus lucrurile acestea cu voce tare, apoi și-a auzit profesorii vorbind cu ea despre punctele ei tari și despre ce poate îmbunătăți și cum ne-a văzut pe toți făcând echipă pentru binele ei, dar nu în absența, ci în prezența ei, a schimbat felul în care își vede profesorii.

Au întrebat-o ce părere are ea despre ei, dacă i se pare ușor sau greu ce face la școală, ce părere are despre proiectele pe care le are drept teme, ce ar schimba la școală, dacă ar putea. Wow, să fi fost eu întrebată la școală cum îmi evaluez profesorii și ce aș schimba la ei! Noi eram pocniți dacă deschideam gura!

Faptul că am vorbit relaxat, am făcut glume, ne-am apreciat sincer unii pe alții, am povestit și despre lucrurile mai puțin plăcute, dar pe un ton prietenos și constructiv, i-a oferit o nouă perspectivă asupra acestor oameni care în clasă au acest rol de autoritate care poate fi uneori intimidant (deși ei se străduiesc să fie prietenoși).

Mi-a și zis peste câteva săptămâni că abia așteaptă ora de muzică, pentru că acum îi place mult de doamna T. și o simte ca pe prietena ei (după ce Miss T la întâlnirea noastră în trei a punctat cât de bine se descurcă Sofia la muzică, un lucru pe care i-l spun și eu, o aud cum cântă și-mi place mult, dar când spune mama e pentru că mă iubește, când spune profesoara e pentru că e adevărat).

Din ce știu, lucrul ăsta se întâmplă poate deja în câteva școli, acolo unde diriginții sunt mai aproape de copii și de familii. Cred că e posibil, acum că ne-am obișnuit cu Zoom și Google Meet, ca diriginții, învățătorii, consilierii școlari să organizeze astfel de întâlniri cu părinții și copiii, să se cunoască și astfel, să discute unii despre alții, să se evalueze cu blândețe și să caute împreună soluții pentru ca celui mic să îi fie mai ușor la școală. Visez eu prea departe? Nu s-ar putea oare face asta și în școlile de stat? 15 minute pentru fiecare copil, întâlniri întinse pe mai multe săptămâni. La noi e o zi liberă de la școală, în care profesorii fac doar asta în prima parte a zilei, iar copiii sunt acasă și intră online alături de părinte. De două ori pe an, o jumătate de zi din partea noastră și a profesorilor, cu beneficii atât de mari asupra stimei de sine și ușurinței în procesul de învățare!

Nu vă grăbiși să spuneți că nu se poate. Lăsați ideea să se marineze acolo înăuntru. Mereu apar soluții pentru lucrurile importante…

Photo by CDC on Unsplash

12 Comments

  1. deea

    Problema este ca articolul pornește de la ideea ca profesorul are ceva bun de spus despre copil, ca îl place, ca îl accepta. Acest lucru e foarte rar in școala românească, e rar și in privat dar la stat…sa fim realiști. Este exact ca pe vremuri de multe ori, cu multă critica, atunci ce sens are ca copilul sa fie făcut de Rușine între șase ochi? Am avut intr-o școala privată o învățătoare care nu o suporta pe fata mea, încerca sa ascundă asta dar era evident, nu o plăcea deloc și nimic nu era bun la ea, sau suficient de bun. Am avut câteva întâlniri și părinte-copil-învățător ( cele părinte – învățător erau f dese și oarecum obligatorii) și le-am regretat oe toate, tot turbatul de gunoi in capul copilului, deși era gunoi poleit. Sunt sigura ca nu a fost intenția ei, atât a putut, uneori sunt și ei oameni și au preferințe, chiar și când vine vorba se copii. Eu am fost o eleva buna dar cele mai penibile momente pe care le-am trăit au fost cele in care eram cu un părinte și un profesor, chiar dacă se zicea in general de bine, era pur și simplu penibil, mi se părea ca totul are menirea sa ma manipuleze cumva, niciunul dintre cei doi nu era onest- din punctul meu de vedere. La școlile private mai e o problema ( ma refer mai ales la micii privați, nu la 2-3 scoli de mare renume ): taxa și depedența de părinte. Trebuie sa gadili unele orgolii pentru a nu își retrage copilul, mulți părinți văd feedbackul ca o critica, dacă au bani și posibilitatea sa plece – vor pleca. In țara asta la privat prea putini părinți sunt de calitate, educați, in mod normal 99% ar trebui sa fie așa dar din păcate financiar nu o duc bine cei cu școala și educație. Nu generalizez dar nu cred ca se pot compara veniturile unui profesor cinstit cu ale unui dezvoltator imobiliar. Iar școlile de elita sunt încă cele de stat, acolo unde sunt 40 plus intr-o clasa, niciun învățător nu se complica cu crescutul stimei de sine, ba chiar e esențial pt bunul mers al lucrurilor ca copilul sa nu aibă așa ceva. Mâinile la spate și deschis gura doar întrebat încă e regula in multe clase ( cu peste 40 copilași e și greu altfel).

  2. Oana

    Ce idee frumoasa! Fetita mea este in clasa pregatitoare la o scoala de stat. Mi-as dori ca invatatoarea sa faca acest lucru.
    Oare daca ii propun acest tip de intalniri/discutii s-ar supara?
    Nu imi dau seama cat este de deschisa si daca ar accepta aceasta sugestie.
    Oricum ma gandeam acum la sfarsit de an sa o rog sa imi acorde 10 min pentru a discuta evolutia copilului in acest an scolar. Si sa ne indrume ce am putea face noi ca parinti sa o ajutam unde este nevoie.

    • Printesa Urbana

      Daca ii faci propunerea cu intentia de colaborare, de a ajuta, eu cred ca va fi bine!

  3. Camelia

    Buna, Ioana!
    La grădinița și acum școala copiilor mei am avut ocazia ca la sfârșit de semestru, dar și de an, educatoarea, dar și învățătoarele să facă acest lucru.
    Se discuta cu părintele și se înmânează și o fișă de progres.
    Nu se face întâlnire și cu elevul, deși cred că ar fi util, nu penibil (asta formal- spun formal pentru că eu am o situație specială în sensul în care învățătoarea celei mici are un copil de aceiași vârstă cu ea și ne mai întâlnim în parc și mai discutăm, eventual și cu elevul, și nu am simțit să se simtă fetița penibil sau umilită).
    Desigur și învățătoarele sunt niște persoane speciale profesional și ca oameni.
    Și sunt la o școală de stat.
    Și tot ce am povestit mai sus se face din pregatitoare.
    Am spus mai puțin și cu elevul.
    Personal o văd ca o idee bună care ar ajuta în dezvoltarea copilului și l-ar face să se simtă prețuit și valorizat.

  4. Ramona

    Chiar azi am avut ultima întâlnire de genul acesta cu învățătoarea fiului meu. El termina ciclul primar, a avut 3 întâlniri cu părintele și învățătoarea in fiecare an. Cred că acest detaliu mi-a plăcut cel mai mult la școala unde învață, o școală de stat din Cehia. Am înțeles că opțiunea de a avea astfel de întâlniri nu e obligatorie pentru toate școlile. Învățătoarea l-a încurajat întotdeauna, i-a lăudat nivelul de cehă, noi vorbind acasă doar română, l-a apreciat pentru că e sociabil și lucrează bine în echipă, dar a menționat și lucrurile care o deranjează: faptul că e cam gălăgios, că uita lucruri, etc. Întotdeauna a fost bucuros după aceste întâlniri, se simte apreciat și din afară, iar stima de sine foarte buna pe care o are cred că se datorează și feedback-ului de la școala primit pe aceasta cale. Doresc tuturor copiiilor astfel de ședințe, mi-ar fi plăcut mult de tot sa fi avut parte și eu de așa ceva în copilărie. Dar m-am întâlnit cu asta doar in facultate.

  5. De cand e fata la kindergarten e obiceiul ca la fiecare final de „marking period” sa avem sedinta cu parintii. Spre deosebire de sistemul romanesc: toti la gramada si luat la refec parintii ca x sau y copil fac si dreg, aici sunt intalniri PRIVATE. Se incurajeaza prezenta copiilor, inca de la 6 ani. Am fost la scoala, cat s-a putut, apoi intalniri pe google meets, in pandemie. Cam 10-15 minute, in care profesorul iti spune aprox. despre copil, cu grija, cu apreciere fata de progrese si idei unde se poate imbunatati. Dar is faine intalnirile, oamenii astia chiar iubesc copiii si mereu stiu cum sa prezinte si chestiile bune si cele mai putin bune, incat sa incurajeze copilul si sa-l faca mandru.

    Eu mai fac misto de a mea ca, dupa sendinta, o iau la bataie. Si rade, pentru ca i-am povestit ca pe vremea mea, aia de primeau mustrari in sedinta, de multe ori isi incasau, saracii, capace inca din timpul sedintei. Daca nu, imediat ce venea parintele acasa, incepea scandalul 🙁

  6. Maria V

    Bună dimineața,

    Fetita mea e clasa I la o școală privata mica, dar unde oamenii își fac treaba cu simțul răspunderii. Sunt dascăli buni, instruiți și în domeniul psihologiei copilului și nu în ultimul rand, oameni cu suflet. Copiii sunt apreciați, fiecare pentru punctele lui forte și încurajați sa aprofundeze acolo unde mai au probleme.
    Chiar acum o săptămână au primit câte o scurta scrisoare în care erau felicitați pentru un aspect al personalității lor, nu ceva legat de performantele scolare. Mi s-a părut atat de frumos, atat de mult bine au făcut acele 10 rânduri!
    Aici deja se fac întâlniri părinte – profesor, dar nu stiu sa se facă și părinte – profesor – copil. Chiar voi face aceasta propunere la următoarea întâlnire.

  7. deea

    Cred ca sistemul este cumva putred de la rădăcina și nu stiu ce se poate face pentru a îl revigora. Intr-o bula sau alta, pare ca se poate, chiar te amăgești ca uite ce bine și frumos e, dar realitatea este alta. Sa nu uitam ca sunt atâția copii care nu au acces la învățătura, care nu ajung la școala sau abandonează prea devreme.
    Totuși, apropo de sistemul de învățământ, cred ca parțial avem și ceea ce dorim. Mentalitatea și obiceiurile părinților nu sunt departe de ce era acum 30 de ani, deci de ce ar fi altfe profesorii? Pe sistemul cerere și oferta. Am zeci de cunoștințe care și-au făcut mutații pentru a ajunge copilul la o școala buna, unii locuiesc la 30 km chiar de acea școala, in buletin scrie altceva însă. Bani mulți dați pt aceasta afacere, apoi bani pt a ajunge și la învățătoarea X ( ca o fi școala buna dar numai X este excepțională – in ce sens nu am reușit sa înțeleg), 40-45 copii in clasa deși legea spune maxim 25, invatat in schimburi chiar in clase primare fiindcă școala, ca spațiu, nu suporta atât de mulți copii, afterschool apoi jn vreun alt capăt de oraș, condiții dubioase. Învățătoarea de obicei zmeu, care jignește orice prinde ( adulti și copii), pe principiul “ aici se face performanta și armata, nu e pentru pampalai”, tot orarul se transforma in mate-romană-mate-romană, se renunța la orice presupune ridicat din banca, la sfârșit de clasa a treia deja au parcurs și buna parte din materia de a cincea. Părinți jn extaz, acolo se face școala serioasă, învățătoarea este cadorisita corespunzător pentru toate eforturile ei. E drept ca majoritatea copiilor ajung la colegii și licee renumite, aparent asta e ținta, singura. Am colegi care vorbesc numai despre rezultatul la comper, despre concursuri, punctaj îngrozitor de 95 in loc de 100, frânt mâinile ( e vorba de copii de 8- 9 ani). Pentru mine sunt limbi străine, nu înțeleg nimic din înverșunarea asta, eu sunt singura care nu are copil la “școala buna/doamna buna”, uneori, dacă ascult prea mult discuțiile, imi e și mie teama ca am ales greșit și nu se alege nimic de copiii mei. Care e treaba cu acest sistem, cu acești părinți? Nu se poate face o discuție sinceră și onesta? Fiindcă sunt sigura ca problema este la noi, la beneficiari, cel puțin in mare parte.

    • Loredana Maria Tudor

      Cred că de fapt,tu ai făcut alegerea cea bună!😉

  8. Monica

    ”Mereu am fost bună la mate și engleză, datorită lor!”…dacă ai ști ce vibrații puternice are ceea ce ai spus în mintea mea, mai ales acel ”datorită’. Mereu m-am întrebat câtă greutate în parcursul vocațional al copilului, în felul în care performează ulterior, are propriile aptitudini și cât este dat de amprenta părinților și cât de cea a dascălilor. Înțeleg că e un cumul de factori, dar cumva nevoia mea de control și de a lua deciziile potrivite pentru copil îmi ridică mereu această întrebare.

  9. Nicoleta

    In Olanda scoala incepe la 4 ani. Sunt aproximativ 20 de copii intro clasa, cu varste de la 4 la 6 ani. Copii invata prin joc sa scrie, sa numere, sa colaboreze. Fiica mea are aproape 5 ani si stie sa isi scrie numele si sa scrie toate litere alfabetului si multe altele pe care eu la nici 5 ani nu stiam sa le fac, si totul in joaca. O data la 3 luni avem intalnire online (de cand cu pandemia) cu invatatoarea – copilul -parintele. In clasa copilul si invatatoarea aleg impreuna ce ar vrea copilul sa prezinte parintilor, si apoi copilul e cel care incepe prezentarea cu progesele facute la scoala in ultimele luni. Noi vorbim acasa romana, germana si engleza iar ea vorbeste la scoala olandeza si din aceasta cauza uneori ii vine greu sa isi aleaga limba in care sa vorbeasca, insa invatatoarea o incurajeaza si o ajuta. Fiica mea se trezeste in fiecare dimineata devreme ca sa mearga la scoala, daca are zile libere e trista ca nu se duce la scoala. E asa frumos sa vezi ca se poate (o scoala de stat olandeza), si ma gandesc unde am fi ajuns noi daca am fi crescut intr-un sistem de invatamant in care copilul este vazut si incurajat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.