Aceasta chiar e o poveste adevărată despre o pereche de sandale de damă.
Mi s-a întâmplat când aveam 27 de ani. Eram într-o perioadă a vieții foarte interesantă: tocmai ieșisem a treia oară dintr-o relație foarte intensă cu un băiat complicat și ermetic.
Mă mutasem singură într-un apartament cu linoleum pătat și o saltea pe care putem să adorm doar dacă mă țineam de nas. Strângeam bani pentru una nouă.
Eram singură și mă bucuram de asta. Nu mai fusesem singură de la 15 ani, când m-am îndrăgostit prima oară. Îmi plăcea la nebunie (în afara momentelor când îmi plângeam de milă, vai, o să rămân așa toată viața, habar n-aveam că în doi ani aveam să fiu măritată, în alți doi să am copii și că urma să vreau să dau orice pentru trei minute de singurătate pe toaletă).
Călătoream (cel mult la bulgari și la 2 Mai, de mai mult n-aveam bani), lucram în agenție și scriam la cinci, șase reviste, citeam mult, mergeam la filme de una singură. Îmi luasem și o mașină în rate, să mă pot mișca în voie. Într-o zi am plecat de la muncă direct la Sinaia, să văd muntele. M-am întors și m-am culcat cu miros de brad pe bluză.
Într-o seară m-am dus la concert Metallica în Cotroceni. Tot singură.
M-am văzut acolo cu niște prieteni. Am băut o bere. M-am bucurat de muzică.
Apoi a început ploaia. Una mare, densă, torențială. Aveam o fustă lungă, un maiou și o pereche de sandale de damă negre, pe care le purtam de mult. Le adoram!
Pe gazon, unde aveam bilet, era mult pământ. Care în câteva minute de ploaie torențială s-a făcut noroi. Mă bucuram de muzică, dansam, era super totul, dar ca să nu alunec, a trebuit să mă proptesc bine în noroi. În jur, alți proptiți, stăteam toți ca niște popice în noroi și ploaie, dansam din cap și din mâini. A fost superb!
S-a terminat în aplauze, apoi am dat să mă mișc, dar picioarele mele erau atât de adânc în noroi că a fost nevoie să rog un flăcău să mă extragă. M-a smuls din pământ cu un plup, dar ce să vezi, eram desculță. Sandalele mele fuseseră înghițite cu totul. M-am aruncat la pământ să sap după ele, am găsit cu greu un converse negru cleios (probail fusese alb înainte), dar nici urmă de sandalele mele. Lumea se mișca deja spre ieșire, mă călcau pe fustă și pe mâini, așa că am renunțat. Am ieșit desculță de pe stadion și am pornit spre mașină, pe care o parcasem la vreun kilometru.
Din fericire, nu eram singura desculță. Am constatat amuzată că unul din cinci cetățeni avea cel puțin un picior golaș. Noroc că era plin de bălți și ne-am putut spăla în voie până la mașini și taxiuri.
Mi-am folosit fusta să mă șterg pe picioare înainte să urc în mașină. Am aruncat-o la gunoi și m-am urcat la volan în chiloți, udă fleașcă.
Am adormit râzând de una singură în seara aceea, miroseam ca în copilărie, a pământ reavăn și ploaie de vară.
Acum nu mai merg singură la concerte și-mi iau bilet la tribună, nu doar pentru că altfel nu văd scena, dar mai ales pentru că țin la încălțările mele.
