Micul olandez Jip și mujdeiul

Mai știți povestea cu micul olandez care a descoperit ostropelul la noi acasă și de atunci numai asta cere la prânz și la cină?

Vezi rețeta de ostropel

Ei, ieri a fost la noi alt pui de olandez. Noi miercurea avem la prânz pește cu cartofi și mujdei. În fiecare miercuri, de mulți ani, să fie un deceniu?

Dar să încep cu începutul. Mă duc să iau comorile de la școală.

Sofia iese prima, topită, 38 de grade la umbră, ceea ce pentru Olanda este calamitate naturală.

Îngaimă ceva, eu dau din cap că whatever, nu aveam energie nici să clipesc.

Stăm după Ivan. Ne înghesuim sub copacul din curte, suntem deja 52 de suflete în trei metri pătrați. De spatele meu s-a lipit un tată indian care poartă geacă. Nu înțeleg cum respiră încă. Toată iarna l-am văzut la școală în șlapi, fără șosete.

Ies toți copiii, al meu nu. Decid să-l las acolo și gata.

Când să plec, îl văd ieșind din școală cu un coleg de braț.

Când iese cu un coleg atârnat, știu sigur că îl aduce acasă.

-Poate Jip la noi acasă?

-Mama lui ce zice?

-Întreab-o tu, te rugăm.

O sun pe mamă, îi zic, ea zice că Jip avea planuri să meargă la plajă cu tatăl lui, Jip confirmă că știe, dar preferă acasă la Ivan.

-No bine, dar hai în mașină că murim aici.

Pornesc aerul condiționat, deschid geamurile, învârt volanul cu vârfurile degetelor, arde ca iadul.

Îl aud pe Ivan zicându-i micului blond (care e mai mic cu un an, dar mai înalt cu un cap):

-Întâi mâncăm, apoi ieșim la teren și ne jucăm. Dar întâi mâncăm. E miercuri, deci avem pește cu cartofi.

-Știu, zice Jip.

Hopa! S-o fi dus vestea? Vorbesc la școală despre meniul nostru zilnic? Mâine am bolognese, să mă aștept că vine micul Klaas sau poate Martijn pe la noi?

-De unde știi? îl întreabă Ivan. Apoi, tot el răspunde: A, stai, că de fiecare dată când ai venit la mine să te joci era miercuri.

-Precies, zice Jup și citesc în oglindă premeditarea în ochii lui. Met usturel? întreabă el peste trei secunde, cu o fățucă pe care se citea o poftă ciudată pentru un olandez, ei nu prea savurează mâncarea, doar o consumă ca să le treacă foamea.

Met înseamnă cu. Usturel bănuiesc eu că e felul în care a înțeles el că se numește iaurtul meu cu usturoi.

Dar să aud met usturel de la el m-a uns pe suflet. Cum se românizează olandezii ăștia în preajma mâncării.

Era clar, micul olandez vine la noi nu pentru farmecele fiului, ci pentru mujdei.

Ajungem acasă, socoteam în gând câți cartofi am pus la cuptor, bucăți de pește nu aveam extra, era clar, iar aveam să manânc pielea de pește și să sug șira și coada.

Mbon, scot cartofii, scot peștele, împart frățește între ei, fac mujdeiul, îmi pun și eu niște pâine cu brânză în farfurie, începem să mâncăm.

Al meu, la grămadă, cartofi cu mujdei și pește, gura plină, comentarii despre școală etc.

Jip a mâncat întâi tot somonul. Apoi cartofii, bucata cu bucată, foarte tacticos. Nimic n-a zis. La final, usturelul. Cu degetele.

-Nu vrei o linguriță? l-am întrebat.

N-am răspuns, doar mi-a făcut un semn scurt să nu-l deranjez.

L-am lăsat să se distreze. S-a ridicat fericit de la masă. Avea mujdei până la coate.

Din fericire, i-a prins o ploaie torențială pe terenul de baschet peste jumătate de oră, au venit acasă murați și curați.

Când a venit mama lui să-l ia, turuia despre moederul lui Ivan și usturel, că e cu iaurt și merge foarte bine când e cald, ce bine-ar fi să facă și ei acasă etc

Ivan privea scena cu multă mândrie. Om fi venit noi la ei în țară, dar boy, clar noi vom conduce lumea cu mâncarea noastră! Și îndeosebi cu usturoiul, care se pare că, deși olandezii au descoperit și colonizat jumătate de planetă, de usturoi n-au dat până la noi.