Darul

Eram în autobuz, abia aterizasem dinspre România. Era târziu, după 9 seara, întuneric și umed. Mă simțeam nostalgică, mă gândeam la viii mei din altă lume, la bunica, la tata și la bunicii mei, la prietena mea care nu mai e și la copiii ei, îmi era dor de mama, pe care n-am mai văzut-o de multe, prea multe luni, mă simțeam sfârșită, obosită, descurajată, mi se părea că nu se mai termină drumul înapoi acasă, unde mă așteptau copiii și iubitul meu.

La un moment dat mi-am dat seama că mă urcasem în autobuzul bun, dar în direcție opusă. Mă îndepărtam cu viteză de casă și simțeam că mă cuprinde disperarea.

Am coborât la prima stație, eram undeva în câmp, doar stația de autobuz luminată, începuse să plouă, trăgeam de bagaje și mă întrebam care e sensul a tot ce trăiesc.

Oboseala te face să ai cele mai ciudate gânduri.

Am așteptat autobuzul în direcția cealaltă și am pornit înapoi spre aeroport, ca apoi să merg spre casă.

Îmi venea să plâng de oboseală. Îmi tremurau mâinile și mă înțepau ochii.

Am scos cartea din rucsac, mai aveam doar câteva pagini. Nu știu de ce, dar am simțit că trebuie să citesc atunci, când îmi era greu. Poate ca să fug de ce simt, cum fac atât de des.

Ce am citit a fost un DAR. Finalul unei cărți care mi-a plăcut enorm. Pe măsură ce citeam m-am simțit în siguranță și recunoscătoare pentru tot ce am și sunt.

Am plâns zâmbind.

Pun mai jos acest capitol final al cărții Darul, de dr. Edith Eger, sigur o să vă facă bine. Știu sigur că fiecare cuvânt din el e adevărat și ce bine mi-a făcut să-l citesc din nou și din nou. Nu vă ia mai mult de patru minute.

Iar dacă mai aveți 30 de minute, vă recomand și acest podcast cu autoarea, Dr. Edith Eger, și Oprah, e în engleză: aici, pe spotify.

Dr. Edith Eger – Darul

Nu putem înlătura suferinţa, nu putem schimba ce s-a întâmplat – dar putem alege să găsim darul din viețile noastre. Putem chiar să învățăm să ne prețuim rănile.

Există un proverb unguresc care spune că cea mai întunecată umbră este chiar sub lumânare. Cele mai întunecate și luminoase locuri ale noastre – umbrele şi flăcările

noastre sunt întrepătrunse. Cea mai înfricoșătoare seară din viaţa mea, prima petrecută la Auschwitz, m-a învățat a lecție esenţială care, de atunci încoace, mi-a îmbunătăţit viața și i-a dat tot mai multă forţă. Cele mai îngrozitoare împrejurări mi-au dat posibilitatea de a descoperi resursele interioare care m-au ajutat iar şi iar să supravieţuiesc. Anii de introspecţie, de singurătate şi de muncă intensă ca balerină și gimnastă în devenire m-au ajutat să supravieţuiesc în iad; iar iadul m-a învățat cum să continui să dansez pentru viața mea.

Viaţa – chiar cu traumele ei inevitabile, cu suferinţa, jalea, nenorocirea și moartea este un dar. Un dar pe care îl sabotăm când ne închidem singuri în închisoarea fricilor de pedeapsă, de eșec şi de abandon; în nevoia noastră de aprobare; în rușine și vină; în superioritate și inferioritate; în nevoia noastră de putere și control. Să celebrezi darul vieții înseamnă să găseşti acest dar în tot ce se întâmplă, chiar şi în părţile dificile, când nu ştim dacă vom supravieţui. Să celebrezi viaţa, punct. Să trăieşti cu bucurie, iubire şi pasiune.

Câteodată credem că dacă trecem peste pierdere şi traumă, dacă ne distrăm și ne bucurăm, dacă ne dezvoltăm şi evoluăm în continuare, atunci îi dezonorăm cumva pe morți și dezonorăm trecutul. Dar este în regulă să râdem!

Este în regulă să ne bucurăm! Chiar și la Auschwitz sărbătoream tot timpul în mintea noastră, pregăteam adevărate festinuri, certându-ne pe cât chimen pui în cea mai bună pâine de secară, câtă boia de ardei în papricașul unguresc de pui. Ba chiar, într-o seară, am făcut concurs să vedem cine are sânii mai mari! (Ghiciți cine a câştigat?)

Nu pot spune că totul se întâmplă cu un motiv, că există un scop în nedreptate sau suferință. Dar pot spune că durerea, dificultățile şi suferinţele sunt darul care neajută să ne dezvoltăm, să învățăm şi să devenim cine ne este sortit să fim.

În ultimele zile de război eram lihniţi de foame şi în lagăr a apărut canibalismul. Eram imobilizată pe pământul noroios, halucinând de foame, rugându-mă să existe o cale de a rămâne în viață fără să sfârșesc prin a mă hrăni cu carne de om. Şi o voce mi-a spus: ,,Poți să mănânci iarbă!”. Chiar în pragul morții, am avut posibilitatea alegerii. Puteam alege ce fir de iarbă să mănânc.

Înainte obişnuiam să mă întreb: „De ce eu?”. Însă acum mă întreb: „De ce nu eu?”. Poate că am supravieţuit ca să pot alege ce să fac cu toate care s-au întâmplat şi cum să fiu aici, acum. Ca să le pot arăta și altora cum să aleagă viaţa, aşa încât părinții mei și toți oamenii aceia nevinovați să nu fi murit în van. Ca să pot transforma toate lecțiile pe care le-am învățat în iad într-un dar pe care ți-l ofer acum: oportunitatea de a alege ce fel de viaţă vrei să trăiești, de a descoperi potenţialul neexploatat care zace în umbre, de a dezvălui şi a revendica cine ești cu adevărat.

Scumpule, scumpo, ai putea să alegi la fel de bine să renunţi la închisoare şi să faci tot ce poți pentru a te elibera.

Pentru a găsi în suferința ta propriile lecții de viață. Pentru a alege ce moștenire laşi lumii. Pentru a lăsa din mâini suferinţa sau pentru a da mai departe darul.

Cartea se găsește în mai toate librăriile, eu o am de la Libris, aici.