Patru ore de eliberare a durerii din corp

Aseară am trăit un proces pe care îl caut de mult.

Un proces în care să pot scoate din corp ce îngrop în el de multă vreme.

E foarte greu să vă descriu ce am trăit, dar încerc, pentru că nu cred că sunt singura care, după mulți ani de terapie în multe forme, simte nevoia unui tip de abordare suplimentară care nu înlocuiește psihoterapia, dar o susține.

În ultimii ani mi-am dat seama cât de blocat e corpul meu. Evenimentele recente din familia noastră au adăugat mult bagaj de anxietate și tristețe peste ce era deja ascuns în celulele mele de mult.

Știu deja de ceva vreme că drumul meu spre vindecare trece prin tristețe. Am de procesat tone de durere și tristețe îngropată în corp de când eram micuță, când am pierdut-o pe bunica la care am crescut, apoi când a dispărut tata, boala mamei (despre care nu mi se spunea nimic, iar eu mă temeam în fiecare zi că vin de la școală și o găsesc fără suflare), lipsa măcar a unui om cu care să pot vorbi atunci despre tot ce simt, apoi plecarea mea de-acasă, sărăcia și foamea din primul an de facultate, relațiile abuzive în care am stat, regăsirea tatălui meu și moartea lui, accidentul cu lovitura la cap, pierderea primei sarcini, problemele de sănătate ale copiilor, apoi emigrarea, toate astea au pus val peste val de tristețe în corpul meu.

N-am avut cu cine să procesez toată durerea asta, nici nu știam că pot și că trebuie, așa că am ascuns-o.

La școală nu era loc să fii trist, supraviețuiai dacă erai popular și gălăgios, așa că am mi-am pus această mască.

Acasă nu era loc să fiu tristă, mama era bolnavă, părinte singur, probleme cu banii, trebuia să fiu fetiță cuminte și care nu face probleme.

Bunicii munceau la țară, nu era timp de dramele mele.

Așa că am înghițit și am ascuns.

Anii mulți de terapie m-au ajutat să înțeleg multe, să repar multe. Psihanaliza m-a dus în locuri unde cu mintea conștientă nu ajunsesem. Grupurile mi-au permis să sap și mai adânc.

Dar corpul meu încă poartă multă, multă durere.

Am înțeles că pentru a mă bucura cu adevărat de tot binele pe care îl am acum în viața mea, e nevoie să descarc durerea asta din corp.

Și caut experiențe care să-mi permită asta. Am făcut în trecut câteva ședințe de TRE (trauma releasing exercises), o terapie somatică în care permiți corpului să tremure, ca să descarce din tensiunea acestor emoții neprocesate, și am învățat să permit corpului să tremure.

Iar aseară am fost la un grup de holosomatic breathing unde am reușit să eliberez ce se simțea ca un pietroi pe pieptul meu. Pietroiul ăsta e parte din mine dintotdeauna.

A fost o combinație de exerciții de respirație, sunete, muzică și vorbe care a permis sistemului meu nervos să renunțe aproape complet la inhibiția care nu mi-a permis să procesez durerea la momentul în care s-a întâmplat.

Am fost peste 200 de oameni într-o sală în semiîntuneric, toți cu căști pe urechi, cu ochii acoperiți, și cu spațiu de siguranță în jur. Nu auzeai mare lucru din ce era în jur și ceilalți nu te auzeau pe tine.

Printr-o serie de exerciții succesive, bine făcute, bazate pe neuroștiință și psihologie, dar și pe yoga și alte practici, am reușit să ajungem într-un punct în care totul a devenit doar despre corp.

Mintea, care de obicei îți spune “Nu e frumos să plângi, că doar n-o să urli acuma, prefă-te că ești ok”, era undeva suspendată.

Gândurile s-au oprit. Iar gândurile mele nu se opresc niciodată!

Am simțit multă, multă tristețe în tot corpul. Am plâns mult, foarte mult, cu burta, cu mâinile.

Am hohotit ca un copil mic, cu strigăte. Am scuturat tot corpul, am folosit și tehnica TRE și în sfârșit, în sfârșit am simțit că sunt un pic mai ușoară.

Cred că tremuram destul de tare, pentru că m-am trezit la un moment dat cu două asistente ale grupului, una mă ținea de picioare, alta de umeri, dar le-am făcut semn că sunt OK, una a plecat, cealaltă a rămas cu o mână pe mine, să știu că e acolo, fără să-mi tulbure procesul. M-a ajutat prezenta ei când tremurul și plânsul s-au oprit, a fost prezența umană conținătoare pe care n-am avut-o atunci, demult.

Când am revenit înapoi în minte și ne-am scos căștile și măștile de pe ochi, am văzut chipuri cum îmi imaginam că e și al meu. Obosite, plânse, surprinse.

Nu e nimic ciudat, e pur și simplu o formă de eliberare care permite descărcarea fizică prin suspendarea inhibiției pe care sistemul nostru nervos o instalează ca să supraviețuim.

Nu putem trece prin viață tăvălindu-ne de fiecare dată când ceva ne rănește. Suntem adulți, ce naiba.

Și așa adunăm mult în noi. E nevoie să și scoatem de-acolo, pentru că altfel amorțim tot mai mult. Știu, pentru că trăiesc asta.

Aseară am revenit acasă și i-am luat în brațe pe ai mei. Mi-am dat seama acolo, întinsă pe podea, că în sfârșit am ceva ce mi-am dorit toată viața: o familie în care oamenii se iubesc și se suțin. Cât am plâns toată viața mea că n-am avut asta…

Acum am, și aseară am simțit din plin această bucurie. Că am în sfârșit familia pe care mi-am dorit-o mereu. Știam și înainte, dar corpul meu nu simțea asta deplin.

Experiența de aseară continuă. Am visat mult, încărcat. Creierul încearcă să dea un sens emoțiilor de ieri.

Scriu din când în când despre ce am văzut, despre ce simt.

Stau departe de ce mă stresează, sunt obosită.

Cu siguranță voi mai practica genul acesta de proces, personal îmi e de mare folos. Au fost patru ore surprinzător de intense și folositoare.

Împărtășesc cu voi pentru că știu că nu sunt singura în căutare de astfel de experințe. Dacă vă iese în cale, dați-i o șansă.

LE: Aceștia sunt oamenii cu care am lucrat aseară în Amsterdam, au evenimente în persoană în Europa, au și retreaturi și programe online mai lungi sau mai scurte. Eu vă recomand să mergeți fizic la un grup al lor.

Pe 29 martie vad ca au ceva online. https://innercamp.com/
LE2: Mai jos vedeți kitul de lucru și cartonașul cu acordul meu de a fi atinsă în timpul procesului, dacă reacțiile mele corporale par să indice că am nevoie de sprijin. Dacă întorceam cartonașul cu YES, pe partea cealaltă scria NO și atunci nu ar fi intervenit nimeni din echipă să mă sprijine. Cartonașul a fost prezent la fiecare participant lângă salteluță. Mi s-a părut foarte sigur și bine ghidat totul.