Buna ziua, numele meu este Marian și am 14 ani. Nu vreau să ofer multe detalii despre mine, pentru că îmi este rușine de ceea ce urmează să vă povestesc. Tatal meu a fost întotdeauna agresiv verbal și fizic cu mine, iar în ultima perioada a început să mă agreseze sexual. Mă sperie ce face, îmi spune că vrea să îmi atingă zona intima, că doar el m-a facut, deci corpul meu îi aparține. Face aluzii cu privire la organele mele sexuale și îmi este teamă că situația s-ar putea agrava. Ce măsuri se pot lua împotriva lui? Despre mama mea nu știu ce să spun, ea nu intervine niciodată, îmi spune că astea sunt prostii, probabil nu mă crede. Și ea este victima violenței tatălui meu și i-am cerut în repetate rânduri să divorțeze, însă nu a facut nimic în acest sens.
(caz consiliat de psihologii Asociației Telefonul Copilului, editat pentru păstrarea confidențialității)
Vă rog să urmăriți acest clip de 45 de secunde.
Vă rog să faceți tot ce puteți pentru a vă feri copiii de abuz. Învățați-i de mici că nimeni nu-i poate atinge în zonele intime, vorbiți cu ei despre secrete, despre limitele personale, pe care au tot dreptul să și le apere.
Credeți-i! Nu-i rușinați, rămâneți de partea lor! De fiecare dată!
Spuneți-le că un copil nu este niciodată vinovat pentru abuzul la care este supus, însă există câteva modalități în care pot fi prevenite astfel de situații:
- Învață faptul ca propriul corp îți aparține și nimeni nu are dreptul să îl atingă fără acordul tău;
- Nu vorbi cu persoanele necunoscute și nu le urma dacă îți cer acest lucru;
- Învață diferența dintre un secret bun (surpriză) și unul rău (ceva ce ținem pentru noi, dar știm că este greșit și ne face să ne simțim inconfortabil);
- Regulile de prevenire se aplică şi atunci când vorbim despre persoane pe care le cunoşti. Chiar dacă le placi şi au autoritate asupra ta, nu au dreptul să te atingă în zonele intime.
Spuneți-le copiilor voștri că România există legislaţie care te protejează împotriva agresiunii sexuale:
- Codul Penal include agresiunea sexuală asupra minorilor în rândul infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale și pedepsește agresiunea sexuala cu închisoarea.
- Legea 272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicata
- Aşadar, agresorul poate fi pedepsit pentru faptele sale, iar tu poţi beneficia de sprijin psihologic.
Copiii care sunt victime ale abuzului pot suna anonim la 116.111, din orice rețea.
Mai multe informații aici.
O campanie a Asociației Telefonul Copilului alături de Poliția Română și Mercury360
Buna, Marian. Felicitari pentru taria de a scrie si de a cauta ajutor.
Nu pot sa iti dau o solutie pentru nu iti cunosc mediul, orasul in care locuiesti, daca ai pe cine sa te bazezi sau nu in familie sau in cercul de apropiati. Daca intr-adevar esti consiliat de Asociatia Telefonul copilului, sper ca ei sa te poata ghida spre pasii de urmat dpdv legal impotriva tatalui abuziv si a mamei care tanuieste situatia.
Vreau sa stii ca toate persoanele care au suferit abuzuri violente sau sexuale te sustin si iti dau dreptate, nu e nimic gresit cu tine de ti se intampla asta, ci lumea din jurul tau e gresita. Nu iti fie rusine, lupta pt siguranta ta, chiar daca aparent nimeni din cei care ar trebui sa te apere, nu o fac. Daca reusesti sa te desprinzi de familia ta printr-un mod sau altul, desigur ca iti va fi greu la inceput, dar este si mai sigur ca acolo in mediul acela iti va fi groaznic. Un abozator nu se rezuma niciodata la prima atingere, prima palma….
Daca citesti aceste randuri, as vrea sa iti trasnmita putere si incredere in tine, nu ai gresit cu nimic incat sa induri asa ceva, nu esti mai prejos decat parintii tai ca sa le tolerezi abuzurile, nu ai niciun motiv sa fii tu rusinat pt ce ti se intampla ! Suntem alaturi de tine !
Te imbratisez,
Victima de abuz sexual si (in prezent) mama de baiat
Asta am incercat sa zic și eu de multe ori că dacă a făcut odată asta o va face și a doua oară dar nu mă ascultă nimeni statul vrea să mă de-a înapoi pe mâinile tatălui meu agresor și totuși dorința mea și vorbele mele nu contează de ce nu au voie copii să decidă unde vor să rămână asta nu înțeleg.
Felicitări, Marian că ai rupt tăcerea și sper ca autoritățile să intervină și mama ta să renunțe la indiferență. Nu ezita să te adresezi în continuare psihologilor de la școală, oricărui adult din familia ta care te-ar putea ajuta, nu este o rușine, cel căruia trebuie să-i fie rușine este tatăl tău.
În familia mea am un alt tip de caz: mi se pare că bunicul, care îngrijește nepotul (acum de 1 an jumate) stă prea mult cu mâinile pe el, îl masează pe spate, pe picioare, cel puțin așa era când era mai mic copilul, acum e mai activ și nu mai stă așa ușor. Eu sunt mătușa copilului, nu mama, bunicul s-a enervat când i-am spus, tatăl copilului a recunoscut că i se pare și lui că bunicul stă prea mult cu mâinile pe el, dar fără să vorbească cu el despre asta, mama copilului se bucură când are cine sta cu copilul și bunicul e folosit de multe ori ca bonă. M-am gândit de multe ori să pun camera video în camera în care se joacă bunicul cu copilul, dar nu prea mă pricep. E o zonă gri în care nimeni nu-și asumă responsabilitatea și eu din păcate nu stau cu ei în casă să urmăresc tot timpul ce se întâmplă. Pe mine m-au deranjat anumite îmbrățișări (la adolescență) din partea tatălui meu (bunicul copilului), un dans prea apropiat în vacanță – nu înțeleg de ce n-a dansat cu mama și a dansat cu mine și câteva chestii pe care mi le-a spus când eram mică pe care psiholoaga le-a calificat drept incestuoase. Ce se poate face ? Nu cred că dacă-i spun fratelui meu asta, o sa renunțe la ajutorul bunicului și fratele meu refuză orice formă de apropiere sau discuție, mai ales sfaturi despre îngrijirea copilului, iar cu mama copilului nu mă înțeleg bine și nu vreau sa mă expun. I-am spus mamei să-l mai urmărească, dar ea nu cred că mă ia prea în serios.
” tatăl copilului a recunoscut că i se pare și lui că bunicul stă prea mult cu mâinile pe el, dar fără să vorbească cu el despre asta”…. cand ceva pare in neregula din punctul asta de vedere, in 99,9% din cazuri chiar e. Ar trebui redeschis subiectul cu parintii, cu atat mai mult cu cat si tatalui i se pare ciudat, dar nu ia nicio masura. Camera instalata obligatoriu, si la primul semn ca bunicul depaseste limita, trebuie interzisa apropierea acestuia de copil. Eu nu inteleg parintii astia care stau pasivi si ridica din umeri, parca sunt complet dezancorati de realitate. Majoritatea abuzurilor sexuale sunt comise de membri familiei si persoanele apropiate familiei (prieteni, vecini). Traumele unui copil abuzat sexual sunt incomensurabile. si in multe cazuri adultii supraveghetori chiar poarta o parte din vina, pentru ca inchid ochii chiar si cand intuitia le spune ca ceva e in neregula.
Dar pe acest copil totusi nu il ajuta nimeni. Mama lui nu, autoritatile nu…ce sa ii mai invatam pe copiii nostri daca atunci cand apeleaza la cei in care au incredere nu rezolva nimic. E de admirat ca a scris si e un curajos, dar simt ca mi vine sa vomit si ma simt neputincioasa stiind ca se afla in aceeasi situatie.
Copilul din mine ar fi vrut sa stie asta acum multi ani ?
Am avut un caz oarecum similar în copilărie în blocul în care am stat. Tatăl îl lua pe băiat „la iarbă verde”; se spune că mergeau „ca băieții”, timp în care mama stătea acasă cu sora mai mică. Băiatul respectiv fugea din când în când de acasă iar părinții îl recuperau uneori cu miliția de pe la 50km distanță (se suia în primul tren și se ascundea), de unde și renumele de „copil problemă” sau „golan” care i-a rămas până prin zilele noastre printre oamenii mai în vârstă.
Din alte puncte de vedere, copilul respectiv era însă hiper-sexualizat la 11 ani, își demonstra erecțiile în fața băieților mai mici și încerca să presteze acte sexuale penetrative cu aceștia, nu mi-e clară însă rata totală de succes (0% în ce mă privește, mai mult fiindcă aveam instinct de auto-protecție, nu că m-ar fi educat părinții cumva).
Mama lui l-a trimis în final la un liceu în afara orașului, dar a trebuit să-l aducă înapoi la un liceu mai slăbuț după numai un an (deh, materialul clientului), dar oricum tatăl respectiv a plecat la un moment dat pe o navă comercială. După un număr de ani, mama respectivă – diagnosticată între timp cu depresie cronică – a avut și o tentativă de sinucidere (a luat toate calmantele și anti-depresivele odată); maică-mea a găsit-o căzută și a trebuit să cheme salvarea.
Când am încercat să am o discuție onestă cu părinții mei despre problema respectivă – la vârsta adultă zic – am avut parte de un zid gen „nu știm”, „nu se poate”, „n-am văzut nimic”, „fiecare cu treaba lui la el în familie” etc. Tehnic adevărat, dar practic situația e mai complicată.
Groaznic… 🙁