Secretul cuplurilor care rezistă în timp este…

Poate credeți că e comunicarea. Sau sexul. Ori poate copiii, sau lipsa lor. Sau banii și vacanțele lungi. Sau răbdarea? Nu. Esențiale nu sunt cele de mai sus. Sigur, ajută și ele, dar nu sunt esențiale. Cercetătorii s-au pus de acord, verdictul e că relațiile care durează în timp se bazează pe… sunteți gata? Bunătate. Ups, hai că la asta nu vă așteptați. Ești bun cu soțul și el e bun cu tine, perfect, veți avea o căsătorie de succes, indiferent de câți copii, câte mașini, câte vacanțe aveți împreună.

Conform psihologului Ty Tashiro, care e publicat în 2016 volumul Ştiința lui Până la adânci bătrâneți, doar trei din zece oameni care se căsătoresc au mariaje fericite. Trei din zece. Restul de șapte nu sunt fericiți la ei acasă. Mai mult de jumătate dintre noi.

Un grup de cercetători ai institutului Gottman (responsabil cu sănătatea emoțională a cuplurilor) a analizat începând cu anii ’80 felul în care cuplurile căsătorite reacționau la crize, pentru că la vremea aceea, rata divorțului era mai mare ca niciodată şi psihologii voiau să înțeleagă de ce. Patru decenii mai târziu, acești cercetători au formulat câteva concluzii, pe care vi le prezint mai jos, alături de emoțiile și opiniile mele vizavi de ele. Sursa materialului este aceasta.

Metoda de cercetare a constat în interviuri cu cupluri proaspăt căsătorite, dar și în montarea de electrozi pe corpurile lor, pentru a le măsura reacțiile la discuții despre cum s-au cunoscut, despre un conflict major, despre amintiri plăcute împreună. După 6 ani, cuplurile au fost invitate din nou la interviuri. Concluziile lui John Gottman, inițiatoul studiului, au fost că perechile se împart în două categorii: Maeștrii (cei care erau încă fericiți împreună) și Dezastrele (cei care fie se despărțiseră între timp, fie nu mai erau fericiți împreună).

Cercetătorii au observat că Maeștrii fuseseră foarte calmi în timpul interviurilor inițiale, chiar și atunci când aveau conflicte, le rezolvau fără să se agite sau să ridice vocea. Dezastrele erau agitate, mereu într-o stare de atac și conflict, chiar și atunci când povesteau despre momentele lor frumoase. Mai departe, Gottman a creat un laborator care arăta ca o pensiune frumoasă pentru cupluri. Acolo a invitat 130 de perechi abia căsătorite, pe care le-a urmărit în timp ce ele își vedeau de viața lor. Imediat, Gottman a făcut o mega descoperire: ofertele de conectare (în original „bids”) sunt cele care contează pentru sănătatea unei relații.

shutterstock_425650258

Într-o zi obișnuită, să zicem, veniți de la piață cu brațele pline de sacoșe, și soțul zice:
– Vaaai, uite ce capace de roți are tipul ălaaa!
Tu poți fie să zici:
– Chiaaar, ce tare, arată super SF! (pentru că dacă ceva e important pentru el, merită să îi acorzi și tu două secunde din timpul tău), sau poți să zici:
– Știi că pe mine nu mă interesează mașinile! sau mai rău:
– Taci, că mă gândeam la ceva.

Desigur, varianta câștigătoare e prima, pentru că omul nu vrea neapărat părerea ta despre capace, el vrea să se conecteze cu tine. De-aia ți-a spus.

Ei, se pare că acest gen de interacțiuni au un efect uriaș asupra fericirii în cuplu. Cuplurile care s-au despărțit practicau aceste mini-conexiuni în doar 33% dintre cazuri, iar cei care erau fericiți în cuplu, în 87% dintre situații. În 9 cazuri din 10, partenerul răspundea la nevoile emoționale ale celuilalt cu interes sincer.

Cu alte cuvinte, despre asta e vorba: cum îți tratezi partenerul, cu bunătate sau cu dispreț, critică și ostilitate?

Pe mine, rândurile de mai sus m-au blocat. Mi-au venit în cap ZECI de situații în care omul meu mi-a atras atenția asupra unui lucru sau a altuia și eu am ratat șansa de a-i oferi conectare. Și alte ZECI în care el mi-a oferit-o mie! Deci poate avem o șansă, datorită lui! 🙂

Un alt lucru pe care l-au observat psihologii e că cei care erau bine în cuplu sunt genul de persoană pozitivă, care caută mereu lucruri care să-i bucure, spun Mulțumesc, își arată aprecierea. Ei fac același lucru și cu partenerul: îi apreciază calitățile, fără să încerce să-i repare defectele.

Cercetătorii au aflat că disprețul este motivul principal pentru care cuplurile se despart. Disprețul și răutatea, comentariile malițioase și critica. Ele distrug orice, inclusiv iubirea.

Bunătatea e cheia, spun specialiștii. Perfect, nu e așa greu să fii bun când totul merge bine. Dar cum faci când nu e totul lapte și miere, când omul face ceva care te supără, te jignește, te enervează?

Se pare că furia și supărarea pot fi exprimate și cu blândețe. Știu sigur că-i așa, pentru că practic asta instinctiv cu copiii. Dar și cu partenerul s-o putea? Hm… Adică în loc să spun: Iar n-ai schimbat copilul mic, ce naiba e în neregulă cu tine, aș putea să spun: Uite, mă supără că iar nu ai schimbat copilul. Vorbește despre cum te simți tu, nu te grăbi cu jignirile și acuzele.

De cele mai multe ori, și el și ea încearcă să-și facă bine unul altuia, dar mereu apar probleme, așteptările sunt mari și o cină romantică, de exemplu se poate transforma într-un dezastru după ce el întârzie ca să-i ia ei flori, iar ea crede că lui nu-i pasă, că dacă-i păsa, sigur ajungea la timp acasă.

Oferă mereu prezumția de nevinovăție și iubire. Cere detalii înainte să te ambalezi. Oferă feedback cu blândețe.

Ah, încă ceva: toată lumea spune și scrie cât de important este ca un cuplu să rămână unit la greu. E adevărat, însă mai important (arată același studiu de mai sus) este ca un cuplu să rămână unit și la bine. Când unul dintre ei are o mare bucurie, e foarte important ca și celălalt să se bucure cu el, să-i aprecieze reușita. Cea mai eficace metodă de a te bucura alături de partenerul tău că a primit un job nou, de exemplu, sună cam așa: Uaaau, felicitări! Când ai aflat? Și ce-o să faci acolo, mai exact? Ce mult mă bucur, super! etc

Eu știu că voi știți, și eu știu, teoria e limpede, practica ne omoară. Și nesomnul. Și copiii, care vor mereu cu mami, cu maaami. Și serviciul. Și vasele de spălat. Și prietenele, care mereu pare că au o viață mult mai mișto ca a noastră. Dar uite, oamenii ăștia de mai sus, specializați să înțeleagă cum ne funcționează mintea și inima, au observat cupluri ca noi. Concluziile lor sunt clare. Mă gândesc că putem trage niște învățăminte, înainte să fie prea târziu.

Repetați după mine, femei și bărbați care țineți la relația voastră:
1. Când omul de lângă mine e entuziasmat de ceva și-mi spune asta, promit să încerc să reacționez și eu cu entuziasm
2. Laudă ce e de lăudat la omul de lângă tine, des, de câteva ori pe zi, cu orice ocazie pe care o ai. Spune Mulțumesc. Apreciază orice mic gest.
3. Când omul de lângă mine se poartă într-un fel care-mi displace, promit să încerc să-i ofer prezumția de nevinovăție
4. Promit să încerc să-mi exprim nemulțumirile fără răutate, jigniri și critici
5. Promit să încerc să mă bucur cu adevărat de bucuriile din viața celuilalt

Cred că cel mai dureros lucru pentru partener este să se simtă invizibil. Când doar defectele lui par să primească atenție, iar calitățile nu, nici bucuriile, nici simpla prezență. Eu sunt decisă să țin cont de lucrurile astea, sunt sigură că mușchiul bunătății în cuplu poate fi lucrat. Al meu e cam atrofiat, l-am lucrat mult pe cel al bunătății cu copiii și l-am neglijat pe celălalt, dar gata, acum e vremea să dau relatiei noastre tot rozul și zenul pe care le merită (puteți să repetați și asta după mine, dacă vă place). 🙂

Sursa foto: cuplu via Shutterstock.com

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4175

59 comentarii

    • Pisicile nu-s iubitoare, ci doar au diverse interese 😀
      Sunt manipulatoare, perfide si independente.
      😀

    • Mari,se vede din prejudecata ta fata de pisici ca tu nu oferi prezumtia de nevinovatie si iubire nici omului nici animalului. Restul chiar nu mai conteaza.

    • :)))) La ce concluzie ai ajuns, Mihaela!
      Nu am nicio prejudecata in ce priveste pisicile. Ele chiar asa sunt, incearca sa le observi.
      Asta nu inseamna ca nu le iubesc, ca nu le alint, dar imi plac mult mai mult cateii deoarece cu ei chiar te poti intelege, sunt loiali si iubesc dezinteresat.

      Chiar nu este nicio legatura intre cum mi se pare mie ca sunt pisicile si prezumtia de nevinovatie sau iubirea pe care o acord oamenilor. :)))

  1. As vrea sa adaug trei lucruri la cele 5 (pe primul l-am citit undeva si sunt total de acord pentru ca l-am si trait, pe al doilea l-am trait, pe al treilea l-am simtit dintotdeauna):
    – sotul sa simta ca va daruiti lui total (si fizic, dar mai ales sufleteste), sa incercati sa fiti cei mai buni prieteni. Altfel el va simti permanent nevoia de o confirmare a iubirii, chiar daca nu constientizeaza, iar intalnirile intime dese vor avea acest scop, inconstient. In acest fel relatia poate fi in pericol in momentul in care, de exemplu, se intampla sa va imbolnaviti si nu puteti face sex o perioada mare de timp (cateva luni sau cativa ani);
    – nu lasati sa se acumuleze in voi nemultumirile caci se va schimba atitudinea fata de el si va veti indeparta unul de altul pe nesimtite. Lasati sa treaca putin timp ca sa se sedimenteze in voi sentimentele si apoi vorbiti cu sotul, pe un ton neutru, fara repros;
    – nu va barfiti sotul niciodata, cu nimeni, chiar si cand va nemultumeste total. E un fel de mica tradare a iubirii. Solutia problemelor nu este in discutia cu prietenele, ci in voi doi.

    • Bunatatea e una, si sunt de accord cu ea, insa:
      – abandon total si daruire totala – mi-se pare o chestie dusa la extrem. Probabil unor femei li-se potriveste, insa nu la toate. Cred ca depinde mult de constientizarea fiecaruia ca si individ, de ce ne dorim pentru noi insine. Mai e si chestia de echitate, e si partenerul dispus la un astfel de gest, sau nu i-o cerem?
      – ce insemna a barfi sotul? Mi-se pare normal a discuta problemele de cuplu cu care te confrunti, mai ales cand atitudinea sotului te nemultumeste, nu neaparat total. Asa nu insemna barfa, chiar daca discuti cu o prietena. Ai dreptul sa te consulti in privinta unei situatii care te supara si pe care nu stiii sa o gestionezi.

    • – n-am scris nicaieri de un „abandon total”, ci de o daruire sufleteasca si trupeasca. Sa simta el ca tu esti a lui, sa-i dai siguranta ca e iubit, nu ca-ti pastrezi o marja de siguranta, o independenta emotionala.
      Abandonul e altceva, parca suna a renuntare la propria vointa, dorinte, la propria viata; dar daruirea e altceva. Normal ca daruirea trebuie sa fie reciproca. Dar niciodata o reciprocitate nu incepe daca asteptam mereu ca celalalt sa fac primul acest pas. Sa incepem noi, renuntand la orgoliu si o sa vedem o schimbare majora si la el.

      – a-ti barfi sotul inseamna a discuta cu altcineva (prietena, mama ta, colega de serviciu etc.) despre nemultumirile pe care le ai cu privire la el (felul lui de a fi, greselile lui, ce te enerveaza, ce a facut).
      Da, la prima vedere asa poate parea, ca e benefic sa discuti cu o prietena buna despre cum sa procedezi cu sotul tau pentru ca nu mai stii ce sa faci cu privire la o situatie dificila in cuplu. Dar tu discutand cu prietena ta, nu afli si ce i-ai gresit TU lui (invariabil si noi facem greseli de care nu ne dam seama), prin urmare vei actiona doar unilateral, fara sa afli tot adevarul despre o situatie anume.
      Problemele se discuta in cuplu – nu cu parintii, nu cu prietenele. Stiu asta pe propria piele pentru ca timp de doi ani in care ne-am certat zilnic si eram la un pas de divort … intr-o seara am dat toate cartile pe fata, adica ne-am spus reciproc TOT ce ne nemultumea. Atunci mi-a picat fata pentru ca am aflat cum ma vedea el pe mine in ultimul timp, cat de mult greseam fata de el. Ne-a durut tare, am plans amandoi, dar am aflat adevarul. De atunci (au trecut 10 ani) nu ne mai ascundem nimic, asteptam sa ne calmam si apoi spunem ce ne deranjeaza. Nu mai pastram in noi nimic pentru ca altfel riscam sa ne indepartam unul de altul.

    • @MARI foarte frumos spus, as vrea doar sa adaug un detaliu.
      Barbatii sunt claditi in asa fel incat isi impartasesc iubirea intr-un mod mai fizic, asa simtim noi. Si cand zic fizic, nu ma refer stric la sex, ma refer la apropierea intima intre cei 2 din cuplu, la tandrete fara motiv, la situatii in care simti cat mai mult din pielea persoanei iubite.
      Chiar si daca esti bolnav mai mult timp, asta nu e un motiv sa renunti la intimitate, chiar si daca sex-ul este imposibil. Dar din pacate sunt foarte multe situatii in care, din cauza unui hop mic se renunta la sex, si din obisnuinta si chiar lene, se renunta de tot. Si am observat la parintii mei, cand s-a ajuns sa se renunte de tot la orice urma de tandrete, „cuplul” a murit de mult, si au ramas 2 oameni care se irita si se suporta unul pe altul, si nici unul nu era fericit, iar nefericirea si-o varsau pe copii.

      Asa ca va rog sa va amintiti ca omul este o fiinta sociala, care are o nevoie naturala de apropiere ca sa fie fericit, si asta este valabil atata la femei cat si la barbati, doar ca aceasta apropiere este intelease putin diferit de fiecare dintre sexe. Ca sa mentii aceasta apropiere, trebuie sa depui efort, trebuie sa poti iesi din rutina la un moment dat, sa iti surprinzi partenerul cu un minim de efort care va fi rasplatit de un efort putin mai mare din partea lui si asa mai departe.

      Nici prietenele/prietenii, nici amantii si nici TV-ul nu vor putea umple golul, numai pielea persoanei iubite te poate face cu adevarat fericit.

    • ooo, daaaa, subscriu la toate cele scrise aici!!! si punctul 2 din comentariul tau e ala la care ma simt cel mai cu „musca pe caciula” :)) dar l-am constientizat si lucrez la el :))

  2. Cred ca mai degraba secretul este ca oamenii sa se potriveasca de la inceput. Daca sunt total nepotriviti, au asteptari si dorinte diferite, oricat ar incerca sa se accepte mereu vor dori altceva. Iar bunatatea asta va ajunge doar de fatada, falsitate, pentru ca fiecare va incerca sa il schimbe pe celalalt. E greu sa te arati entuziasmat de ce ii place celuilalt cand tu detesti acel lucru. Cand oamenii nu au nimic in comun dupa o vreme nu mai raman decat defectele (reale sau doar vazute astfel) si pe asta nu cred ca se mai poate construi nimic.

    • E clar ca trebuie ca oamenii sa se potriveasca.
      Chestia e insa ca si oamenii care se potrivesc pot avea probleme.
      Deci e o conditie necesara, nu suficienta.

    • Lia, sunt total de acord cu tine!!! Degeaba încerci sa „fabrici” lucruri comune, daca nu exista, nu exista si gata…. si cu timpul, diferențele devin apăsătoare, frustrante, si ajungi sa te intrebi sincer: „de fapt ce m-a atras la acest om?”
      Eu am divorțat. Si am fost amandoi la psiholog. Si psihologul mi-a spus: „sunteti din lumi diferite. Terapia in cuplu v-ar fi ajutat sa va despărțiți mai usor” …..
      De accea eu cred ca daca nu simți de la început acea potrivite, acel sentiment ca „suntem pe aceeași lungime de unda”, mai bine nu faci pasul cel mare. Dar presiunea socială e atat de mare, încât ne căsătorim fara sa analizam partenerul, sau chiar pe noi înșine in contextul relației cu el…. si uite asa ajungem sa fim 7 cupluri nefericite din 10 căsătorite.

  3. Eu fac psihoterapie de 1 an si ceva. M-am dus pentru ca eram tot timpul nervoasa si convinsa 100% ca altii erau de vina inclusiv sotul. Ajunsesem sa zic ca imi iau copilul si plec, ca el ma provoaca si ma enerveaza. Am avut o revelatie cand aceleasi situatii discutate cu calm si dragoste nu mai ieseau cu scandal. Iar cea mai mare diferenta o are comportamentul fetitei mele: cand eu eram nervoasa sau indiferenta, ea avea tantrumuri; cand sunt linistita este si ea draguta si iubitoare.
    Am avut o alta revelatie cand am vazut ca acelasi pattern: nervozitate ca altcineva nu imi indeplineste dorintele, ca sotul nu ma ajuta si mai mult cu copilul, ca nu ma ajuta fix asa cum am vroiam eu etc aparea si in viata profesionala sau cu prietenii. Deci clar problema era la mine si asta a fost cel mai greu de acceptat.
    Vad in jurul meu multe cupluri sau parinti nervosi, care se enerveaza pe orice mica chestie. Se rastesc la copii si la sot pentru ca sunt convinsi ca ei sunt de vina. Ii sfatuiesc sa se duca la psiholog insa putin vor…

  4. In general, orice lucru merge bine daca suntem buni.
    Vazusem, acum cativa ani, pe geamul unui magazin alimentar (de cartier) un indemn care mi-a ramas in minte: ,,Oameni buni, nu fiti rai” 🙂

  5. Buna ,sunt Ema,am 26 de ani si am o problema de suflet. La 19 ani am cunoscut un baiat care avea 22 ,sa-l chemam Marius. Amandoi din acelasi cartier ,amandoi cu parinti plecati in strainatate ,amandoi necajiti si fara bani.Singura diferenta dintre noi doi era ca el avea o prietena de vreo 4 ani de zile.Intr-un final a ramas cu mine desi eu mereu am simtit ca a ramas indragostit de ea.N am zis niciodata nimic,il doream prea mult ,voiam prea tare sa fie omul meu ca sa bag zazanie si sa stric zenul.Nu a fost nici la inceput ,nici in timp ce si nici acum spre final romantic,nu mi a zis decat o singura data ca ma iubeste ,ii cerseam mereu in capul meu gesturi tandre.In anul 2011 impinsi de saracie ,neajunsuri si alte probleme legate de bani ,am decis sa emigram in tara unde erau deja parintii nostri. A fost chin.A fost foamete.A fost ruperea mea de toata familia mea .Mi am dat seama ca eu cu ei nu sunt compatibila si nu pot locui sau imparti cu ei aceeasi incapere mai mult decat cateva ore.Mi e foarte bine doar sa i aud la telefon si sa stiu ca sunt bine.Apoi a fost inceputul unei povesti pe cat de frumoase pe atat de amare. In tot acest timp am fost mereu pe aceeasi lungime de unda.Aceleasi idei,aceleasi planuri ,au fost momente frumoase ,afectiune pana la cer si-napoi.Am trecut si prin stress si certuri de ma temeam pt viata unuia dintre noi. toate astea presarate cu sex de foarte buna calitate insa cu o neincredere in mine de mi se face pielea de gaina cand ma gandesc acum..Intotdeauna am simtit in strafundul sufletului meu ca nu e indragostit de mine.Am simtit ca nu sunt destul de buna ,de frumoasa,cu picioare suficient de slabe,cu par care sa mi stea bine.Iar toate astea se rasfrangeau asupra mea asa de tare ca nu ma ingrijeam cat ar fi trebuit sau cat as fi vrut. Impreuna ne am izolat de toata lumea inafara de familia lui si am incercat sa facem ceva pt viitor.Am inceput sa lucram impreuna intr un restaurant si el si a descoperit pasiunea si faptul ca e un geniu in bucatarie. Este un bucatar extraordinar.Dupa doi ani am reusit sa deschidem restaurantul nostru. Restaurantul merge.Este apreciat de din ce in ce mai multa lume si nu este client care sa plece nemultumit.Facem o echipa spectaculoasa.Este o conexiune intre noi pe care nimeni nu o poate nega.Problema grava este ca e pus pe numele meu . Alta problema grava este ca nu prea am stiut sa gestionez furnizorii si am acumulat niste datorii destul de mari pe care lui i le am ascuns. El nu a facut decat sa munceasca in bucatarie ,eu a trebuit sa gestionez tot.Avea incredere in mine cum aveam eu in el.Numai ca eu nu stiam ce fac.Nu i am cerut ajutorul cand nu ma descurcam.Am crezut ca reusesc singura .Am adunat datorii de aproape 20 de mii de euro si imi era din ce in ce mai greu sa platesc facturile.Lui ii ziceam ca e totul in regula pt ca aveam incredere ca o sa vina curand ziua cand va fi plin de clienti si vom reusi sa iesim la liman. In aprilie si a chemat sora cu sotul ei si cei doi copii sa vina lucreze pt noi.Am avut asadar alte cheltuieli destul de mari.In mai ma amenintau ca ne taie gazul ,am platit tot pana la urma numai ca la cateva zile chiar ni l-au taiat.Si calvarul a inceput.Am stat 2 luni inchisi.Am stat cu banii imprumutati de la banca pe numele lui din care am scos fara sa-i spun aproape jumate ca sa platesc din datorii.Numai ca sora lui,fiind femeie,si a dat seama ca e ceva in neregula si m-au prins cu tot. El are in mine incredere 0 acum.Familia lui nu vrea ma mai vada sau sa -mi vorbeasca. Au toti dreptate.II inteleg.Dar am facut-o doar ca sa l protejez pe el .Il consideram un om prea bun ca sa merite dupa atata munca asa ceva.Aveam incredere in ceea ce facea , ca restaurantul va fi plin.ca nu merita sa si bata capul cu atat de multe lucruri.I am ascuns tot nu din rautate ci din iubire.Cred.Sora lui m a acuzat ca am furat banii ca sa i dau familiei mele.Oricare alt om ar fi zis la fel.O inteleg dar nu i adevarat.Acum restaurantul este din nou deschis ,merge mai bine ca inainte ,mai avem datorii dar usor usor or sa se plateasca.Problema mea cea mai mare este ca trebuie sa accept ca omul meu nu ma mai vrea.S a mutat acasa la sora lui ,casa care trebuia sa fie a noastra. S a dus in Romania sa se intalneasca cu o fata si va jur ca l am inteles pt ca dupa cate a trecut cu mine am inteles faptul ca are nevoie de o pauza de la tot si ca i este greu sa mai aiba incredere in mine. Joi l am amenintat a 15 a oara ca plec de aici si ca l las singur cu tot.Iar el mi a zis ca s a indragostit de fata aia. Si mi a facut sufletul bucati.Pt ca dupa atat de multe lucruri ce s au intamplat ii dau dreptate in tot ce face si zice dar nu inteleg cum poate sa nu mai simta absolut nimic pt mine.Am urlat ,m am dat cu capul de pereti la propriu,i am zis cat de tare il iubesc si ca nu vreau decat sa i fie bine. Acum sunt singura.Sunt prea singura.El sta cu ei ,eu stau in apartamentul de deasupra localului.Nu am pe nimeni.Clientii stiu ca inca formam un cuplu,nu stie nimeni povestea.Eu de aici nu pot pleca pt ca ar insemna sa renunt la toata munca mea ,nu mai am nicio perspectiva de viitor.Daca plec il las cu tot pe cap ,fara nimic pe numele lui,cu familia pe cap de intretinut.El nu poate pleca pt ca ar insemna sa se angajeze undeva la altcineva.Ai lui nu vorbesc limba deocamdata deci sunt slabe sanse sa se angajeze undeva. Ar ramane si el fara nimic.Pt ca bani nu avem.Nici eu ,nici el.Dar cand vine vorba de restaurant facem o echipa atat de stransa si avem idei atat de precise si clare ,identice incat mi e mila de tot ce s a construit pana acum.Pt ca banii facuti aici i am reinvestit ca sa facem si mai bun si mai frumos.Dar el a zis ca e indragostit de altcineva.Iar pt mine el e familia mea chiar daca sunt nervoasa,chiar daca ma sfasie ceva si fizic si sufleteste cand ma gandesc ca m a lasat singura de tot aici,ca nu pot sa l mai iau in brate,ca nu mai pot nimic.Nu stiu ce a fost in capul meu si imi pare rau si regret tot ce am gresit.Nu stiu ce va fi mai departe ,cum se vor aseza lucrurile.Ma rog doar sa ne fie bine impreuna sau separat si incerc sa mi mentin capul sanatos ,sa nu o iau razna.Am scris atat pt ca simt ca trebuie sa i spun cuiva prin ce trec .Nu astept sfaturi valabile.Nu stiu cum se vede situatia din exterior.Sunt prea singura si am in fiecare zi ganduri sinucigase de cateva fractiuni de secunda.Ma rog cu tot sufletul si cu toata iubirea ce o simt pt omul asta sa ma ierte pt tot ce am facut si sa mi mai dea o sansa sa construim imperii impreuna unul langa altul.Nu fiecare pe cont propriu.Dar nu stiu daca mai este posibil..Cand ma gandesc la el ma gandesc ca la mine.Parca suntem unul si acelasi.El in schimb mi a zis ca cu mine a avut mereu un gol in suflet,ca nu poate simti pt mine ce simt eu pt el iar tot ce s a intamplat acum l a facut sa deschida ochii.Sa vada ca se poate mai mult .Nu vrea sa plec,vrea sa raman aici sa muncesc cu el in continuare .Sa fim doar asociati.Iar eu nu stiu cat o sa mai pot..

    • Draga fata, ai doar 26 de ani. Tu stii cat de misto e sa te iubeasca un barbat adevarat? Plutesti deasupra universului. Omul asta nu te iubeste. Doare, linge-ti ranile, si mergi mai departe, ai o viata inainte, termina cu prostiile, nu-ti irosi sufletul in relatii imposibile

    • Foarte bine ai facut scriind aceste randuri…esti de apreciat ptr sinceritatea ta..nu esti de condamnat pentru ce ai facut,dar sa iti spun alta mai buna,nu iti rata viata langa un om care nu te iubeste si nu te apreciaza,nu va fi mai bine,nu exista sa nu iti poti reface viata,nu exista sa ai astfel de ganduri la 26 ani!Crede-ma la 40 o sa razi doar aducandu-ti aminte ce aveai in cap acum!
      Tu esti o femeie puternica,capabila sa treaca peste o etapa mai grea din viata ei.Noi asa suntem femeile,mai strong!Asa ca…..sus capul si du-te la un coafor,ia-ti o prietena,doua la un suc si incepe sa iti pui farmecele la bataie si gaseste-ti un altul.Cui pe cui se scoate! ??

    • Chiar daca acum iti pare sfarsitul lumii, crede-ma, nu este. Si eu la 26 plangeam dupa altii si credeam ca fericirea mea s-a sfarsit. Acum am 36, doi copii si un sot minunat, asa cum n-as fi crezut acum zece ani. Asa ca fii tare si mergi mai departe.
      Si data viitoare fara secrete, bine? 🙂

    • Eu zic ca trebuie sa mai stai si singura o perioada, doar tu cu tine, sa-ti reglezi relatia cu ceilalti si cu tine. Hotaraste-te ce vrei (nu, el nu e alegerea buna, stii asta, altfel nu scriai aici) si pleaca la drum cu convingerea ca meriti tot ce-ti doresti (banuiesc ca un barbat care sa te iubeasca). Hai, curaj si speranta! Inca mai ai timp, nu-ti irosi sansa.

    • BUNA DRAGA MEA, TE INTELEG PERFECT! SI EU AM APROAPE ACEEASI DURERE MARE IN SUFLET! UFFFFFFFFFFFFFFF

    • Ema, scapă de datorii, apoi PLEACA!!!!! Ieși din prezentul acesta care iti face atat de rau!!! Ai realizat multe la 26 de ani. Ai trecut si prin greutăți si uite ca te redresezi! Ai nevoie de o schimbare majora in viata ta! De peisaj, de personaje, ai nevoie sa schimbi tot ce iti amintește de el.
      Pe mine fostul meu sot nu m-a iubit niciodata. Si inca imi e greu sa accept acest lucru. Dar a ieșit soarele si pe strada mea, si am mai mult cu 10 ani decat tine, si doi copii. Dar atâta vreme cat stai cantonată in acest prezent dureros, nu o sa cunosti alt viitor, decat legat de el, acel om care chiar tu singura recunoști ca nu te-a iubit niciodata. Da-le naibii de idei de afaceri. Pleaca si gaseste-ti alt loc unde sa le pui in practica! Ai toata viata inainte! Fruntea sus si curaj!

    • Buna Emma !
      M-a emotionat mult, povestea ta, anume situatia explicata.
      E momentul acela in care ramai fara cuvinte dintr-o data si nu prea intelegi de ce.
      Vreau sa-ti spun un lucru: sunt chestiuni pe care simt sa le fac chiar daca intru in contact cu oameni pe care nu-i cunosc; iar una din acele chestiuni e ca atunci cand spun cate o rugaciune, sa-i includ si pe ei in ea. Iti doresc sa ai parte numai de bine !

  6. Mie mi se pare ca pana la urma, ideea de baza pt o relatie frumoasa cu perechea e asemanatoare cu cea pt copii: empatie si dragoste. Daca le oferim partenerului, neconditionat, se schimba si comportamentul lui in bine, si primim si noi acelasi lucru inapoi. Pentru ca ceea ce isi doreste oricine e sa se simta iubit si acceptat asa cum e. Si asta zilnic 🙂

    • Numai pt ca asa ai vazut tu in practica, nu inseamna ca asa trebuie sa fie, sau ca se simte cineva bine daca e iubit conditionat.

    • Toţi ne simţim cel mai bine cînd sîntem iubiţi necondiţionat, pentru că aşa ne-au iubit părinţii noştri (vorbim la modul general, nu includem excepţiile). E minunat să poţi face ORICE şi să fii în continuare iubit. Nu cred că e valabil într-un parteneriat.
      PS: am avut mari probleme în a accepta asta; a fost nevoie să citesc multă psihologie, iar apoi am început s-o şi văd în jurul meu, la cupluri frumoase sau mai puţin frumoase. Nu „trebuie” să nimic. E un fapt.

  7. Bravo tie ca reusesti sa te ocupi si de relatia cu sotul tau. E greu, e foarte greu sa mai ai timp si pentru celalalt cu doi copii mici, fara ajutor sau back-up seara, cu seri romantice rupti de oboseala si cu urechile ciulite la copii.

    M-a socat procentul de 3/10 casnicii fericite.
    Am realizat si eu ca fericirea „aia” de inceput e greu de pastrat dupa copii, nu noi femeile ne schimbam dupa casatorie sau dupa copii ci responsabilitatile sunt coplesitor de multe…incat adesea renunti la o particica (mai mica sau mai mare) din tine si nu te mai vezi si mai rau…nu il mai vezi pe celalalt.

    Eu sunt intr-un moment greu cu casnicia mea, nu din cauza copiiilor, probabil ca din cauza noastra. Sper sa gasim puterea si dorinta sa trecem peste el si sa ne fie din nou bine.

  8. Pentru ca copiii nostri sa fie bine, e imperios necesar sa fim noi bine cu noi si in cuplu. Da, e importanta relatia cu copilul si tot ce presupune ea (AP, empatie, conținere, disciplina pozitiva, intelegere, maturitate, etc) dar dincolo de asta, nii suntem modele si daca cu copiii ne purtam ok cu tot ce trebuie dar cu partenerul nu, atunci si in mintea copilului apar semne. Inafara de asta, mai incolo, cand el va creste si va deveni adult, va cauta familiarul. (Si ce va fi acel familiar? ) So, cel mai mare bine pe care il pot face copilului meu e sa imi fie mie bine personal si in cuplu. Sa ma ingrijesc si de asta.

    • Ideea e sa si simti ceea ce spui, nu doar sa spui. Comunicarea fara autenticitate e doar joc de teatru si nu cred ca ajuta foarte mult…

    • Un mare like pentru articol si pentru comantariul asta. Da, trebuie sa simti ce spui, altfel sunt chiar vorbe in vant si rezolva situatia pe moment (doar ca sa fie rezolvata) si frustrarile tot raman.

  9. Pentru mine nu este noua afirmatia. Noi asa procedam de 9 ani. Lasam unul de la altul, ne implicam unul in problemele celuilalt si le rezolvam impreuna. Ce-i al lui e si al meu, ce-i al meu e si al lui. Daca toata saptamana are chef sa vada meciuri iar eu ma relaxez doar daca vad filme, ii cedez lui tv-ul, stau langa el si mai comentez cate o prostie, iar el ma rasplateste jucandu-se cu parul meu – lucru care ma relaxeaza si pe care il pferer mai mult decat orice film. Saptamana urmatoare este randul meu la tv, sta si el pe acolo si ca sa nu se plictiseasca ii gadil in talpi. Si tot asa. Mai este important sa nu tipi atunci cand te certi si sa iti recunosti vina.

  10. Fac exercitii de bunatate si empatie la multe meciuri, in afara de cele ale Romaniei, acolo chiar vine de la sine. Dar d-acum nu mai e suficient sa fac aceste exercitii doar cu sotul, ci si cu copiii, spre batranete, probabil voi fi deja o microbista adevarata :), incep sa stiu si culorile echipamentelor de la diverse echipe. Va imaginati in ce momente intervin aceste exercitii (cand am treaba, cand ma simt rau, cand imi storc creierul sa incropesc masa…).

  11. Cu alte cuvinte sa ne tratam jumatatile exact cum ne tratam copiii 🙂 Citim toate aceste idei de parenting si le aplicam cu succes, insa intre noi uitam frecvent din pacate

  12. Sa stii ce e perfect adevarat ce spun studiile. Uite, am ascultat candva un preot la televizor care vorbea despre casniciile din zilele noastre si spunea ca „secretul unei casnicii fericite este sa nu fie nervosi amandoi partenerii in acelasi timp”. Multa intelepciune in vorbele lui…

  13. Din pacate nu este asa, intotdeauna unul din partener incearca sa il domine , subjuge pe celalalt. Barbatii isi doresc mereu o partenera sclava . Sotul meu din pacate este unul din ei , i -am daruit si inca ii daruiesc totul , incepind de la salar , curatenie , mincare etc . Nu ma laudat si apreciat niciodata . Ca mine sunt multe care tac si iubesc cu speranta ca Dumnezeu le va rsplati prin copii buni si sanatosi.

  14. Din pacate Ana acesti soti se cheama dobitoci. Am si eu unul acasa de care vreau sa ma despart cat mai repede. Era comple diferit in primii doi ani de relatie.

  15. Subscriu articolului. Bunatatea adevarata insa, nu cea pe care o folosim ca o masca, un alt rol pe care il jucam pentru a ne pozitiona superior in fata partenerului. Cand ajungem sa renuntam la ego, cand devenim constienti in momentul in care se isca o cearta. Altfel, e greu sa nu reactionezi, sa nu critici partenerul. Pt unele cupluri certurile sunt hrana, in mod inconstient bineinteles. Eckhat Tolle scria ca ajungem sa fim fericiti in cuplu in momentul in care nu mai cerem imposibilul celuilalt, acela de a ne face fericit. Scopul convietuirii in 2 este acela de a ne face constienti, nu fericiti. Apoi vine si fericirea, neconditionata .. 🙂

  16. Spuneai ca e bine sa te bucuri de realizarile si bucuriile sotului. Poti sa te bucuri pt el atunci cand el e fericit ca are o amanta? Cu atat mai mult ca pe tine te neglijeaza pt ca cealalta e mai interesanta fiind ceva nou

  17. Printre sutele de citate inspirationale care se plimba pe FB, m-am intilnit acum citiva ani cu urmatorul citat al lui Dalai Lama : My religion is very simple. My religion is kindness.
    Daca ar fi sa-mi fac vreodata vreun tatuaj, desi stiu prea bine ca nu o sa-mi fac niciodata, atunci as chema un miniaturist japonez batrin din genul celor care pot desena Marele Zid chinezesc pe un bob de orez si l-as ruga sa-mi tatueze in palma dreapta vorbele lui Dalai Lama, cu niste caractere minuscule care pot fi vazute doar de mine.
    Bunatatea dusa la rangul de arta de a trai, bunatatea ca filozofie de viata, bunatatea ca religie, ideal si utopie.
    Inafara de a ne tatua pe suflet aceste cuvinte pline de intelepciune nu stiu ce e de facut ca sa purtam mereu in noi aceasta bunatate sufleteasca si sa o impartasim cu cei din jur.
    Nu ma mira ca bunatatea este secretul cuplurilor care rezista in timp, as plusa chiar ca bunatatea este secretul civilizatiilor care rezista in timp si poate al intregii civilizatii umane.
    Bunatatea se invata in copilarie, este suficient sa ne privim atent copiii in timp ce le oferim bunatate sufleteasca.
    Despre bunatatea in cuplu, subiectul acestui articol, nu stiu nimic, nu am nimic de comentat, e mai complicat 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *