La ce vârstă le-am dat copiilor consola de jocuri și ce am învățat din asta?

Câteva concluzii pe scurt, apoi detaliez.

Nu am aflat să existe vreo cantitate de timp de joc la consolă care să fie suficient de mare pentru un copil și acceptabilă pentru părintele său. Indiferent de durată, timpul la consolă va fi fie prea scurt pentru copil, fie prea lung pentru părinte, iar discuțiile despre când să se oprească din joc vor fi interminabile.

Depinde enorm de caracterul copilului. Există copii care nu sunt interesați de jocurile video. Noi avem unul!

Cu cât sunt introduse mai târziu, cu atât mai bine.

Negocierile, discuțiile și frustrările de ambele părți nu pot fi evitate. Nu ai chef de ele? Nu iei consolă. Sau lași copilul cât vrea el și gata.

E important să fiți flexibili.

Singura metodă care funcționează pentru un timp rezonabil la consolă este timpul împreună, afară din casă, departe de consolă, și regulile cât mai clare.

Vine un moment când interesul pentru joc scade. Important e ce rămâne după.

Jocurile video trec, relația rămâne.

Și acum, pe larg


Eu am fost de părere că e bine să amân expunerea copiilor noștri la tehnologie cât mai mult posibil, fără să fiu absurdă. Am înțeles, nu doar din tot ce am citit, ci mai ales observându-i pe ei cum se comportă cu și fără ecrane când erau mici, că au nevoie să descopere lumea întâi în toate felurile clasice, tradiționale, așa că am amânat introducerea ecranelor cât de mult am putut. Am ieșit mult în natură, am jucat jocuri, am explorat cărți, muzică și piese de teatru, am mers cu metroul și cu tramvaiul, i-am implicat în toate treburile casnice. Nu au avut acces la tablete, telefoane sau console până târziu. Cât de târziu explic mai jos.

Televizorul

Cred că am avut un avantaj al vremurilor, căci copiii noștri au fost mici acum un deceniu. Acum ar fi mai greu, bebelușii la ecrane fiind acum norma (despre care eu insist să cred că e greșită).

Cred că expunerea copiilor mici la ecrane le altereaza mult percepția realității, le scade mult toleranța la frustrare și la plictiseală, îi face pasivi, inactivi, reactivi, nervoși, impulsivi, greu de motivat și de impresionat.

Am început expunerea la ecrane treptat pe la cinci ani ai Sofiei, trei ani ai lui Ivan, cu câte-o oră de film în weekenduri, ne uitam toți la o animație drăguță. Am păstrat regula cu TV în weekend o oră pe zi mulți ani, până a venit pandemia și copiii au început să facă școală online. Atunci au primit fiecare câte-un laptop vechi al nostru, pe care îl foloseau strict pentru ore. Sofia avea 8 ani, Ivan 6.

În continuare nu aveam tablete, telefoane pentru copii sau consolă.

Nu au fost niciodată marginalizați, excluși sau ridiculizați de copii că nu au cele de mai sus, dimpotrivă, au avut mereu relații sociale bune, au fost și sunt creativi și atractivi în joc, la școală și în orice alt context social.

Până anul trecut nu au avut nici consolă. Sofi avea 10 ani și jumătate, Ivan 8 și jumătate. Nici telefoane, nici tabletă.

La restaurant vorbim între noi, jucăm cărți, ei colorează sau explorează.

În vacanțe sau la drumuri lungi au acces la câte un telefon mai vechi la nostru, fără cartelă, la care pot asculta muzică sau pe care își pot descărca filme.

Sofia a primit acum, de ziua ei, la 12 ani, propriul telefon cu cartelă, pentru că va începe să meargă singură la școală (40 de minute pe jos, dintre care 10 în tramvai, sau 20 cu bicicleta, sunt cam 5 km). În continuare nu au acces la tabletă.

Au acces la laptopurile noastre mai vechi, dar redus. Sofia îl folosește doar pentru documentare pentru teme sau să recupereze predarea atunci când lipsește de la școală.

Ivan îl folosește pentru editare video, are voie o oră pe zi, nu o folosește întotdeauna.

La televizor au voie o oră pe zi după școală, nu și-o folosesc mereu.

În weekend ne uităm împreună la ceva, seara, iar dacă e urât afară, se pot uita mai mult.

Acum, consola.

O aveam de mai mult timp, am decis să le-o dăm la finele lui 2022, Ivan avea 8 ani jumătate, Sofia 11.

Pe Sofia a interesat-o cam o săptămână, apoi a uitat că există.

Ivan a început cu jocuri de explorare, apoi a descoperit Minecraft, de care s-a plictisit repede. De câteva luni se joacă Fortnite. Este extrem de pasionat de joc, dacă l-am lăsa, s-ar juca 15 ore fără pauză, cred. Nu îi trebuie nici apă, nici mâncare.

Nu e doar despre jocul în sine, am observat că el și prietenii socializează în joc, fac strategii, se protejează, glumesc, își reglează tensiunile și relația. Astea sunt părțile bune.

Părțile proaste… dependența, frustrarea pe care o acumulează în joc, adrenalina constantă, oboseala, statul pe scaun și la ecran atâtea ore, furia când trebuie să se oprească.

Am încercat mai multe strategii: timp limitat, scurt, timp nelimitat (să vedem cât se joacă, răspuns: până cade de pe scaun), timp limitat, decis de el, timp limitat, decis de noi.

Am încercat cu timp fix și control parental, care declanșa frustrare maimă, căci consola se închidea fix cu trei secunde înainte de o mare bătălie finală și așa mai departe.

Am avut contract semnat de noi și de el, în care am trecut timpul de joc și timpul de sport minim, ce se întâmplă dacă apar depășiri ( se reduce timpul din ziua următoare).

În acest moment avem acest program: zero timp la consolă în timpul săptămânii, 4 ore de consolă sâmbăta și duminica, zile în care și facem ceva împreună, ieșim cu bicicletele undeva, vizităm ceva, ieșim la un fotbal sau ne vedem cu prieteni.

Întotdeauna insistă să stea mai mult și e nevoie mereu să insist mult să ia o pauză la fiecare 90 de minute, îl las să își termine meciurile, uneori sunt cinci băieți acolo în mansardă care se joacă simultan și e clar că are nevoie să facă asta, dar țin cu dinții de oarecare limite, care sunt relativ flexibile.

Mi-e clar că e o bătălie de durată, că trebuie să țin gardurile protectoare pe loc, cu mici variațiuni, ca să-l ajut să-și gestioneze singur dependența, pe termen lung.

Discutăm mult despre ce îi place la joc, îmi povestește pasionat despre updates și personaje, investește mult timp și emoție, încerc să rămân interesată (deși îmi trece toată viața prin fața ochilor când aud o oră întreagă despre nu știu ce hartă nouă și arme nu știu de care), când e supărat rău că e vacanță și nu are acces deloc, îi ascult supărarea și, din fericire, după două zile se adaptează și se bucură de locurile pe care le explorăm, de mare, piscină, munte sau ce facem noi pe-acolo.

La început îmi mânca urechile, mă enervam de cinci ori pe zi, strigam la el să se oprească și el la mine, apoi am vrut să aruncăm consola la gunoi, pentru că dintr-odată relația noastră devenise imposibilă, el era tot mai nervos, chiar mă speriam de cum se transformă când îl opresc din joc, zici că era alt copil cu totul, apoi am discutat mai deschis despre nevoile lui și grijile noastre, am făcut un plan care să fie mai aproape de ce dorea el, a fost de acord să petreaca timp și afară, să facem sport împreună de câteva ori pe săptămână, mai uită, se mai enervează, mai trage de timp, dar eu sunt acolo să țin parapetele la locul lui, chiar dacă e teribil de frustrant și obositor uneori.

Asta e lumea în care trăim, în clasa lui nu e absolut niciun băiat care să nu fie înnebunit după Fortnite, încerc să mă uit la părțile bune (sunt și ele de luat în seamă), mă asigur că încă citește (cărți despre Fortnite, comics), face sport, explorăm, dar avem și timp împreună dimineața, seara și în weekend, vacanțele sunt fără gaming (dar vorbim mult despre asta, pentru că simte nevoia să rămână conectat).

A jucat It takes two, Minecraft, Fifa, jocuri cu mașini, Goat simulator, apoi s-a apucat de Fortnite, că na, toți băieții fac asta.

Iar ieri mi-a zis că simte că se plictisește de Fortnite și se gândește să se apuce iar de programare. Sunt toate, doar etape… Important e cu ce rămânem după ce le traversăm. Mereu mă gândesc că relația e mai importantă ca orice. Jocurile video trec, relația rămâne.

Am discutat cu prieteni ai noștri care au fost dependenți de jocuri cât au fost adolescenți sau tineri adulți. Ne-au zis cum abia așteptau să scape de părinți să se joace 20 de ore la rând și cât de recunoscători sunt acum că măcar uneori, avea cine să îi oprească.

Cam așa…

Sper să vă ajute experiența noastră. Sunt curioasă cum e la voi.

Photo by Pixabay: https://www.pexels.com/photo/turned-on-red-and-green-nintendo-switch-371924/
Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4204

16 comentarii

  1. Sunt mama unui baiat de 35 de ani 😀 care a avut calculator din clasa a cincea, ca asa erau vremurile, cu internet dialup. Pe calculator am dat jumatate din banii obtinuti din vanzarea unei case la tara (adica foarte mult). Am avut emotii ca ramane in urma cu tehnologia deoarece era singurul din grupul de prieteni fara calculator.
    A jucat mereu jocuri de strategie care i-au dezvoltat abilitatile, chiar cred ca au fost de folos. Nu am pregatirea necesara ca sa fi stiut sa-l indrum in acele directii si nu sunt multi parinti care pot face ce faci sau propui tu.
    Acum are o slujba bunicica in IT si tot cu jocuri video se relaxeaza. As putea spune ca nu prea iese din casa din cauza calculatorului, dar nu e asa, nici eu nu ies prea mult. Asa suntem noi, nu e nimeni si nimic de vina.
    Pot sa compar cu o nepoata cam de aceeasi varsta: pentru ea calculatorul nu a contat niciodata prea mult si nici nu a ales o slujba in care sa-i foloseasca, fiind asistenta medicala.
    Intradevar ma deranjeaza copiii mici pe care ii vad abandonati intr-un colt de magazin cu un telefon in mana in timp ce parintii isi cumpara haine sau la restaurant in timp ce asteapta mancarea. Prea devreme, prea des, prea mult. Dar tehnologia face parte din viata noastra si trebuie sa invatam sa o folosim, iar cand o generatie intreaga se numeste „alfabetizata digital” nu cred ca e ok sa tii copilul deoparte.

  2. Îmi place mult că nu lăsați să se transforme într-o luptă pentru putere, o să țin minte ideea de flexibilitate, dar totuși cu limite. Al meu e încă mic, 9 luni, dar sunt decisă să amân cât pot de mult întâlnirea cu ecranele, minim 3 ani.

    • Mama de Sofia aici, 9 ani in curand. Eu am mers intotdeauna, pe auto-limitare. Poate a fost si este si noroc, dar la noi functioneaza cel mai bine. Televizorul a mers pe muzica si discovery de cand era mica, nu a interesat-o niciodata, telefon, tableta, laptop, a avut mereu la indemana, niciodata nu le-a folosit ore in sir. Cand iesim la restaurant, cafea, foloseste telefonul doar pentru desene care ii plac de pe pinterest,tehnici, creionari, iar dupa ce epuizeaza ce i se pare interesant , dupa ce se joaca, socializeaza, isi scoate o carte, o foaie, transcrie ceva, imi scrie o scrisoare, face o felicitare, imi cere idei cand ramane in pana. Mereu caram dupa noi carioci, caiete, agende, pixuri colorate, chestii de lipit, isi face un bagaj al ei cand stie ca urmeaza o iesire mai lunga. In pandemie a experimentat cu laptopul, a spus ca nu i se pare prea interesant, a avut pe biroul ei unu mai vechi, pe care l-a pus singura intr-un dulap, si nu l-a mai scos niciodata. Am discutat mereu cu ea, de foarte mica, cum ca telefoanele, internetul, ne afecteaza in diverse moduri, cu limbaj adecvat varstei, intelege ca luminozitatea si distanta conteaza mult, inca suntem bine si ne intelegem de minune la capitolul asta. Ca activitati extra celor 8 ore petrecute la scoala pe zi, merge la dansuri si tenis, iesim zilnic in parc, minim o ora, ninge-ploua-vant, iar in weekend uri, in functie de anotimp, iesim in tarcul cu catei,la o padure, un picnic, un loc de joaca, pe plaja,cu rolele, la pescuit, o cofetarie, cautam sa diversificam activitatile pe cat se poate. Si-a dorit un caine de talie mare, pe care l-am luat si de care dupa 3ani jumate inca nu s-a saturat, o iubeste si alearga in parc pana raman amandoua fara suflare. Plus o pisica si un hamster, care o solicita- cer iubire, mancarica si timp. Vedem ce ne asteapta cu trecerea anilor, eu sunt optimista🥰

  3. Of, si la mine e cam aceeasi situatie. Am incercat si negocierea orelor la TV, avem si zile cand nu au acces (in timpul zilelor de scoala), si ma blochez la partea cu “doar ei nu au telefon la scoala” sau “nu au consola/tableta/jocuri pe calculator” dintre copiii de la scoala. Ii indreptam mai mult spre activitati afara, interactiune cu copiii in parc, la terasa, oriunde. In weekend petrecem timp in natura,dar tot aud reprosurile lor ca nu au acces cum au colegii lor de clasa, desi cand ne petrecem timpul impreuna afara, ei nu simt nevoia de telefon/tableta. Nici nu stiu cum e mai bine sa procedezi. Eu asa am simtit ca ii ajut sa isi dezvolte partea asta de interactiune cu copiii de varsta lor, de imaginatie(pentru ca stiu sa se joace si fara ultimele modele de jocuri, inventeaza mereu ceva cand nu au la indemana lucrurile de acasa); dar tot simt si vad ca suntem judecati si noi ca si parinti (care le blocam accesul la tehnologie) si ei la randul lor sunt judecati de copiii de la scoala. Send some help 🙂

  4. Articolul asta mi-a amintit de o carte pe care vroiam sa ti-o recomand demult Ioana dar am tot uitat – o sa-ti placa si o sa va placa tuturor, promit! – e vorba despre Tomorrow, Tomorrow, Tomorrow de Gabrielle Zevin (in romana am vazut ca e tradusa ca Maine, Maine, Poate Maine) mie mi-a placut enorm si m-a facut sa vad lumea gamerilor cu alti ochi (mai intelegatori). Eu sunt unul dintre copiii norocosi care au avut calculator si acces nesupravegheat la jocuri de prin scoala generala desi pe atunci era inca o raritate dar, ca si in cazul Sofiei, nu m-a atras pe lunga durata. Baietelul meu e inca micut, are doar 3 ani, dar tatal lui e pasionat de gaming si vede jocurile ca o modalitate de relaxare si inca vorbeste despre suferinta simtita in copilarie cand nu avea calculator si acces la jocuri ca si prietenii lui sau posibilitatiea de a invata de mic coding de exemplu. anyway, o sa tin minte sfatul tau legat de flexibilitate si de mentinerea relatiei parinte-copil, beyond gaming! te imbratisez

    • revin doar sa adaug ca din prea mult entuziasm si graba m-am exprimat cam arogant cand am zis ca promit ca o sa-ti placa si ca o sa va placa tuturor cartea – Ioana tu esti o scriitoare si o cititoare inteligenta si profunda si m-am trezit eu sa zic ce o sa-ti placa sigur sigur tie, nici mie nu mi-ar placea daca cineva si-ar da asa cu presupusul la ce mi-ar placea sa citesc si in general nu imi prea plac recomandarile altora, dar cartea lui Zevin chiar merita citita, atat 🙂 aaaa si titlul corect e de fapt ‘Tomorrow and Tomorrow and Tomorrow’ imbratisari multe!

  5. Copiii mei inca sunt mici, vad si eu gameri in jurul nostru. Intrebarea mea este cum putem asigura baietilor mediul sa se dezvolte ca barbati (nevoia aceasta de adrenalina si de putere) altfel decat prin jocuri video? Sporturi, alte chestii hard pt ei , habarn n-am ce idei mai aveti si voi si ce mai zic si Maggie Dent si altii. Inteleg nevoia de apartenenta a baietilor la grup. Inteleg si usurinta de a gasi adremalina usor in jocurile video. Dar ce putem face pt a creste aceste senzatii in alta parte, in afara de timpul cu familia si timpul afara, care sunt foarte bune pt relationare dar nu dau aceasta adrenalina barbatilor.

  6. Jocurile pe calculator creeaza dependenta. Sotul meu a inceput sa se joace in adolescenta. Acum are 45 de ani si inca se joaca.
    Noi suntem impreuna de 24 de ani, deci asa l-am luat, nu am de ce sama plang, dar tot ma dispera din cand in cand.
    A avut si perioade in care nu s-a jucat deloc, dar mereu revin perioadele in care se joaca zilnic.
    Si nu e singurul barbat de 40+ care inca se joaca …
    E singurul motiv pentru care ma supar pe el din cand in cand, singurul lui defect deranjant.
    Asa ca, daca se poate, mai bine ar fi sa fie rarita activitatea aceasta.
    Din punctul meu de vedere nu e doar o etapa. Cel putin pentru unii nu este. E o activitate foarte „addictive”.

    • Hey,
      Poti sa mi dai mai multe detalii de ce consideri asa daunator jocul? Am o prietena care e hardcore gamer si si-a cunoscut tot cercul ei de prieteni actuali ( e emigrata) prin gaming. Pentru ea e implinitor. Eu de exemplu nu ma uit deloc la televizor la posturi normale, mai mult la youtube pe teme de care sunt interesata. Jocul in sine mi se pare ca iti utilizeaza totusi niste abilitati versus consumul de informatie ( tv, youtube , ticktock etc).
      Eu iubesc tehnologia, de mica am fost interesata de coding, lucrez si acum in it, si mi se pare fascinant felul cum s-a transformat lume cu ajutorul ei.
      Majoritatea dintre noi seara dupa munca nu citim insuportabila usuratate a fiintei.
      Cand ma joc eu sau iubitul meu celalt isi vede de hobby urile lui, iar dupa ne adunam si ne povestim.

    • Da, pot sa dau mai multe detalii.
      In primul rand jocurile pe calculator creeaza dependenta, din relaxare devine cu usurinta un viciu de care nu poti scapa usor.
      Cel care se joaca ore in sir (in weekend si 8-9 ore pe zi) nu mai ofera atentie partenerului, copiilor, raspunde cu intarziere daca-l intrebi ceva pentru ca e concentrat la joc, amana sa faca ceva pentru ca are de indeplinit o misiune in joc etc.
      Iar asta devine frustrant de la un punct incolo pentru ca pune pe pauza viata reala pentru niste pixeli. E adevarat ca in jocuri se si socializeaza, dar …
      Atunci cand nu aveam copii era destul de usor. Eu nu ma joc deloc, dar imi gaseam si eu altceva de facut.
      Apoi sta ore in sir pe scaun, uitandu-se in ecran, tot acolo ii duc si sa manance. Asta nu e bine nici pentru ochi, nici pentru coloana vertebrala. Il iubesc, nu vreau sa aiba probleme de sanatate dintr-o prostie.
      Apoi pentru ca pierde foarte mult timp … degeaba, isi iroseste atat de mult timp din viata pentru niste pixeli, pentru o ceva virtual, care nu exista.
      Daca ar ramane doar la o relaxare de weekend, ok, n-as avea nimic impotriva.
      Dar cand jocul ne fura atat de mult din timpul cu el … nu mai este amuzant.
      In rest e un sot foarte bun, un tata minunat.
      Scuze daca, poate, am scris mai agresiv (eu nu-mi dau seama), lucrul asta a devenit destul de frustrant pentru mine si ma abtin in 95% din timp sa starnesc discutii pe aceasta tema.

    • Voiam sa mai completez ca faptul noi nu mai avem cablu tv, nici retele de socializare, nu consumam informatie de pe tiktok, facebook, instagram etc.
      Avem Netflix si mai urmarim cate un film din cand in cand.
      Iar eu urmaresc cateva persoane pe youtube.

    • In primul rand iti multumesc ca mi-ai raspuns. Acum inteleg mai clar sentimentul acela de absenta prezenta, sotul meu a fost perioade asa cu munca. Efectiv lucra cate 8h in week end ( proiecte personale, chestii extra pe care le facea pt job). E pasionat de profesia lui, dar simteam si eu ca e cam mult. La noi jocurile au fost putin mai light, si le-am vazut ca o alternativa , desi da e tot la calculator, macar e intr o lume magica cu troli si elfi nu tot programare. Dar hyperfocusul de care zici, ala ma sperie si pe mine. Uneori dupa perioade mai intense ma simt si eu lost , aud cand se vorbeste cu mine dar nu pot sa procesez , creierul meu inca e in realitatea virtuala. Mi-ai dat de gandit!

    • Intr-adevar, observ si eu adictia si am vrut sa scriu ca in destule cazuri si tatii baietilor se joaca, deci cumva devine un comportament mostenit. Greu..

  7. Pe mine jocurile și televizorul pur și simplu ma exasperează. Am 2 baieti de 10 ani și aproape 8 ani. Dacă ar fi după ei ar sta de dimineață până seara pe telefon. Am încercat sa testez și sa ii las cât vor, dar au stat cat de mult au putut. Eu pur și simplu nu pot sa concep asa ceva. Ii las cam 2 ore jumătate de vineri pana duminica și în timpul săptămânii uneori da, uneori nu. de obicei nu. depinde mult de câte teme au.
    Avem controlul parental, dar de obicei fac urat când li se termina timpul. Sau când stau prea mult la telefon. Era mai bine fără nici un device…

  8. Ioana, iti multumesc mult pentru acest articol! Demult il asteptam :-), pentru ca in unele articole mai ziceai de consola, si eram curioasa cum e la voi.
    Eu sunt mama unui baiat de 10 ani, si locuim in Madrid. Ma simt identificata cu tot ce scrii. Noi inca nu avem consola, dar are tableta, pentru ca la scoala aici in Madrid din clasa a cincea li se cere tableta (fac multe chestii pe tableta, ceea ce e ok, dar ma rog, asta e alta chestie). De cand are tableta, se joaca un joc care se numeste Brawl Stars, toti baietii se joaca. Nici noi il lasam in timpul saptamanii sa se joace deloc, doar in weenduri se joaca cate 2 ore jumate pe zi. Mi se pare mult, dar ca si tine, am decis sa fim flexibili, pentru ca in timp ce se joaca socializeaza cu prietenii sai (cateodata se suna pe telefonul meu si vorbesc in timp ce se joaca).

    Pentru noi e foarte important sa nu renunte sa faca si alte chestii: sa faca sport (merge la tenis si baschet), sa citeasca (de citit ii place si citeste mult), sa-si faca temele si sa fie atent la scoala (deocamdata merge foarte bine la scoala). Are inca probleme cu frustrarea cand i se termina timpul, dar speram sa invete sa o gestioneze si sa accepte sa treaca cu usurinta de la jocuri video la alta activitate.

    Si aici in Spania, multi copii de varsta lui se joaca Fortnite. Nu e un pic prea agresiv pentru copii sub 12 ani? Inteleg decizia voastra de a-l lasa sa se joace, pentru ca toti copiii se joaca, dar sunt curioasa cum ti se pare tie jocul…

    Iti multumesc inca o data pentru articol si pentru tot ce faci pentru copii si parinti. Cartile cu Ema si Eric au fost printre preferatele noastre cand Alex era mic, le avem si le iubim mult.
    Si te astept cu drag in Madrid!! 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *