cum era să fii șef de producție la Știri TV în 1999

Hai să vă povestesc ceva amuzant: cum era să fii Șef de producție în departamentul de știri al Prima TV în anul 1999 (ați citit bine, acum 27 de ani, când eu aveam 19 ani). Acesta a fost cel de al doilea job serios al meu în presă (primul a fost să culeg știri de pe stradă, am reușit să produc în două luni două știri preluate de presă, n-am primit niciun ban pe ele până în ziua de azi).

Dar să revenim. Sună minunat, știu, cine nu‑și dorește să fie șef  de orice la nouăşpe ani? D-apăi Șef de Producție în televiziune!

Doar că a fi șef de producție într‑un departament de știri nu e deloc un dans frumos (sau, mă rog, nu era acum 27 de ani, poate acum e ceva mai bine).

Să vedeți (și să râdeți)!

Aveam biroul în mijlocul redacției, pe un soi de piedestal, să fiu văzută și să mă pot face auzită. Când m‑am angajat, credeam că asta e de bine, aveam să aflu însă curând că nu, nici vorbă să fie de bine, eram acolo sus în centru doar ca să mă poată înjura toată lumea fără să mă mai și caute înainte.

Aveam nouăsprezece ani. 19, am mai zis? 

Treaba mea era să coordonez echipa de șoferi/mașini, cinci la număr, de care aveau nevoie opt echipe de filmare, patru prezentatoare, trei șefi și cinci coordonatori de departamente. Zilnic împărțeam cinci paie la douăzeci de măgari, folosind un tabel care era împărțit la minut de la ora 12 la amiază până la ora 8 seara (teoretic, practic, când erau multe știri, stăteam până după miezul nopții) și care evident că se schimba de fiecare dată când un politician dădea o dumă, iar eu trebuia să scot din pământ o mașină să trimit la el echipa de filmare Prima TV, să nu ajungă PRO TV înainte. Pro TV mereu ajungea înainte!
Se întâmpla așa, printr-o ceață de nedescris, căci toată lumea fuma în redacție:

-Ioanaaaa, se răcnea dintr-un colț. Am nevoie de mașină la Gara de nord, vine caseta de la Brașov!

-Nu am nicio mașină până la ora 3, răcneam și eu.

-Fă roooost, altfel se lasă cu sânge. Te roog, te rooog muuult!

Ioana făcea rocade, aducea mai devreme echipa de la Cotroceni și o trimitea la gară. Dar apoi rămânea în aer prezentatoarea de la ora 4! Și tot așa. Cineva urla la mine tot timpul.

Problema nu era doar că era imposibil să bifăm toate evenimentele necesare cu cinci mașini, ci că era și destul de greu să mă impun: șoferii rupeau tablele în cămăruța din spate, iar eu eram o fetiță blondă de 19 ani care le era chipurile șefă. Îmi petreceam jumătate din timp încercând să conving oameni cu vârsta de trei ori mai mare ca a mea să lase zarurile și să meargă să aducă de-acasă prezentatoarea de știri sau pe fata de la vreme. Sau caseta cu incendiul de la Cluj, care sosea în Gara de Nord cu trenul de la prima oră.

Pentru că da, oameni buni, nu știu dacă știți (iar, în cazul în care nu erați născuți pe atunci, dacă vă puteți imagina așa ceva), era o vreme când informațiile veneau cu trenul. Materialul filmat din țară ajungea în redacția centrală din București după douăsprezece ore, că atât făcea trenul de la Baia Mare.

Iar partea cea mai fun era căăăă…. șoferii nu aveau telefoane mobile. Nu glumesc! Pe vremea aceea, mobilul era ceva rar și important. Aveau așa ceva doar reporterii, prezentatorii, realizatorii și parte din cameramani.

Șoferii aveau doar pagere.

Pagerele astea sunt niște sisteme de comunicare unidirecțională. Pe ele doar primești mesaje, nu poți și răspunde la ele. Concret, făceam așa: sunam la centrala de pagere. 

— Alo, bună ziua, indicativul, vă rog! îmi zicea o voce nazală de doamnă cu coc și cu sinuzită.

— Bună ziua, 3142 (acesta era indicativul pagerului șoferului căruia aveam să‑i transmit ceva urgent).

— Mesajul, vă rog.

— Costele, dacă în zece minute nu ești în redacție, ai 10% penalizare la salariu. Mai lasă zarul ăla. Semnat: Ioana.

— Am transmis, la revedere.

În următoarea secundă, Costel auzea pagerul bipăind, iar pe ecranul mic îi curgea rapid mesajul de la mine. Pe care putea, desigur, să‑l ignore (ceea ce se și întâmpla adesea). Costel apărea după trei ore, ridicând inocent din umeri și spunând că n‑a auzit pagerul. No, și ce era să‑i faci? Între timp, în redacție era haos. Costel nu ajunsese s‑o ia de acasă pe Andreea Raicu pentru matinal, reporterul pe social ratase încăierarea din fața Primăriei că n‑avusesem eu șofer să‑i dau să‑l ducă (pe vremea cu pricina puțină lume avea ma­șină personală și, chiar dacă avea, cu greu se lăsa convins s‑o folosească în interes de serviciu), casetele de la Iași și Arad rămăseseră la șefii de tren, care plecaseră cu ele spre Suceava, respectiv Mangalia. În fiecare zi se adunau ciorchine în jurul biroului meu colegi supărați gata să dea un nou concert pe teme de proastă organizare. 

Noroc că eram tânără și în putere. Am abandonat curând însă, pentru că eram în anul doi de facultate și, deși redacția de știri era la subsolul clădirii în care aveam cursurile, în cele patru luni de job n‑am reu­șit nici la lift să ajung nici măcar o dată (să depun niște hârțoage la secretariat, nici vorbă de mers la vreun seminar). Cum ie­șeam din redacție să‑mi iau un croasant cu vanilie (care‑mi ținea loc de prânz și de cină), cum îmi suna telefonul (da, eu aveam unul, al meu personal, de la job aveam doar pager, telefonul mi-l luasem după ce‑am făcut foamea juma de an, era un Alcatel gri de plastic, dar despre asta altă dată) să vin URGENT înapoi că a explodat ceva și e musai să fac rost de‑un șofer pe care să‑l trimit la fața locului înainte să se stingă și ultima flacără.

După patru luni am demisionat și am revenit la școală, pe care am și terminat-o în 2002 cu licență în Jurnalism. Data viitoare vă povestesc cum am fost eu Specialistă PR trei ani, timp în care am plimbat cățelul șefului și am trimis comunicate de presă pe fax.