Când să-i spunem primului copil despre bebeluşul din burtă?

Mai jos aveți un fragment din cartea Cel de al doilea copil, de Sarah Ockwell Smith, pe care o găsiți aici, singură sau la pachet cu celelalte două noutăți în colecția Educație cu blândețe.

Mulţi părinţi le spun copiilor mai mari despre noul bebeluș foarte devreme, poate după primul test pozitiv de sarcină, sau după prima ecografie. Ţinând cont de faptul că ei nu dispun de abilitatea de a gândi abstract și ipotetic, un moment mai bun de a le împărtăși copiilor aceste vești ar fi spre sfârșitul sarcinii. Eu nu le-am spus copiilor mei decât la șase luni.

Până atunci, am făcut toate pregătirile fizice necesare (și, pentru că nu li s-a spus de sosirea noilor fraţi, nu au legat aceste schimbări de bebeluși), așa că ne-am putut concentra asupra pregătirilor emoţionale. Cel mai important, însă, trei luni reprezintă un interval îndelungat de timp pentru un copil – iar șapte sau opt luni pot părea o eternitate. A le spune mai aproape de momentul nașterii îi ajută să nu aibă atât de
mult de așteptat până la acest eveniment important. Dacă există o diferenţă mică de vârstă între copii, puteţi hotărî să nu-i spuneţi nimic copilului mai mare.

Cum să-i spuneţi primului copil despre bebeluş
Nu cred că există un singur fel de a face acest lucru. Cel mai bun mod este cel care vi se potrivește vouă și copilului vostru. Unii părinţi plănuiesc petreceri pentru a anunţa acest
lucru; alţii au doar conversaţii cu copilul. Unii le cumpără copiilor mai mari cadouri, marcând transformarea lor în frate sau soră mai mare; alţii folosesc cărţi pentru a le explica copiilor ce se întâmplă. Singurul lucru care contează cu adevărat este ca, atunci când îi spuneţi copilului, să-l reasiguraţi de iubirea voastră și de faptul că asta nu se va schimba niciodată.

Trebuie să înţeleagă că nu este înlocuit și nu i se refuză afecţiunea părinţilor. Nu-i spuneţi „băiatul meu mare“ sau „fetiţa mea mare“ – s-ar putea să aibă impresia că a fi mare nu e ceva atât de special, din moment ce înseamnă că este înlocuit cu cineva mai mic. (Aceasta este o idee pe care o voi discuta mai amănunţit în capitolele viitoare.) Fiţi gata să răspundeţi întrebărilor (mai ales celor despre „Cum a ajuns bebelușul acolo?“
și „Cum va ieși?“). Răspundeţi cinstit și deschis și liniștiţi-l cât de mult se poate. Adevărul este întotdeauna mai potrivit decât invenţiile, mai ales când vine vorba de educaţia sexuală sau de naștere, oricâţi ani ar avea copilul.


Cum să vă ajutaţi copilul să înţeleagă la ce să se aştepte
Dacă primul copil e puţin mai mare, va înţelege probabil mai bine ce este pe cale să se întâmple, mai ales dacă are prieteni a căror familie s-a mărit de curând. Dacă este așa, este o idee bună să vorbiţi despre acel bebeluș sau să faceţi o vizită familiei respective. Pe copil îl va ajuta să interacţioneze cu alţi copii care sunt fraţi mai mari, deoarece tangibilitatea ajută gândirea abstractă. Dacă nu aveţi prieteni sau membri ai familiei cu bebeluși, atunci arătaţi-i copilului astfel de familii atunci când sunteţi în oraș. Dacă bebelușul plânge sau este hrănit, puteţi începe o conversaţie despre motivele pentru
care plâng bebelușii (și cât de mult) și ce nevoi ar putea avea. În cazul în care copilul vostru deja știe să citească, există câteva cărţi despre fraţii mai mari pe care le poate citi
(vedeţi secţiunea de Resurse de la pagina 310). Dacă nu, citiţi împreună atât cărţi de ficţiune, cât și de non-ficţiune.

Poate copilul vostru este mai mic și încă nu poate comunica verbal eficient; în acest caz, citiţi și uitaţi-vă la emisiuni cu personajele lor favorite în ale căror familii apar noi membri. Indiferent de vârsta copilului, cel mai potrivit este să discutaţi și să-l expuneţi situaţiilor similare cât mai mult posibil cu cât se apropie mai tare momentul nașterii. Cu cât vorbiţi mai mult, vă uitaţi la filme sau citiţi împreună, cu atât efectul va fi mai pozitiv. Nu vă bazaţi numai pe câteva conversaţii sau povești.


Ar trebui să-l luaţi pe copilul mai mare la controale şi ecografii?
Implicarea primului copil în controalele antenatale poate fi un mod minunat de a-l ajuta să se pregătească pentru venirea bebelușului. Cu toate acestea, nu recomand mersul împreună cu copilul la controalele din spital sau ecografii, din două motive. Primul este că vizita la spital poate fi o experienţă neplăcută pentru un copil mic – sunetele, mirosurile, vederea echipamentului medical și așa mai departe – mai ales dacă a avut deja o experienţă traumatizantă într-un spital. Al doilea motiv este că ecografiile medicale nu sunt o modalitate de divertisment. Dacă la ecografie se descoperă o problemă, este mai bine ca primul copil să se afle altundeva. Asta înseamnă, de asemenea, că vă puteţi concentra asupra bebelușului și a propriei persoane, fără să vă îngrijoraţi de felul în care copilul ar putea fi afectat de reacţiile voastre. Controalele standard pot însă reprezenta un mod minunat de a-l implica, mai ales dacă medicul îl lasă să audă bătăile inimii bebelușului sau îi explică cum anume este așezat acesta în burta mamei.

Photo by RDNE Stock project: https://www.pexels.com/photo/girl-in-black-t-shirt-and-blue-denim-jeans-sitting-on-grey-sofa-holding-her-baby-brother-6182267/
Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4267

3 comentarii

  1. In nici un caz nu anuntati copilul pana nu treci de primul trimestru si testele de screening. Stiu cazuri in care, pe langa durerea pierderii unei sarcini, parintii au avut de-a face cu dezamagirea si durerea copilului existent.

  2. Nu înțeleg primul paragraf, ma gândesc ca se adresează in mod special familiilor americane unde diferențele de vârsta între frați sunt foarte mici. Un copil nu are capacitatea de abstractizare și de a gândi ipotetic indiferent de vârsta? Copilul meu avea șase ani împliniți când am rămas însărcinată, vedea și intuia schimbările ( vestea i-am dat-o când aveam 12 sapt), chiar ma întrebase de vreo doua ori dc sunt însărcinată fiindcă, fiind f slaba de fel, începuse sa se vadă/simtă o burtica. Își dorea foarte mult și dezamăgirea era maxima când zicea “ toate mamele de la gradi fac burta când au bebe acolo, sper totuși sa fie și la tine așa”. Chiar a fost extrem de greu sa fac testul, sa merg la controale și sa port unele discuții necesare in casa, fără sa audă. Pana la 6 luni de sarcina vor auzi discuții indiferent cum le vor procesa, chiar dacă au 2 ani tot le va da altcineva vestea, dacă părinții nu se grăbesc. Cred ca pe la 3 ani cam stiu cum sta treaba cu bebe , sarcina, văd clar cum creste burta și înțeleg tot din jur, mi se pare obositor și inutil sa le ascunzi adevarul. Singura motiv ar fi o sarcina cu risc.

  3. Cand am ramas insarcinata cu al doilea copil, primul avea 1 an si 6 luni. A participat natural la absolut tot, a aflat din prima zi, a mers la controale si a intrat la unele ecografii, chiar si la a doua morfologie. Am citit carti cum este Conni si bebelusul, dar nu ne-am uitat la filme sau emisiuni (partea asta nici nu o inteleg, daca copilul nu poate comunica verbal eficient, e prea mic pentru filme oricum). I-am aratat in schimb poze si filmulete din propria bebelusie care ii era oricum foarte aproape si am incercat sa ii explicam la ce sa se astepte fix in stilul conni, adica natural si fara sa punem etichete pentru ca pana la urma noi nu stim ce va simti copilul fata de noul bebelus si nici fata de multe chestii. De asemenea, parerea mea e sa nu insistam explicit pe partea cu „te vom iubi la fel” pentru ca, din nou, nu toti copiii pornesc cu teama asta ca dispare iubirea pentru ei. Doar daca manifesta aceasta teama, altfel le vom planta noi aceasta temere. Ca si când mergi in vizita la cineva si iti tot spune „nu te teme, nu e nimeni dincolo”. Pai nu ma temeam, dar acum ca tot insisti, intru la idei, nu? Oricum ii asiguram ca ii iubim pentru ca ii iubim in mod natural, independent de existenta bebelusului.

    Noi facand aceste lucruri am reușit sa avem pana acum (1 an si ceva de la nastere) o relatie foarte frumoasa între copii, dincolo de asteptari. Nu e perfecta, normal, se mai imping, mai urla, dar in peste 90% din timp se iubesc si mi se pare mare lucru la 1 an, respectiv 3 ani.

    As vrea sa adaug ca ar trebui sa normalizam participarea copiilor la viata in mod natural si nu atitudinea de a-i minti pe fata pentru ca „sunt prea mici sa înțeleagă”. Nu vad nicio justificare sa minti copilul dupa primele trei luni, cand stii deja ca e ok sarcina. Parerea mea e ca e important timpul acela luuung in care copilul mare are un frate deja, dar e in burtica si nu concureaza inca pentru nimic. Daca ii spui la 6 luni, imediat dupa vestea asta incep anunturi de genul „anul asta nu mai putem merge la mare in Grecia” sau reamenajarea camerei sau curand mama nu mai poate alerga, practic vestea vine deja cu schimbari vizibile care pot sa produca respingere.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *