Nu mai știm să tăcem

În ultimele luni am mers mult pe jos. Ore întregi, kilometri întregi în fiecare zi. Pe ploaie, pe soare, în centru și la periferie, în parcuri, pe stradă, în metrou. Și-am observat peste tot, n fiecare zi, ceva foarte trist: oamenii nu mai tac cînd sînt singuri. De parcă le e frică de propriile gînduri.

Rareori văd cîte-un om mergînd pe stradă pur și simplu. Iar dacă-l văd totuși, în 9 cazuri din 10 e un pensionar. Restul fie vorbesc la telefon, fie butonează unul. Nevoia asta de a fi mereu în contact cu cineva (drag sau nu) e cel puțin îngrijorătoare. Pentru că oamenii nu mai stau singuri cu gîndurile lor.

Momentele în care îți poți privi bine mintea și sufletul sînt puține într-o zi. Deh, trăim vremuri aglomerate. Așezați pe vasul rece de toaletă, seara după ce stingi veioza și pe stradă, cînd te deplasezi dintr-un loc în altul neacompaniat. Cam astea-s singurele momente în care poți să taci și să fii cu tine. În rest, e lume în jur, e televizorul mereu pornit, e radioul care merge nonstop în mașină și în autobuz, e un copil care gîngurește, ești înconjurat de cuvintele și viețile altora.

Și în singurele momente în care poți sta cu tine, alegi să nu fii singur. Dai un telefon. Oricui. Sau intri pe Facebook să spui (și tu) că plouă. Dintrodată, tot ce facem are valoare doar dacă e împărtășit. Te duci la un interviu. Înainte să intri, o suni pe mama, să-ți țină pumnii. După ce ieși, îl suni pe iubi să îi povestești cum a fost. Oare dacă ai tăcea în loc, dacă n-ai mai suna pe nimeni să raportezi cu ce te-ai îmbrăcat și cîte grade sînt afară la București, oare n-o să meargă bine interviul? Dacă nu dai check-in pe Facebook la fiecare stație de metrou prin care treci or să fie dezamăgiți de tine prietenii tăi? O să fie viața ta mai săracă dacă nu e ea povestită pas cu pas la telefon mamei, bunicii, iubitului, amicei, colegei, celeilalte colege?

O să ne explodeze capul de la atîta conversație tehnologizată. O să uităm să mai gîndim singuri. O să ni se facă frică de noi înșine. O să ajungem să credem că singurătatea e mai rea decît cancerul.

Ce ar fi ca măcar o dată pe zi în fiecare zi, în loc să ne spunem am o clipă liberă, ia să o sun pe Icsa, să ne spunem am o clipă liberă, ia să nu sun pe nimeni și să stau eu cu mine? Ce-ar fi?

Nu vă e dor de niște liniște?

Pin It

23 Comments

  • Georgiana spune:

    Oh, ba da! Sublime momentele alea de liniste absoluta! Ai foarte mare dreptate!

  • Ioana K-Man spune:

    Ba da, dar presiunea sociala este sa dai raportul mereu, desi am observat ca-mi merge mai bine cand tac si fac. Dar e greu…

  • Oana spune:

    Cata dreptate ai. Mie imi place sa stau cu gandurile mele, abia astept sa am de facut un drum sau altceva singura, ca sa am timp sa ma ascult. Pup printesele.

  • Oana spune:

    Ce bine le spui….
    Si mie mi se pare aiurea sa nu vrei sa ai momentele tale de linsite … Cred ca o problema mult mai grava e ca vrem sa facem cat mai multe lucruri deodata si le amestecam pe toate, inclusiv gandurile… .Am fost la film marti, dupa mult timp de cand nu am mai fost intr-o sala de cinema. eu am fost pentru a vedea filmul si sa am un momet de linsite si evadare de la ceea ce fac zilnic. Acolo mergi si timp de doua ore sau mai putin mergi sa faci doar asta, sa te bucuri ca vezi un film. M-a uimit faptul ca una din fetele din fata mea cred ca mai mult a butonat la telefon decat a urmarit filumul. Si nu era singura, nu stiu ce faceau cei din spate. Dar, pe de alta parte totul depinde de perceptia fiecaruia si putin putin ii inteleg si pe ceilalti 🙂

  • Teo spune:

    Ba daa..eu azi am iesit dintr-un grup feisbucist 😀 din motiv de reorganizare mentala si fiindca am nevoie sa mai stau cu „mine”

  • Anca spune:

    Vinerea trecuta am plecat cu autocarul din Bucuresti la Tg. Jiu. Cand am urcat eu era deja o fata langa locul meu, la geam, care vorbea la telefon. Era 19:30. A mai inchis telefonul la 23:00. Trei ore si jumatate, sau poate chiar mai mult, a vorbit incontinuu cu aceeasi prietena. Nu vorbea foarte tare, dar era deranjanta…Deja ii stiam toata viata. Simteam ca nu imi mai aud eu gandurile din cauza ei. Ar trebui reglementat cumva si vorbitul la telefon in mijloacele publice de transport. Inteleg sa dai un telefon ca trebuie sa transmiti ceva, ca e ceva urgent, dar chiar nu inteleg vorbitul la telefon din plictiseala.

  • Nicoleta spune:

    Nu ştiu dacă e din frică de singurătate sau din lipsă de timp. Sunt des certată pentru că nu îmi sun rudele sau prietenii aşa că profit de plimbările pe jos forţate şi nu din plăcere (nici nu mai ţin minte ultima plimbare făcută spre a mă relaxa)! Să numai zic cât de supăraţi sunt toţi decând am maşină şi am pierdut şi acel timp în care încercam să împuşc doi iepuri.

  • Ina spune:

    Eu sunt in tabara celor mai tacuti, mai merge FB, dar in rest.. sunt padureata… Si stii ce? Nici asa nu e bine, zice lumea ca esti rau, sau indiferent, sau pur si simplu ciudat..

  • Miruna spune:

    E o lipsa acuta de timp, cel putin la mine, fac n lucruri concomitent si de multe ori renunt la mine pentru cele 5 minute de vorba la telefon cu tata pe care-l vad la 5 luni, cu o prietena de care-mi e dor, cu cine stie ce curier incercand sa ne sincronizam programul.

    Timpul real pentru mine se rezuma la cele 15 minute dus si 15 minute intors de la munca. Daca am putin noroc taximetristul nu are chef sa-mi povesteasca toata viata lui si pot sa stau cateva minute doar cu mine. Si cele mai speciale 10-15 minute de seara, minutele in care fi-mea sta cuibarita langa mine pana adoarme. S-ar putea spune ca am ceva liniste, 45 de minute de mine :).

  • Madalina spune:

    Hmm… Nu prea m-am gandit la asta, dar ai mare dreptate.
    Eu mereu am fost mai singuratica. Nici nu am multi prieteni, nici nu-mi place sa palavragesc, dar folosesc zilnic retelele de socializare ca facebook-ul si tot gasesc cate o persoana cu care sa vorbesc. Cand sunt in autobuz sau ma plimb singura mai mereu ascult muzica. De obicei seara, inainte de culcare sau cand fac o baie relaxanta, petrec mai mult timp singura cu gandurile mele.

    Are dreptate si Ina in ceea ce zice. Mi s-a intamplat sa mi se reproseze ca nu am mai dat „semne de viata” si m-am simtit prost, desi nu am considerat necesar si nu cred ca trebuie sa vorbesti cu o persoana in fiecare zi sau chiar de zece ori pe zi ca sa-i fii prieten.

  • Alina spune:

    Am inceput sa avem nevoie din ce in ce mai mult sa ne punem viata in scena, sa o facem mai frumoasa, minunata, stralucitoare decat este. Ne privim viata printr-un ecran, ca o fi de calculator sau de telefon (impropriu spus, stiu!) pentru ca asta ne ajuta sa dedramatizam, de cele mai multe ori. Da, ploua, dar nu ma ploua doar pe mine. Si tot asa.

    Ati observat ca, mai nou, nu mai facem doar o singura activitate? Suntem pe FB in timp ce ne uitam la un film, radio merge si el…suna poate si telefonul…jonglam intre toate astea si suntem „conectati”, tot mai „conectati”.

  • Ursa spune:

    Eu am din ce in ce mai multa nevoie de liniste. Cu cat sunt mai stresata la munca, cu atat am mai multa nevoie de timp petrecut doar cu mine. Timp care e din ce in ce mai putin spre inexistent.
    Intr-adevar, e tentant sa suni pe mama/iubi/prietena cand ai putin timp, dar si mai bine e sa te bucuri de moment.
    Pacat ca ploua, ca am pierdut diminetile de mers pe jos la munca. Era singurul moment cand puteam sa ma concentrez la gandurile mele si atat. Da’ las’ ca vine ea primavara!!

  • Monica spune:

    Acum câteva zile am petrecut aproape o oră lângă o fântână arteziană: eu, gândurile mele, zgomotul apei. Și m-am gândit la același lucru: e aproape cum spunea Sorescu „ Si nu stim unde dracu sa ne tinem mainile”: nu stim ce sa mai facem cu linistea si o umplem fara sa fie neapărată nevoie de asta.

  • Mihaela spune:

    Asta e cazul in Romania. Se vorbeste atat de mult la telefon. Ulitma data, in tren, pe distanta Bucuresti-Ploiesti am aflat toata povestea bolii tatalui unuia. Plus alte povesti. Horor. Cand mai ajung in Bucuresti, daca vezi o femeie singura pe strada nevorbind la telefon, sunt eu aceea. Nu circul cu masina proprie, mie imi place sa merg pe jos, sa fiu cu gandurile mele.

  • Fimolici spune:

    Doamne, cat ma bucur ca ai scris despre asta! De multe ori nu inteleg lumea asta si modul in care alegem sa traim.

  • cri spune:

    si eu am observat ca oamenii in ultimul deceniu sunt agitati mereu ocupati mereu solicitati…
    parerea mea ca oamenii cauta refugiu in discutii 🙂

  • Tania spune:

    ma tem prea mult de gandurile mele …

  • Madalina spune:

    Eu ma fac vinovata de nevoia si placerea de a sta cu mama/iubitul/oricine la telefon in drum spre serviciu/casa/etc. Mai ales in timpul saptamanii cand simt ca nu am altfel timp sa vorbesc cu mama. Dar am si momente in care simt nevoia sa las telefonul deoparte si sa ma gandesc la ale mele.
    Eu am o mare problema cu cei care stau cu telefonul in mana si il butoneaza in timp ce eu incerc sa port o conversatie.

    PS: Dragut mai spune Sorescu 🙂

  • marcel spune:

    vorbesc cu orele la telefon si dispar cu zilele. din pacate asa cum a zis mai sus cineva…. te streseaza astia sa dai raportul. aveam o fata care ma suna zilnic si se supara ca nu ii spuneam nimicurile mele, care pe mine ma lasau rece. in fiecare zi imi fac timp de citit sau de filme, si incerc in we, sa imi fac timp de fotografie de strada.

  • AndreeaG spune:

    Raportez inca o persoana care nu se incadreaza in „cei multi”! Dar ii observ si eu din ce in ce mai des si mai ingrijorator:)
    Am 8-10 telefoane pe sapt, dintre care doar unul, cel cu mama, depaseste cateva min (bine, e jum de ora, dar nu se pune 🙂 ).

    Pe mine ma socheaza cei care traverseaza strada cu tel in mana, unii butonandu-l, nu la ureche, si pustanii de liceu, care sunt cu tel la ureche, pe strada, 9 din 10. De soferi, mamici care imping carucioare sau „supravegheaza” copiii la locul de joaca, sau pustani care „asista” la evenimente culturale (gen teatru, filarmonica), sau El si Ea, de mana, pe strada, fiecare vorbind la tel (presupun ca nu intre ei 🙂 ) … nici nu mai zic.

    Eu sunt foarte in ordine cu gandurile mele! 🙂
    TV nu mai am de niste ani, locuiesc intr-o zona linistita dintr-un oras de provincie, si nu-mi merge nimic aiurea „pe fundal”, poate doar copiii, dar incerc sa fiu cat mai prezenta pt ei. Insa incepe sa ma prinda socializarea virtuala, atat cat imi permite timpul, incep sa simt nevoia de a avea un tel conectat la net (dap, nu am 😀 ) dar ma abtin, e mai sanatos fara 🙂

  • k. spune:

    mie-mi place sa vorbesc si cu altii la fel de mult cum imi place sa vorbesc cu mine.

  • Dana spune:

    Nu mai stim nici sa (ne) ascultam, din pacate. Asta, probabil, pentru ca nu stim sa tacem. 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *