Sezonul biletelor de loterie în Olanda

Finalul de septembrie e perioada biletelor de loterie în Olanda.

O perioadă în care soneriile trebuie deazctivate, iar oamenii își baricadează ușile și se prefac că nu sunt acasă.

De ce? Pentru că la fiecare sfert de oră, la fiecare ușă din fiecare cartier va suna un copilaș (sau mai mulți) să îți vândă niște bilete la loteria organizată de clubul din care fac parte.

Desigur, veți spune, ce drăguț, să ajutăm copilașii! Da? Ei, citiți mai jos, să vedem dacă veți avea aceeași părere și la final.

Prima oară a sunat la ușă luni la 15.15. Am deschis. Prietena din vecini a Sofiei. 10 ani, ochi mari, voce de spiriduș:

-Hallo, nu vreți să cumpărați bilete la loteria organizată de clubul meu de cercetași? Trebuie doar să scanați acest cod QR cu telefonul, alegeți câte bilete doriți să cumpărați, eu vă recomand să luați cât mai multe, vi se deschide aplicația de plată, plătiți și gata! E foarte simplu! Să fie cinci bilete? Sau zece?

-Vai, sigur, ce drăguț, cumpăr, dar cât costă unul?

-Doar 3 euro, foarte puțin.

-Bine, hai că iau 5.

Plătesc, îmi zâmbește, închid ușa.

Pe email aveam deja numerele biletelor cu care pot câștiga 100.000 de euro sau praful de pe tobă.

Nu-i nimic, am făcut o faptă bună pentru fetița asta drăguță și pentru clubul ei. Mă simțeam chiar bine cu mine!

Nu apuc să mă așez la loc pe canapea că suna iar. O fi uitat să îmi spună ce drăguță am fost…

Altă fetiță, mai mică și mai blondă. Același text. Bilete la tombolă…

-Dar tocmai am luat 5?

-Pentru ce club?

-Cercetași!
-A, nu, eu sunt cu poneii, hoor!
-Cu poneii. Bine. Iau trei la ponei.

Scanez, plătesc, mesaj pe email, dankjewel, la revedere.

Peste zece minute, sună iar.

Mă uit pe cameră.

Trei copii mici, blonzi, cu o mamă.

Mă ascund după canapea (uitând că ei mă pot vedea pe geamul de la bucătărie), dar vocile lor de după ușă mi-au frânt inima:

-Doamna măfrau, cumpărați bilete la loteria clubul nostru? Alșeblift?

Ies de după canapea și deschid ușa.

-Bine, iau dar doar două, am mai luat 8 azi!

-Dar nu ați luat pentru clubul iubitorilor de papagali! În plus, noi suntem 3!

-Bine, iau trei.

Alți 9 euro au zburat din contul meu.

După asta nu am mai răspuns la ușă. Noroc că aici copiii se culcă la 7.30 seara.

Dar a doua zi după școală, a reînceput tortura.

Nu am mai deschis ușa, dar un blond mic m-a prins cât parcam bicicleta și altul cât aduceam tomberonul în fața casei.

Alte trei bilete.

Ieri, altă strategie: nu ies din casă, nu răspund la ușă, de fapt, nu cobor din pat, care e la etaj. De afară, casa pare părăsită.

Desigur, sună la ușă pe la 3.

Îl instruiesc pe fiu:

-Dacă sunt cu loteriile, NU sunt acasă.

-De ce?

-Am cumpărat deja cinci sute de bilete, nu mai am bani!

-Bine, poți conta pe fiul tău.

Deschide el, aud vorbe în olandeză, îl aud pe fiu zicând awww wat leuk (adică ce drăguț), tata e acasă? întreabă micii loteriști, nu e, dar mama e? Este, zice fiul, o chem imediat, abia așteaptă să cumpere niște bilete!

Eu îi făceam semne disperate din capul scărilor să NU zică asta, dar era târziu, el deja îmi luase telefonul să scaneze afurisitul de cod, și alte două bilete mai târziu, am noi șanse de a câștiga 100.000 de euro de la clubul micilor jucători de dame.

M-am mutat sus în mansardă cu telefon cu tot.

Noroc că cei mici, ultimii, mi-au dat un sticker să pun pe exteriorul ușii de la intrare. Zice pe el: Am cumpărat deja multe bilete la loterii, nu mai am bani pentru altele.

Briliant, la tot se gândesc olandezii ăștia!

Vă anunț curând ce n-am câștigat! Și cum e mai bună viața mea de când sunt membru plătitor în toate aceste cluburi de marmote, exploratori, dresori de țânțari și prelucrători de crabi cu patru clești.

Câte luni îmi spălau oamenii ăia geamurile de banii ăștia?