Hm, oare cum sună vocea voastră interioară?
Cum care? Asta, care întreabă acum „Care voce?” sau care spune „Eu n-am nicio voce interioară.”
Toți avem, doar că unii suntem conștienți de ea, alții mai puțin.
Opriți-vă trei minute să citiți asta, e important.
Acum ceva vreme, mi-a spus un prieten bun:
-Știi, vocea mea interioară sună ca tine. Când îmi e greu cu ceva și am nevoie să reflectez, dialoghez cu mine însumi folosind vocea ta. Îmi aduce blândețe, calm și pot gândi mai limpede.
A fost unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care mi le-a spus cineva vreodată.
Mă gândesc mult la asta. La vocea mea interioară. Pentru că ea ne poate schimba ziua, motivația, reacția la viață. Nu pot controla tot ce mi se întâmplă, dar pot controla cum îmi vorbesc despre asta: cu compasiune sau cu multă critică. Iar asta mă poate încuraja mult sau demoraliza de tot.
Era o vreme când vocea asta suna ca mama când o dezamăgeam. “Serios, Ioana, atât s-a putut? Asta e tot ce ai putut scoate pe gură? Vai de capul tău.”
Alteori suna ca mine când sunt furioasă pe lume:
“Meriți trei pumni în cap, incredibil, cât ești de varză. Nu meriți nimic bun din ce ai. Tot strici.”
Au urmat niște luni cu mult exercițiu conștient de tipul: Ce se aude la mine în cap acum? De unde vine? Stai puțin, că am control asupra acestei voci, e A MEA. Ia s-o pun eu să fie mai drăguță. Când vorbește urât, o opresc. Stop, alo, nu așa. Hai altfel.
Acum reușesc să-mi controlez mai bine vocea interioară, reușesc să fiu mai atentă la ea și la ce spune.
Mă trezesc dimineața, și-mi spune:
-Hei, fetițo, ce faci? Bună dimineața! O nouă zi să faci bine!
Îmi zâmbesc.
Pe parcusul zilei, în loc să mă critice, îmi îngână cântecele. Jingle Bells, cel mai adesea, dar poate fi și I love you, baby sau I’m unstoppable.
Ne sfătuim des:
– Mbooon, deci ce avem noi aici? Copilul nu mai vrea să doarmă singur.
– Ce facem? Ne panicăm?
– Noo, stai așa. Investigăm. Până ne lămurim, luăm copilul să doarmă cu noi.
– Dar va fi greu.
– Va fi, dar va trece, e doar încă o etapă. Îl ajutăm, facem ce e nevoie.
– Zici tu că trece?
– Toate trec, baby.
Mă laudă când fac bine:
– Așa, drăguțo, ia uite, a ieșit bine de tot.
Când nu fac bine:
– Pfff, n-a ieșit de data asta. E bine, copiii tăi îți vor mulțumi că nu ești perfectă. Ce n-am făcut bine oare?
Când îmi e tare, tare greu:
– E greu, oofff… Cine e pe aici să audă asta? Nu e nimeni? Aud eu. Știu. Am mai fost pe la greu. Durează cât durează, apoi tot se duce. Doar fii aici, încă un minut, apoi altul. Respiră adânc.
Vocea mea sună ca bunica mea uneori, alteori suna ca fiul sau ca fiica mea (ei se pricep foarte bine să mă încurajeze și să mă aprecieze). Dar cel mai adesea, sună ca mine. Pentru că este eu. 
Ajută mult să îmblânzești vocea asta și nici nu e greu. Suntem noi cu noi 100% din timp, și ne putem da atât de mult cu vocea noastră interioară! E un instrument foarte valoros și mult prea puțin folosit.
Sunt curioasă cum e pentru voi. Cum sună vocea voastră? E drăguță sau foarte critică?
Un pic de atenție la ea poate face minuni pentru tonusul nostru emoțional!
și eu îmi vorbeam urât până am citit într-o carte (o aiureala de carte, dar partea asta mi-a plăcut) o chestie de genul.. imaginează -ti că o prietena draga are o prietena care îi spune mereu că e proastă, că nu face nimic cum trebuie, că o să eșuezi din nou și așa mai departe… acum imaginează-ti că prietena draga ești tu. și că prietena ei este vocea ta interioara. așa ceva. și de atunci am incercat sa îmi vorbesc cum i-aș vorbi unei prietene. Niciodată nu i-aș zice unei prietene ceva care sa o rănească, când ea își deschide sufletul în fața mea.
dar în afara de vocea interioară, când chiar vorbesc cu mine cu propoziții întregi, și e ceva voluntar, cu rol de liniștire, mai e o voce sau ceva interior care nu vorbește coerent, și care e plina de paranoia, de griji, de imagini negative. pe aia nu o pot controla. uneori îmi folosesc vocea interioară (sau chiar pe cea exterioara :))) ca să mă calmez, dar când nu sunt pe fază, apare negura aia care îmi îmbâcsește viața.
mereu m-am întrebat când citeam despre vremurile în care oamenilor li se vor citit gândurile, despre ce gânduri e vorba :)) da, uneori eu gândesc în propoziții coerente, O, este soare, cred că voi purta rochiță aia drăguță , sau ooo iar caniculă o sa ajung la metrou leoarcă de transpirație. dar cel mai adesea în capul meu este un amalgam de cuvinte dispersate, amestecate cu imagini, cu fragmente de amintiri, cu emoții (negative: frică, neliniște, impresia de speranță deșartă, etc) , cu stări fizice (greutate in picioare, nod în gât etc), și asta îmi ocupă mai mult timp din viață și mă rănește mai mult.