Și mama, și eu, suferim de depresie, ea are nevoie de mine, dar eu nu mai am resurse și pentru ea

Continuăm seria Cititoarele scriu cu o poveste tristă, care se întâmplă departe de casă: o familie e afectată de depresie, de lipsuri financiare, de exercițiul și puterea de a vorbi deschis despre lucrurile care îi frământă, de imposibilitatea de a face curat în așteptări și soluții. Autoarea postării și-ar dori părerea voastră despre ce ar putea face ca să iasă din cercul vicios în care se zbate de mulți ani.

Încurajată de numeroasele povesti și experiențe aduse aici de Prințesă, am decis sa vă cer și eu părerea. Nu despre mine și copii mei. Ci despre mine și mama mea.

Povestea începe in urma cu 38 de ani, când m-am născut. În general am avut o copilărie frumoasă, în sânul unei familii cu venituri medii spre mici. Ne permiteam un concediu pe an, în condițiile în care în restul anului nu făceam nimic altceva în afară de școală, joacă în curtea blocului și bunici. Nu tabere, nu excursii, cu destul de puține plăceri ale vieții. Părinții noștri încercau să ne ofere cât puteau de mult mie și fratelui meu, știu si simt că am fost iubiți, am avut o relație liniștită. Cu toate astea, eram o familie normală din perioada aia: câteva palme veneau din când în când, nu ne-au spus niciodată că ne iubesc, nu ne-au făcut declarații, educație mai mult prin corectarea greșelilor decât prin încurajare. Părinții s-au înțeles bine mereu, am avut o atmosferă calmă și senină in general. Făceam și lucruri împreună, au fost destul de deschiși cu noi, ne povesteau despre diferite lucruri care se întâmplau în jurul nostru.

În schimb, adolescența mea a fost puțin atipică. Nu știu exact de ce, dar nu am trecut prin nici o perioadă de răzvrătire, cu certuri, supărări sau alte atitudini din sfera asta. Și în prezent mă gândesc dacă așa am fost eu în mod natural, sau maica-mea, pedagog de profesie, a știut cum “să mă ia”. Țin minte foarte clar cât dispreț nutrea pentru cei ce înjură, drept urmare, la vârsta asta, nu pot înjura deloc cu voce tare. Pur și simplu nu pot. În gând e cu totul altă poveste.

În prezent suntem cu toții plecați din țară. Cu mulți ani în urmă, vreo 16, o coincidență pură a făcut să venim cu toții aici, cumva independent unii de alții: părinții mei si eu cu soțul. Ai mei au lucrat aici ceva vreme, dar de vreo cinci ani s-au pensionat. Inițial, eu am lucrat mai puțin de un an (nu în domeniul în care studiasem, și în care mi-am căutat constant), după care cele două sarcini cu minunile aferente m-au ținut ocupată aproape șase ani. Când ambele fete erau la grădiniță și școală, am început iar să-mi caut de lucru, fără succes. Vreo trei ani am încercat, până când am decis că cel mai sigur ar fi să mă reprofilez. Am ajuns iar pe băncile unei facultăți de cinci ani, pe care am absolvit-o in 2019, vara. Îmi găsisem de lucru, totul era ok, dar a venit pandemia, care m-a lăsat iar șomeră. Moment în care am căzut iar. Jos de tot.

În toți anii de când suntem aici, am trimis sute de aplicații, și nu este doar o expresie, sute, care au fost respinse din start în 99% din cazuri. În 16 ani de trimis sute de aplicații (cu ceva pauze cât au fost fetele mici), am fost invitată la cinci interviuri. Din cauza asta, m-am luptat constant și cu o depresie, pe care o tratam cu clipuri motivaționale de pe YouTube. Dar nimic nu s-a comparat cu ce am simțit în primăvara anului trecut. Din păcate, terapia la care m-aș fi dus mâncând pământul, era exclusă. Practic, toată familia trăim cu venitul soțului. Situația noastră financiară, a fost si este similară cu cea din copilărie.

Părinții mei ne-au ajutat cu creșterea fetelor, în sensul că veneau în weekend (locuim în orașe diferite) și stăteau cu ele ca eu să am ceva timp pentru mine și soț. Când erau deja mai mari, se mai duceau fetele câteva zile la ei. Când a trebuit să-mi scriu licența, au stat la noi, le duceau pe fete la diverse activități, pentru că eu eram la facultate până seara târziu, iar soțul era de ceva vreme într-o mică criză la lucru. Au fost și sunt niște bunici buni. În general. Nu au ei chef să se joace cu ele diferite jocuri, dar le ascultă, le place să le facă poftele, le cumpără lucruri care știu că le plac. Momentan e o perioadă mai grea, unde diferența între generații se vede. Bunicilor le este dificil să găsească o lungime de undă comună cu nepoatele, una preadolescentă, cealaltă adolescentă. Puțin după ce a rămas la pensie, maica-mea a început să aibă ceva dureri la stomac. A fost la medici și aici, și în țară, a făcut analize la sânge, urină, caca, a făcut eco, radiografii, CT-uri, gastroscopii, endoscopii. Nu există nici o procedură pe care să n-o fi făcut. Nimeni nu i-a găsit nimic. Mătușa mea a murit cu cancer la stomac.

Dacă ar fi să vorbesc puțin de mama, aș spune că se stresează destul de tare din orice. Cel mai mult se stresează și se supără din cauza lucrurilor care se pot întâmpla. Dacă ea își imaginează că un ceva o să fie așa, deși (încă, cel puțin) nu e așa, ea deja e supărată/stresată/nervoasă. Este irascibilă, se supăra ușor. Mama nu a fost mereu așa, dar străinătatea i-a redus drastic nivelul de socializare. Cât lucra se mai întâlnea cu lume, dar de când s-a pensionat, socializarea e aproape zero. Mai au câteva cunoștințe, dar se întâlnesc destul de rar. Barierele impuse de limba locală, pe care o vorbește dar la un nivel de bază, îi influențează orice aspect din viața ei aici.

În trecut, cam o dată la câteva luni se supăra că nu o sunam. Era vorba poate de o săptămână, maxim două, în care o sunam puțin sau deloc (de obicei ea sună destul de rar). Când era supărată ori nu voia să-mi răspundă, ori îl punea pe taica-miu să răspundă, și așa îmi dădeam seama că e supărată. Trebuia sa vorbesc cu ea, să o împac, explicații, scuze, și după vreo două apeluri era iar ok. Într-o perioadă relativ scurtă de vreo două-trei luni (după ce terminasem de scris licența și până să încep lucrul), am început să o sun zilnic și stăteam la telefon chiar și două ore. Apoi, m-am angajat, și a concluzionat și ea că nu o să mai putem vorbi poate nici măcar zilnic, cu atât mai puțin să stăm două ore la telefon. Am început lucrul, dar dorința ei de a o suna zilnic a continuat. Nu mai stăteam așa mult, dar oricum aproape de o oră tot stăteam la telefon. Îi ziceam că “- Bine mama, hai că tre’ să închid. -Da, da. Auzi, tu ai auzit de …. “, și de la prima mea încercare de a închide până când chiar închideam mai treceau vreo 20 minute. Apoi a venit pandemia, am rămas fără lucru, m-am înscris la un curs, măcar trecea timpul în folosul meu. Cu moralul eram la pământ. În continuare trimiteam aplicații fără nici un succes. În tot timpul asta, când eu aveam atâtea pe cap, de care ea știa și chiar mă încuraja și încerca să-mi ridice moralul, datoria mea de a o suna era tot acolo. Dacă o zi nu o sunam mă suna ea ori seara, sau a doua zi, cu un ton mirat de “Ce s-a întâmplat, am așteptat să mă suni ieri toată ziua, și nimic. Ce s-a întâmplat?”. Precizez că și ea a avut o situație asemănătoare cu buni, care se supăra imediat dacă mama nu o suna o zi.

Cum văd eu lucrurile? Din păcate suntem cu toții într-o situație grea. Avem fiecare problemele noastre, care ne-au afectat și continuă să ne afecteze foarte mult. Ai mei sunt practic singuri. Nu au vecini cu care sa vorbească, cu care să iasă la o plimbare. Nu au viață socială. Din cauza asta, mama s-a afundat în Facebook. Acolo e toată viața ei socială. Vorbește cu membrii familiei, cu foști colegi. Citește declarații de iubire, așa cum toată lumea face acum, și tânjește și ea ca eu să-i fac declarații. Am vorbit cu ea despre treaba asta, că de ce ei nu ne-au zis niciodată că ne iubesc, lucru pe care nici acum nu îl fac.

Am concluzionat că nici ei nu i s-a zis, nu i-a fost arătată dragostea așa cum se face acum, mai deschis. Și deci nici ea nu a făcut, nu a învățat cum se face. În schimb postează pe Facebook că mă iubește. Când îmi dă ceva cadouri scrie în felicitare că mă iubește. Direct, în fața, nu îmi zice. Da, bate apropouri continuu dacă apreciez eu că m-a ajutat, dacă o să-i duc dorul când o să moară, dacă eu vorbesc cu alții despre ea, dacă am învățat ceva de la ea, dacă simt că ea mă iubește, dacă eu o iubesc. La un moment dat, când am avut curaj să bat un apropo despre apropourile astea ale ei. A fost șocată, cum așa, ea nu m-a întrebat lucruri din astea.

Nu suportă ușor criticile, se supăra, plânge, îi crește tensiunea (are probleme cu inima și tensiunea), și plânge zile la rând. Drept urmare, fără vreun diagnostic oficial, pot spune cu siguranță că este în depresie de câțiva ani buni. De aici și problema de sănătate de care vorbeam mai sus. La cel mai mic semn că ar avea ceva probleme la stomac, s-a gândit la cel mai rău. Dacă vede și cel mai mic sâmbure de rău, înspre el se îndreaptă, indiferent de ce i-ar zice oricine. “Da, da…  da’ tu nu știi cum mă simt eu.”

La fel ca și mine, terapia este exclusă, din aceleași motive financiare. Plus că ea ar putea doar în limba romană. Este atât de vizibil că nu e deloc ok psihic, dar ea nu vede, sau cel puțin nu e conștientă, nu vrea să vadă. Și eu simt că nu mai pot. Nu sunt ok, când la 38 de ani n-am nici o carieră, nu pentru că aș simți presiunea societății, ci pentru că îmi doresc mult una. Un adult de 38 de ani cu patru ani de experiență. Un copil de 38 de ani care încă nu a primit lucrul ce și l-a dorit din copilărie și la care tânjește zilnic. Copilul de 38 de ani încă vrea să călătorească, să se plimbe. Încerc să fiu și o mamă bună pentru copii mei, care trec acum printr-o adolescența tipică (nu ca a mea). Și acum mă simt responsabilă și de sănătatea mentală a mamei mele, care văd că se ține de un fir de ață. Gândind la rece, ea, practic, îmi cere doar o oră pe zi. În fiecare zi. Teoretic, nu e mult. Practic, mă încarcă cu alte responsabilități, iar puterea mea de a le căra e deja depășită. Fratele meu e în țară, dar de la început el a fost mai distant. E cumva împăcată cu gândul astă. Vorbesc cam o dată pe săptămână, și pe el se mai supără dacă nu o sună perioade mai lungi. Dar eu sunt fata mamei, eu am alt statut.

Aș vrea să pot vorbi deschis cu ea, dar sunt aproape convinsă că nu ar înțelege că acum am nevoie de timp și spațiu pentru mine și pentru familia mea. De fapt, nici nu știu dacă aș reuși să fiu liniștită într-o conversație cu ea pe tema asta, dat fiind faptul că e un subiect foarte sensibil și pentru mine.  Ar vedea doar că a făcut copii care acum sunt nerecunoscători și nu o iubesc și o abandonează.

Totuși, ce aș putea face? Că nici eu nu mai pot…

Photo by Ashley Byrd on Unsplash

23 Comments

  1. Ioana

    Mulțumesc pt ce ai împărtășit.
    Ma regăsesc în multe din acest text și aștept comentarii cu care sa fiu pe aceeași lungime de unda.
    Cred ca ești o fiica bună si cred ca ar trebui sa te ocupi mai mult de tine în momentul asta. Dacă tu vei fi bine, și copiii tai vor fi bine.

    Foarte rece vorbind, cred ca copiii mei sunt mai importanți decât parintii mei; pentru binele copiilor ar trebui eu sa lucrez înaintea binelui părinților mei. Nu fac asta…

  2. Elena

    Multumesc pentru ca ti-ai impartasit povestea. Nu stiu daca ce am de zis te va ajuta dar m-am decis sa scriu – e strict experienta mea personala: si eu sunt intr-un cerc vicios de ceva ani. Multi. Si in strainatate (UK).

    Anul acesta dupa mai multe necazuri in familie am decis sa cer ajutor pentru ca ma simteam absolut coplesita, fara solutii. Nu am cerut ajutorul familiei / prietenilor -mi-am facut curaj si am sunat la medicul de familie – am fost atat de surprinsa cat de intelegatoare a fost – a fost primul om care a avut rabdarea sa imi asculte toate nelinistile /anxietatea – m-a indrumat in ceea ce priveste optiunile si mi-a gasit sesiuni de terapie gratuite. A fost greu primul pas si stiu ca sunt norocoasa, am dat peste un om care m-a ascultat. Nu stiu in ce tara locuiesti dar mi-ar placea sa cred ca se poate sa apelezi la sistemul medical. Pentru mine a fost cel mai bun lucru pe care l-am facut in ultimii 15 ani. Cu totii purtam poveri care mai de care si avem nevoie de ajutor. Daca intamplarea face sa fii in UK, cu mare drag ne putem conecta in privat. Sau chiar daca nu esti in UK si ai nevoie sa vorbesti cu cineva, oricand, tot cu drag. Vreau sa dau mai departe bunatatea / intelegerea pe care am primit-o la randul meu de la altii. Ai grija de tine, va fi bine! O.

  3. O persoana care intelege perfect

    Ma regasesc in relatia expusa de dvs in legatura cu mama, trec prin lucruri similare. Este exact acelasi tipar, e panicoasa, vede doar raul din tot ce se poate intampla si nicicum luminita de la capatul tunelul. Imi pare rau ca treceti prin asta ptr ca stiu ce inseamna. In general am fost condamnata de catre ea si cei din jur in momentul in care ma eschivam in a o asculta, dar ce nu inteleg ceilalti este ca nu vorbim doar de timpul acordat ei, ci ca in acel timp imi paseaza toate poverile ei, nelinistile si greutatile ce o apasa. Ma impovareaza pe mine si le adaug celor pe care le am si eu deja, adult fiind. I-am explicat si ii voi explica cat o sa fie nevoie, ca am crescut, ma confrunt si eu cu tot felul de situatii si greutati, iar ea, nu a facut copii ca sa aiba grija de ea la batranete. Am observat ca nu am cum sa ii schimb perceptia asupra vietii asa ca lucrez la a mea. Si ma oblig sa ma modelez, imi fac timp sa o ascult, dar invat sa nu ma incarc cu dramele ei. Ea nu se va mai schimba, stiu asta, dar eu pot. Si cred ca acesta este sfatul pe care l-as da oricui. Pentru ca este ceea ce ma sfatuiesc eu mereu. Sa o ascult, dar din pacate nu o aud cu adevarat. Stiu, par egoista, dar chiar nu sunt si de multe ori cand vad ca o ia valul ii amintesc ca si eu am foarte multe pe cap, dar nu i le povestesc pentru ca neavand cu ce sa ma ajute nu are rost sa ii dau motive in care sa nu doarma. Cea mai buna investitie este cea facuta in noi, pentru ca pana la ultima suflare, vei fi doar tu cu tine si atat. Sa le dam sansa copiilor nostri sa isi traiasca viata si sa fie adultii care am fi vrut noi sa fim!

  4. Ambra

    Parerea mea este ca ai nevoie urgenta de un job. Chiar daca este un job sub calificarea ta, ai nevoie sa iesi din acest context in care te afli. Rutina unui job iti va schimba perspectiva. Vei putea sa contribui la bugetul familiei.Sotul tau va simti ca ii acorzi suport si va scadea presiunea uriasa de pe umerii lui de a fi cel responsabil sa hraneasca 4 guri. Tu vei putea cunoaste oameni noi, vei iesi astfel din acest context in care te-ai scufundat. Nu vei mai croseta si dezvolta aceasi ganduri toxice. Da-ti um ragaz de cateva luni in care sa accepti un job care poate parea umilitor, dar un job curat si onest. Daca atatia ani nu ai lucrat, nu cred ca 3-4 luni de job sub pregatirea ta te pot ingenunchia sau umili. Incearca. Parca Einstein spunea ca nu poti face acelasi lucru si astepti alt rezultat, asa ca rupe acest cerc facand ceva… altceva! Si in legatura cu relatia cu parintii… Si aici poti schimba abordarea. Deja ai 40 de ani, e drept ca anii din copilarie in care suntem formati de catre parinti au imprimat modele si comportamente gresite, greu de sters sau corectat. Dar esti un om matur, citit si cult. Sigur ai citit suficient cat sa constientizezi deja ca nu poti da vina la infinit pe ce a fost im copilarir. Ai atatea instrumente im jur ca sa depasesti astfel de trairi si interpretari si sa le intelegi im favoarea ta. Si in plus… Esti mama. Trebuie sa fii un exemplu pentru copiii tai. Asa ca.. Fii tu cea care face primul pas: iubire si iertare. Parintii tai nu au fost psihologi sau nu au studiat parenting ca sa stie cum sa abordeze cresterea si educatia ta. Au facut ce au putut, cum au putut, cu instrumentele pe care le-au avut. Atat s-a putut. Tocmai, pentru ca ei nu au putut mai mult, fa tu un efort sa poti mai mult decat ei. Gandeste-te cum ar fi ca copiii tai sa fie in situatia ta de acum la 40 ani. Asa ca, iarta-i si mergi mai departe. Trebuie sa fii stanca lor! Gandeste-te ca totusi ai avut liniste in familie. Nu ai avut parinti agresivi, nu ai fost batuta, nu ti-ai vazut mama calcata in picioare de un sot alcoolic. Ai avut pace, atat cat s-a putut. Putea fi mult mai rau, crede-ma! Asa ca… Fruntea sus! Deschide ochii spre cer, respira si ridica-te! Puterea e in tine, nimeni nu ti-o poate da sau lua. E doar un moment, nu e toata viata ta…

    • Geo

      Te imbratisez tot de prin diaspora, 37 de ani si doar un an lucrat (in Romania), aici am cautat dar cerintele pietei sunt mai inalte, CV-ul meu s-a devalorizat odata cu mutarea, plus bariera de limba, de fapt nu pot scrie o scrisoare de intentie prea elaborata, poate de aia nu ma suna nimeni, hai ca o vreme a mers scuza ca am copil de crescut, dar acum e cam marisor, iar aici toate mamele lucreaza; apoi o a doua facultate inceputa aici si intrerupta dupa doar un an (am „inghetat-o”, oricum nu as fi facut fata in conditiile pandemiei, dar cred ca am inghetat-o de tot…).

  5. Mira2

    Daca esti asigurata, asigurarea ar trebui sa-ti acopere consultul si tratamentul psihiatric.

    Terapia e foarte la moda, dar depresia nu se rezolva cu psiholog, se rezolva cu ajutorul medicului psihiatru.

    • Andra

      Nu este doar o moda. Am trecut prin ceva foarte similar (depresie+anxietate generalizata), 80% din poveste si am inceput cu tratament psihiatric in paralel consiliere psihologica. Am renuntat in maxim 1 luna la tratamentul psihiatric sub indemnul/supravegherea psihiatrului pentru ca nu ma ajuta decat in a anula emotiile (de orice fel!!!), dar problema de baza nu se rezolva. Astfel am continuat doar cu consiliere psihologica si in cateva luni am reusit sa depasesc acea perioada reeducandu-mi gandirea.
      In schimb cu trimitere de la medic psihiatric catre consiliere psihologica, exista psihologi la care poti face terapie gratis. Eu asa am facut timp de 6 luni.

  6. Andreea

    eu nu am un sfat legat de relatia cu mama ei (caci ma aflu intr-un mare blocaj in relatia cu a mea si cand vine duminica si stiu ca trebuie sa sun, ma ia anxietatea), insa ar fi poate o idee sa ne scrie tara in care se afla – in functie de tara poate afla ceva sfaturi utile de la persoane care locuiesc acolo, care poate sunt recruiteri, head hunteri etc.
    cred ca e foarte important sa isi gaseasca acum un loc de munca, chiar si part-time, chiar si (un pic) sub nivelul studiilor pentru a isi regasi motivatia. imi pot numai imagina cat e de greu sa aplici la sute de joburi, ani de zile si sa nu sune telefonul inapoi …
    capul sus, nu renunta sa aplici, ai grija sa ‘updatezi’ cv-ul si scrisoarea de intentie in functiile de cerintele fiecarui job.
    plus cont pe linkedin sau pe xing (daca esti in austria, germania)

  7. Ioana

    Frumos articol si cat se poate de sincer.
    Ma regasesc intr-o anumita masura fiindca 37 de ani nici eu nu am putut spune nu oamenilor din jurul meu care stiu ca ma iubesc dar imi cer mereu sa ii pu pe ei pe primul plan.
    Cel mai greu mi-a fost in ultimii ani sa invat sa spun nu si sa ma pun pe primul plan, indiferent de situatie. Asta iti sugerez si eu tie! Am fost uimita cand sotul a spus de la sine ca e f important sa fiu in primul rand eu bine, ca apoi toata familia sa fie bine.
    In ceea ce priveste mama si relatia cu ea, cel mai greu mi se pare ca noi copiii adulti sa putem pune in cuvinte ce simtim. Chiar daca pare greu de crezut, si parintii invata sa se adapteze copiiilor, iar exemplu fratelui e cel mai bun. Eu sunt mai mult ca fratele tau, iar sora mea ca tine :).
    In ceea ce priveste cariera, eu sunt plecata in UK de 4 ani. Am constatat ca e foarte important cv-ul, iar daca nu iti permiti sa platesti sa fie rescris, am inteles ca exista centre care ajuta gratuit mamele cu asa ceva. Nu stiu in ce tara esti, dar sigur ajutor in sensul acesta exista in tarile dezvoltate.
    Eu mi-am rescris cv-ul de un profesionist si intr-o piata foarte dura, am primit invitatii de interviu, dar apoi am avut provocarea sa nu trec de primul interviu. Dupa destul de multe nu-uri si sute de aplicatii, am decis sa lucrez la intrebarile de interviu. Focusata sa ramana relevanta, coerenta si succinta si avand in vedere ca engleza nu e limba materna, am ajuns la 70 de posibile intrebari (multe asemanatoare), la care am lucrat vreo 3 saptamani. Dar sa nu uit, inainte sa incep munca asta cu intrebarile, ajunsesem si eu intr-o stare de depresie cu cazut la pat si chestii. Intamplator am avut curaj sa spun unor prietene de chestia cu interviurile iar una dintre ele s-a oferit sa ma ajute. Mi-a dat 3 intrebari sa le pregatesc raspunsurile, apoi dupa 2 sapt inca 3, iar intr-un moment de revelatie mi-am dat seama ca daca vreau job anul asta trebuie sa ma apuc de treaba serios :).
    Dar n-a fost doar asta; cu ceva luni inainte sa primesc oferta la compania la care vroiam sa lucrez si in domeniul ravnit, m-am implicat ca voluntar la scoala copilului meu. Implicarea in proiecte m-a ajutat sa fiu mai focusata si sa imi regasesc concentrarea.
    Toate astea au fost completate de sport si iesiri in aer liber.
    Ca sa concluzionez, ce m-a ajutat pe mine a fost sa invat sa spun nu, sa caut ajutor si sa invat sa primesc ajutor, sa fac activitati de voluntariat, sa ies la aer si sa am curajul sa cred ca merit doar bine.
    Am citit de curand ca suntem in relatiile pe care credem ca le meritam, si cred ca e cat se poate de adevarat; la fel si cu jobul si cu toate.
    Sper sa te ajute!

  8. Ana

    O îmbrățișare mare doamnei care a scris! La prima vedere ar părea puțin egoistă pentru că nu are răbdare să o asculte zilnic pe mama ei. Doar o persoană care trece prin așa ceva poate să o înțeleagă. Trec prin ceva similar, nu cu mama ci cu soacra. Deși văduvă, mama este super bine ea fiind o femeie credincioasă, rugăciunea o salvează de plictiseală, grijă, sentimentul că ai îmbătrânit și nu mai ești util nimănui. Cu soacra e o altă poveste, tot așa, m-ar tine la povești despre nimicuri ore în șir. Griji peste griji pentru chestii care nu îi afectează pe ei direct. Televizorul și facebook ul le-a făcut tare mult ⁸rău în ultimul an. Faptul că nu au mai putut ieși, nu au mai putut socializa ca alta dată, pe soacră a afectat-o f tare. Ea așa e un om bun, si-a crescut frumos copiii însă ei, soțul și sora lui (ea locuiește în străinătate) o suna f rar, nu au deloc răbdare iar ea suferă enorm. Eu incerc sa compensez cumva însă încep să nu mai pot fi așa disponibilă mereu iar ea ia totul personal. Nu ar accepta nici arsă că ar avea o problemă și că poate are nevoie de ajutor profesional. Psihologul online mă gândeam că ar fi o soluție însă ea nu vrea să o accepte. Poate doamna are mai mult noroc cu mama ei. Poate Ioana să îi sugereze un psiholog din România care să facă ședințe online?

  9. 1. poti gasi un job aproape de casa, chiar sub pregatirea ta? Efectiv sa iesi din casa si sa vina niste bani. Zic sa fie aproape, incat sa nu pierzi timp in trafic. Sotul meu a fost inginer in Romania si am avut firma noastra de verificari centrale termice. Acum e portar in Manhattan. Desi e un job cu salariul minim pe economie, ii place, pentru ca intalneste oameni. Il iubesc toti locatarii de acolo, are cu cine povesti etc. Nu e dream job, dar plateste facturile, sa zic asa.

    2. din ce povestesti, ai avut de fapt o copilarie destul de OK. Mai buna decat multi dintre noi. Concentreaza-te pe asta. Parintii tai au facut ce au stiut, din ce scrii, au fost chiar parinti buni. Nu te stresa cu trecutul, pe cat posibil. Din pacate nu-l putem schimba si nu ne facem decat stres in plus. Daca nu sunt traume serioase, poate e bine sa le punem la categoria „ce a fost, a fost” si sa mergem mai departe.

    3. nu te supara ca trebuie sa o suni pe mama ta. Va veni un moment cand nu va mai raspunde nimeni la celalalt capat al „firului”. Si eu trancaneam cu bunica mea aproape zilnic si uneori ma gandeam ca iar stau sa pierd vremea cu povestitul. De cand a murit, nu mai am „stresul” asta, desi nu m-ar deranja.

    4. suna cand sansele de a o „lungi” is mai limitate. Cand esti pe drum spre o destinatie, cand trebuie sa faci x chestie peste 20 de minute etc. Eventual obisnuieste-o cu sunat mai des, dar cateva minute, in care sa iti povesteasca una-alta, sa ii spui ce ati mai facut voi etc.

    5. nu doare sa spui ca o iubesti. Eu nu am crescut cu atatea „dragaleli”, dar le spuneam mereu alor mei cat de mult ii apreciez, ca sunt mandra cand fac x sau y. Si fiicei mele ii spun ca o iubesc de 1000 de ori, desi la inceput ma fortam sa zic asta, pentru ca nu-mi venea natural. Daca si copiii tai te vad spunand asta, vei avea cu ei insisi o relatie chiar si mai buna. Chestiile pozitive se invata din exemplu, nu doar din sfaturi. Aminteste-ti chestii faine, pe care le-au facut parintii tai. Spunei mamei ca apreciezi x sau y chestie. O va bucura 🙂

    Capul sus si multumim pentru ce ne-ai impartasit. Esti o fiica si o mama buna in acelasi timp. Nu e usor sa treci prin ce treci, dar dovedesti deja o putere incredibila 😉

  10. Catalina

    Hei… îmi pare rău că treci prin asta. M-a înduioșat cum ai spus ~ am 38 de ani și nu am carieră, când îmi doresc atât de mult asta. Cred că e nevoie de o forță imensă să reziști acestor ani așa cum ai făcut-o tu.

    Eu sunt aici doar pentru două remindere – limite și selfcompassion. Limitele sunt atât de sănătoase și de bune și văd, din ce scrii, cum te străduiești să le pui și de cealaltă parte nu sunt auzite. Când punem limite ferm și cu blândețe, celălalt deprinde o autonomie foarte bună și sănătoasă. Da, vine cu supărare inițial, însă tu nu pleci de acolo, doar îți ceri spațiul, atât de vital.

    Brațe lungi și protectoare până la tine și admirație pentru munca asta lungă și conștientă pe care o depui 💖

  11. Lia

    In primul rând, as încerca să o sun cât de des vrea, chiar dacă nu reușesc o oră zilnic, măcar jumătate sau mai puțin, dar sa se simtă băgată in seamă. Bunica mea voia sa o sun zilnic când eram la facultate, pentru ca își făcea griji pentru mine. Dacă nu o sunam o zi credea ca am pățit ceva. A murit când eram in anul 4, acum, deși au trecut peste 10 ani, tare as vrea sa o mai pot suna, serios că mi-aș face timp zilnic si n-aș mai bombani ca am treabă, deși am mult mai multă decât atunci. Apoi, ar ajuta-o pe mama ta sa aibă ceva de făcut, preferabil ceva gratis sau foarte ieftin. Aici ar fi bibilioteca locală, voluntariat la ceva centru de ce-i place (animale, orfani, bătrâni), o biserică româneasca unde ar putea cunoaște alți români si lega prietenii cu oameni de vârsta ei, un curs de limbă organizat de stat, multe sunt gratuite, poate chiar un job part time, ar rezolva si problema banilor de terapie, dacă ăsta este impedimentul. Odată ce ar avea o viață mai plină nu ar mai trai doar in așteptarea telefonului tău zilnic, ba chiar poate i-ai întrerupe vreo activitate.

  12. Ana

    Buna! 2 ani am fost plecată din Ro, sute de cv uri am împrăștiat , ba la pas , Ba pe aplicații, am încercat tot ce era omenesc posibil sa ma angajez. Nimic! Zici ca eram ciumata. Nimeni nu ma voia. Soțul meu ma încuraja și m a convins sa ma înscriu la niște cursuri de camerista , sa fac curățenie in hoteluri. Așa as fi avut mai multe șanse sa îmi găsesc. Cu toate ca pregătirea mea e la un nivel destul de înalt, m am înscris la aceste cursuri, am cunoscut persoane noi, socializam(nu eram doar menajera in casa și mama și sotie. Chiar dacă soțul meu ma ajuta cu tot ce putea, dat fiind faptul ca salariul lui era singurul venit, trebuia sa muncească mult , ca sa ne descurcam cu banii) .
    Așadar, eram foarte mulțumită ca am început aceste cursuri și întrevedeam un job ceva, cândva, curând. Pana a venit pandemia. Stop cursuri! Stop șanse de a găsi de munca! Mi-am zis scurt și concis, continui așa și Ini asum faptul ca la 35 de ani aproape, sunt casnica, ori ma întorc in România, unde știam aigur ca îmi voi găsi un job bunicel. Și contrar voinței soțului, ne am întors in România in Decembrie 2020. Pana la urma m-a înțeles și a fost de acord sa reînceram in Ro. Ne-am mutat intr un oraș mai mare , am găsit joburi bunicele spre bune, avem Cât de cât viața socială, iar psihicul este mult mai bun. Cu toate ca țara unde locuiam era wow, mare , soare și tot ce tine de frumos…nu aveam acea împăcare ca fac ceva pentru mine. M am simțit egoista și rea luând decizia de a ma reîntoarce in Ro, pentru ca sunt sigura ca copiilor le ar fi fost mai bine pe viitor acolo. Dar contez și eu… dacă eu nu sunt bine, intr un final ei vor trage ponoasele Pentru starea mea de rău.
    Legat de mama ta…dacă tu ai fi bine și mulțumită, probabil nu ai mai simți ca o povara apelurile către ea. Te îmbrățișez și îți doresc sa ai parte de acel click care sa îți schimbe viața cumva .

  13. Ada

    Dragele mele,
    Am trecut prin depresie si pot spune ca nimic nu m-a ajutat mai mult decât reconectarea cu Dumnezeu și natura. Nu costă și are efect miraculos. Practicarea rugaciunii sincere este, de asemenea, miraculoasă. Dumnezeu sa te binecuvânteze! 🙏🌹

  14. Ariana B

    Depresia este o boala si trebuie tratata la un medic psihiatru care va decide daca e nevoie sau nu de medicatie. In paralel cu medicatia este nevoie de psihoterapie . In comentarii vad ca unele persoane se ofera pro bono pt psihoterapie sau ii dau indrumari spre platforme unde nu costa sedintele. De asemenea, daca in tara in care se afla sunt scumpe sedintele de psihoterapie poate incerca sa apeleze la un psihoterapeut de la noi cu care se poate consulta si online , iar pretul este mai acceptabil decat cel din strainatate. La fel si pe mama ar ajuta-o, mai ales ca nu vb limba respectiva. Depresia amplifica problemele de inima si poate provoca tulburari digestive, vad ca descrie ca astea ar fi problemele mamei. Psihoterapia va ajuta la invatarea diverselor tehnici pt a face fata situatiilor stresante si astfel va gestiona mai bine si situatia cu mama .Vad ca e constienta ca nu mai are putere si ar vrea sa ii spuna spuna” Nu” mamei, dar nu stie cum, tocmai aici o va ajuta psihoterapia. Eu i-as recomanda sa inceapa cat mai repede si ii doresc succes in gasirea unui psihoterapeut cu care va rezona!Referitor la ce comentarii vad pe aici unde ii este recomandat sa mearga la biserica si sa se roage, cand va rupeti o mana sau un picior nu va rugati si nu mergeti la biserici, ci mergeti direct la doctor, de ce atunci cand e o problema legata de sanatatea psihica nu te-ai duce tot la doctor?Probabil din vremea ceausista vine stigmata asta referitoare la psiholog si psihiatru .Suntem in 2021 , sa mai evoluam si noi!

  15. Neli

    Poate v-ar fi de folos să cititi câteva materiale despre psiho genealogie si cum legăturile cu strămoșii noștri ne pot influența inconstient viață,emoțiile și alegerile pe care le facem. Exista specialiști care coordonează o constelație familială care ajută pacientul să își soluționeze boli,traume,frici si blocaje în viața. Va doresc mult succes si sa găsiți puterea de a va bucura de toate frumusețile vieții.

  16. Mona

    Draga mamica si femeie minunata! Eu am avut o mama care s-a stins la 54 de ani. Relatia mea cu mama a fost una foarte buna, insa m-am regasit in ce ai povestit. Si ea era la fel cu deosebirea ca nu avea sot. Era f singura si ma sufoca cu telefoane, atentie, povesti, griji, dorinte…pentru ca nu avea alt rost in viata. Era pensionata pe caz de boala, nu avea multe prietene, viata sociala era precara pentru ca ea isi dorea sa petreaca timp cu mine, sa iesim la restaurante, in parc, sa vb la tel cu orele. Toate pana intr-o zi in care am spus stop, i-am explicat frumos ca am viata mea, job, iubit, griji, responsabilitati, nu doresc si nu mi se pare normal ca ea sa traiasca doar pt a face ceva cu mine. Eu aveam prieteni, activitati, calatorii, iar ea era in continua depresie si ma acuza de nerecunostinta ca nu stau cu ea. I_am spus ca o iubesc dar relatia pe care o doreste ea cu mine nu e normala, nici sanatoasa si trebuie sa se multumeasca cu cat pot eu sa ofer, deoarece eu am mai multe roluri in viata nu sunt doar fiica ei. Apoi am ajutat-o sa-si gaseasca activitati, am incurajat-o sa-si faca prieteni, am invatat-o sa vada filme/seriale pe net, sa caute informatii, si-a facut abonament la biblioteca, am invatat-o sa-si faca o rutina de plimbare afara, zilnic, sa ia aer, sa cumpere paine, sa bea o cafea (de 2 lei) si sa se uite la pomi, la natura, si lucrurile s-au imbunatatit mult pt ea.
    Ce cred eu ca ar fi bine pt mama ta, este in primul rand sa-si gaseasca socializare cu alti romani, sa aiba activitati, voluntariat, poate un job mic de cateva ore pe zi, sa se plimbe zilnic, sa-si gaseasca placere in diverse activitati. Daca acest lucru nu se poate, nu gaseste alti romani si nu are cum sa schimbe viata, ii recomand sa revina in tara. Aici isi poate face o viata noua printre oameni ca ea, pensionari. Nepoatele sunt mari acum, in curand nu vor mai avea nici timp nici chef sa petreaca timp cu bunicii, deci nici asta nu ar fi un motiv ca ei sa ramana intr-o tara unde nu pot avea nicio urma de socializare.
    Sigur, mai intai trebuie incercat sa-si faca o viata acolo, cu ajutorul unui psihiatru, insa degeaba ia medicamente si viziteaza psihoterapeut daca viata ei ramane la fel. Trebuie tratata cauza, ca sa dispara efectele. Ar putea sa inceapa prin a invata bine limba tarii, nu inteleg de ce nu s-a intamplat pana acum, din articol reiese ca mama a fost pedagog, deci are studii si educatie. E cam greu sa ai o viata sociala buna fara sa cunosti limba tarii respective. Exceptand cazul in care gasesti comunitati de romani si printre ei, prieteni.
    Iti doresc multa putere si intelepciune sa iei decizii bune pt tine si familia ta!

  17. Esfira

    Am empatizat cu tine în tot ce ai scris… Chiar îmi pare foarte rău de situația cu care te confrunți. Poate o sa ți se pară demodat sau…ciudat dar sa ști ca rugăciunea făcuta cu credință chiar ajuta. Dumnezeu știe prin tot ce trecem și așteaptă ca noi sa ii cerem ajutorul. De asemeni muzica blânda, corala, simfonica zglobie, ajuta. Pe mine m-a ajutat, și eu m-am confruntat cu o depresie cred, pt ca ma vedeam înecandu-ma într-o mare, fără șansa de a ajunge la mal. Când credeam ca am reușit sa scot capul la suprafață, iar venea un val care ma lovea și tot asa… Rugăciunea singura, sau împreună cu copiii sau alți membrii. Nu contează ce denominatie suntem! Avem un singur Dumnezeu!
    Sper, mi-aș dori sa te ajute ce am scris, Dumnezeu sa iti facă lumina și sa va ajute în toate. Numai bine va doresc!

  18. Lisa

    Dacă mi se permite as vrea sa spun ca ar fi și posibilitatea ca mama doamnei ce a scris sa se mute în același oraș în care locuiește fiica. În aceasta situație, mama ar vedea ca fiica nu are efectiv timp sa stea la telefon, ar simți-o, poate ar înțelege mai exact care ii este situatia și dacă s ar implica în creșterea copiilor, n ar mai avea timp de gânduri, și ar lua bucuria din veselia nepoților, din faptul ca se simte utila, alături de membrii familiei, de copii, ar dărui și asta i ar face bine sufletului.
    Sau varianta în care mama autoarei s ar muta în România. Oricum nu înțelege limba și asta nu o ajuta sa socializeze, sa si facă prieteni. Poate în România ii va fi mai ușor, se va simți mai în largul ei, I-ar fi lucrurile mai familiare, ar putea sa se mute mai aproape de celalalt copil sau de alte rude sau prieteni din România, ar putea sa se mute la casa intr un loc frumos, ar putea sa gradinareasca, sa aibă o curte plina cu flori. Și dacă mama ar fi bine cu ea, n ar mai aștepta telefoane, ar avea cu ce sa si umple timpul.

  19. Ana GEORGESCU

    Aveți nevoie de pasiune care poate fi salvarea de plictiseala. Faceți prăjituri, scrieți rețete, învățați sa fotografiați sau să pictați! Încercați să lucrați într-un loc foarte aglomerat, nu știu cum se poate realiza o trecere de la a sta acasă la o carieră în străinătate dar Încercați. Poate o casă la țară unde sa aveți parte de un peisaj deosebit, să aveți grădină, păsări,animale v-ar putea ajuta. Zic și eu, nu am trecut prin așa. Dumnezeu sa va ajute!

  20. Alexandra A.

    Buna ziua. Cu mult curaj si iubire astfel de situatii se amelioreaza. Pentru sedinte de terapie puteti accesa site-ul deprehub.ro sau numarul +40374456420 unde puteti primi ajutor si indrumare gratuit. Multa sanatate si credinta ca aceasta perioada dificila va trece.

  21. Katrina

    Buna parerea mea e ca ati obisnuit-o pe mama voastra cu un telefon zilnic iar acum se simte respinsa cand nu o mai sunati atat de des.
    Am dat peste un articol si cred ca se potriveste situatiei voastre:
    „Creierul nostru percepe respingerea ca pe un picior rupt.

    Excluderea socială implică cortexul cingulat anterior și lobul central al creierului, la fel ca și durerea fizică.

    Pur și simplu, relațiile cu alte persoane sunt foarte importante pentru creier.”

    Daca cineva sufera de nebagare de seama e destul de grav pentru ca exista riscul de imbolnaveala pentru atragerea atentiei asupra propriei persoane. Pe de alta parte va inteleg, ca nu va doriti sa va simtiti responsabila si vinovata daca nu vorbiti zilnic cu mama dvs.

    E un curs natural al lucrurilor, sa te plictisesti de atata vorbit la telefon, pe mine ma doare urechea si simt ca imi radiaza, daca vorbesc mai mult de o ora, dar zilnic nu as rezista. Eventual as pune-o pe speaker in timp ce spal vasele.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *