Am primit un mesaj de la profesoara ta. Ce crezi că scrie în el?

Săptămâna trecută am primit un email surpriză de la profesoara de luni până miercuri a lui Ivan (joi și vineri e alta, e ceva comun în școlile de aici ca profesorii să lucreze part-time, jumătate de săptămână, la început mi s-a părut dubios, dar acum mi se pare benefic, copiii sunt expuși la stiluri diferite de predare, socializează mai mult și diferit cu fiecare profesor, devin mai adaptabili, se atașează mai puțin de o singură figură pedagogică).

Ei, ce zicea profesoara e că vrea să ne țină la curent cu procesul de adaptare a lui Ivan, că primele trei săptămâni din an au mers bine, că e activ în clasă, vesel, și-a făcut și câțiva prieteni cu care se joacă în pauzele mici și în pauza mare și că dacă avem întrebări, e acolo.

Mi s-a părut drăguț din partea ei, am primit veștile cu bucurie, mai ales că el nu prea împărtășește mult din ce se întâmplă peste zi, spune doar dacă ceva e foarte bun sau ceva e foarte greu, și asta la câteva zile după ce se întâmplă.

În continuare se văicărește că nu vrea să meargă la școală, ar sta doar acasă în pijamale, dacă ar putea, și ne spune asta zilnic.

Dar altceva voiam să zic.

În seara zilei în care am primi emailul, îl întreb zic:

-Fiule, am primit un email de la Saida, profesoara ta.

-A, da? Și ce zice?

-Păi, tu ce crezi că zice?

Mi s-a părut interesant să aflu dacă se sperie la gândul că mi-a scris profa, dacă e curios sau relaxat. Eu când primeam de la învățătoare replica: Să îi spui maică-tii sau lui taică-tu să vină la școală, am ceva să le spun, mi se tăiau picioarele.

-Cred că zice că sunt foarte deștept!

-Serios?

-Sau frumos și extrem de cool! În orice caz, ceva de bine.

-Sigur nu ar zice ceva de rău?

S-a oprit din ce moșmondea cu creioanele colorate și m-a privit extrem de serios:

-Cum adică ceva rău?

S-a gândit un pic, apoi a zis:

-Nu are ce să zică de rău!

Era atât de convins mititelul că mi-a venit să-l pup. El e cel mai mare apărător al regulilor la școală. Acasă face tot posibilul să le anihileze. 🙂

Am decis să nu mai lungesc discuția.

-Ai dreptate, mi-a spus că te descurci bine, că ești activ și că ți-ai făcut doi prieteni.

-Da, sunt doi băieți cu care mai vorbesc și mă joc în pauze.

-Cum îi cheamă? Sunt simpatici?

-Nu mai știu cum îi cheamă, nu e așa de important. Mai fac prostii în ore, mai râd. Și vorbesc despre ei la persoana a treia.

-Hm, da, dubios.

-Dar stai liniștită, eu nu fac prostii, stau cu ei ca să nu mă plictisesc.

-Dacă ai vrea să te vezi cu ei și după școală, să-mi spui. Rezolvăm.

-Nu, nu e nevoie, nu văd deocamdată potențial de prietenie.

Mi-a plăcut că e atât de sigur pe el uneori și că e atât de serios cu școala. În familie e un omuleț destul de anxios și ușor de frustrat, dar în mediu social investește mult în a respecta regulile. În vară face nouă ani.

Cred că e bine să luăm din când în când pulsul stimei lor de sine, să nu avem surprize mai târziu.
E foarte interesant cum aceiași doi copii, crescuți de aceiași părinți, cu aceleași principii și oportunități similare, pot fi atât de diferiți. Unul senin și extrem de liniștit, care gestionează destul de ușor majoritatea situațiilor dificile, dar cu o stimă de sine mai fragilă, altul cu fitil extrem de scurt, grabnic la opoziție, dar sigur pe el și atât de serios cu regulile impuse de alții.

E important să nu-i vedem la grămadă, să nu-i comparăm, să nu ne culcăm pe-o ureche, liniștiți că suntem bine, și mai e important să nu uităm de noi în proces. E copleșitor întregul și nesfârșitul proces de a ne ghida copiii să ajungă cine sunt ei, fără să o luăm razna în proces și fără să le călcăm pe aripi.

Și noi avem nevoie să fim văzuți ca părinți și ca ființe imperfecte, dar care fac totul cu cele mai bune intenții, inclusiv greșelile. Să ne întoarcem spre partener, să-l vedem și să-l apreciem, să-i spunem că avem nevoie și noi la rândul nostru de aceleași lucruri.

Dacă am ști cât de greu eu, nu știu cât de mulți dintre noi ar mai face aceleași alegeri.

Photo by MART PRODUCTION: https://www.pexels.com/photo/a-boy-sitting-at-the-table-8471955/

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4204

3 comentarii

  1. Ti-am mai zis, cred, sau cel putin mi-am mai zis: Al meu fiu e un Ivan mic. In sensul ca e unic, la fel ca noi toti. Provocator as zice ca e cuvantul. Dar, de cate ori „il citesc” pe Ivan am un sentiment de „acasa, in viitor”. Adica liniste si o sa fie bine, chiar daca nu pare mereu!
    Multumesc pentru fiecare text, pentru fiecare carte, pentru fiecare cuvant!

  2. Acum e mic, dar școala (românească) devine dificilă încă din generală. În mod normal, cei care alcătuiesc programe și manuale ar trebui să aibă experiență cu grupa de vârstă respectivă. Mulți însă n-au predat niciodată la gimnaziu. Legea nu condiționează participarea în aceste comisii de un stagiu de predare la grupa de vârstă respectivă. Rezultatele sunt hidoase: programe încărcate, manuale neclare și mult analfabetism funcțional.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *