Pe scurt, despre Ziua Aceea

Și uite-așa am plecat noi, doi oameni într-un golf, în duminica paștelui, spre maternitate. Era ora 11. Nimeni pe străzi. Răcoare. Un travaliu pe care l-am cerut. Un om la volan, stresat, nerăbdător. Femeia lui pe bancheta din spate, cu cronometrul în mînă.

Sîmbătă toată ziua m-am rugat. Nu știu la cine și la ce, am rugat-o pe ea să vrea să vină, pe dumnezeu să facă ceva, ajunsesem la capătul răbdării, nu-mi mai suportam corpul și răul.

Duminică dimineața la 9 aveam deja contracții dureroase la fiecare cinci minute. Travaliul începuse de cu noapte, dar am decis cumva să-l ignor pînă devine evident. L-am trezit pe om și împreună am cronometrat. Era clar, începuse. Am făcut un duș rapid, ne-am verificat bagajul și-am pornit spre Băneasa. Eram liniștită, bucuroasă, nerăbdătoare. Gata, azi era ziua aceea. Drumul pînă la maternitate a durat puțin. La fiecare contracție mă așezam în genunchi pe bancheta din spate, cu fața la tetieră și respiram cum învățasem. Durerile erau mari, dar suportabile.

Am ajuns la maternitate, mi s-a făcut control, eram deja la dilatație 3-4, ne-am dus lucrurile în rezervă și-am intrat în sala de travaliu. Era 12.00. Deja la 13.00 aveam dilatație 9, nu mai era vreme de epidurală. De-acolo, lucrurile au mers foarte repede. La 1.30 dr. mi-a rupt membranele, curînd am ajuns la dilatațe maximă. Durerile au început să fie mari spre insuportabile. Dar știam că nu mai e mult și-o să fie gata. Aveam s-o văd. Moașa și dr. mă încurajau, veniseră medicii de la neonato, toată lumea aștepta să încep să împing pe final. Apoi ceva n-a mai mers bine. Copila mea n-a mai avut loc să coboare, căpșorul i s-a oprit în simfiză, articulația mobilă a pelvisului. Aveam dureri uriașe între contracții, nu mai făceam diferența între contracții și pauze. Eram epuizată de durere. Cu greu împingeam cînd îmi spuneau ei s-o fac, copila cobora puțin, apoi revenea la loc. Două ore a durat chinul ăsta, deja nu mai prea știam de mine. Mă durea foarte tare, fără pauză. Eram epuizată. Am început să țip că nu mai pot. Nu mai puteam, imi era clar că ceva nu e în regulă, nu mai aveam putere, mă temeam că nici ea, mica, nu mai poate.

M-au dus în blocul operator, unde înainte să-mi facă rahia pentru cezariana de urgență, m-au pus să mai împing de cîteva ori, m-au apăsat pe burtă, eram în agonie. Am țipat de cîteva ori că nu mai pot, au renunțat să mai insiste, mi-au facut anestezia și în cîteva minute am simțit cum mi-o scoate din burtă și-am auzit-o plîngînd. Am intrebat dacă e bine, mi-au spus că da, apoi am intrat într-un soi de leșin-somn, nu mai știu ce și cum. Mi-au arătat-o. Era roz și dolofană. 3,350 kg, 50,5 cm, scor apgar 9. Avea o umflătură pe cap, în locul în care a presat cu capul pe oasele mele. Încă e zona roșie acolo, și-o să tot fie încă niște ani. Dar e bine. Și eu sînt. Omul meu a stat cu mine tot timpul, i-am rupt oasele palmelor de cît l-am strîns și i-am spart urechile de cît am țipat, dar a fost acolo, am fost împreună. La cezariană a așteptat pe hol, apoi l-au lăsat la neonato să o țină de mînă pe micuță cît m-au cusut.

Mi-au adus-o la sîn repede, a supt imediat. Acum, 6 zile mai tîrziu, mănîncă bine, nu am făcut ragade, nu am avut febra laptelui. Măcar cu asta am avut noroc.

Miercuri ne-am urcat înapoi în golf, de data asta trei oameni. Și aici acasă a început o viață cu totul altfel. Nu știu ce zi e, ce oră e, uneori nu mai sînt sigură care mi-e data nașterii. Totul se învîrte în jurul broscuței confuze care doarme ziua și noaptea dă din mîini ca o morișcă.

Asta e varianta scurtă a experienței zilei aceleia. Varianta lungă o păstrez pentru mine, e prea intim și prea greu să țin discursul ăsta în fața altor oameni. O să dezactivez comentariile, e o experiență care nu se cere dezbătută. Nu am regrete, sigur că mi-ar fi plăcut s-o nasc natural pînă la capăt, dar n-am putut mai mult. Și sînt sigură c-am încercat cu tot ce-am avut. Pur și simplu n-a mers. N-a fost loc. Acum dac-ar fi să reiau travaliul și deciziile, aș alege să fac epidurala, poate dac-aș mai fi avut putere pe final, aș fi putut-o împinge dincolo de punctul de blocaj. Sau poate n-ar fi ieșit oricum. Nu știu și nici n-o să aflu. Nu e important acum. Lucrurile sînt cum trebuie să fie.

N-am nimic de reproșat nimănui, a fost o experiență pe care trebuia s-o am, chiar și așa incompletă. O să mă refac, o să aleg să uit detalii, pe altele o să le încarc de brizbrizuri, pentru că vreau ca ziua asta de duminică să rămînă o zi nemaipomenită, nu una traumatizantă. E ziua din care o avem pe ea, si ea e perfectă.

Vă mulțumesc tuturor pentru gîndurile bune, pentru mesaje, pentru grijă. Sigur au contat. Încet încet îmi recuperez mințile și puterea și-mi propun să vă povestesc despre de toate altele care n-au legătură cu nașterea, ci cu viața cea bună pe care-o căutăm cu toții, unii iubind, alții gătind sau făcînd copii.

Primăvară frumoasă tuturor!

PS: Versiunea detaliată a nașterii, așa cum a simțit-o el, o găsiți la Om, el a simțit nevoia să fie explicit.

Pin It