Un posibil răspuns la întrebarea „De ce a trebuit să pierd sarcina asta?”

Știu că toate, dar absolut toate femeile care pierd sarcini sunt chinuite ani la rând de oribilul DE CE? De ce mie, de ce acum, de ce? Și este cu atât mai dureros cu cât în foarte puține cazuri cineva, vreodată, le poate oferi vreun răspuns.

Pentru că una din patru sarcini nu e viabilă. Pentru că viața e nedreaptă. Pentru că shit happens. Pentru că așa a fost să fie. Pentru că așa a vrut Dumnezeu. Pentru că embrionul avea defecte incompatibile cu viața. Pentru că așa a fost mai bine. Pentru că trupul mamei nu era pregătit.

Multe răspunsuri posibile, aproape nici o certitudine, și asta face vindecarea și mai grea. Ne-ar ajuta mult dacă am găsi un sens în durerea aceasta imensă de a rămâne cu pântecul gol de copilul nostru, care a trăit o vreme acolo, prea scurtă vreme.

shutterstock_414309427

De ce-ul ăsta m-a chinuit și pe mine multă vreme. Acum niște ani însă, l-am lăsat în pace. Și vreau să vă ofer o nouă perspectivă asupra unui posibil răspuns, în speranța că o să vă ajute.

Acum câteva seri mă pregăteam să plec la grupul săptămânal de terapie pentru femei care au pierdut sarcini. Sofia insista să rămân cu ea, eu i-am explicat despre ce e vorba și de ce e important pentru mine și pentru alte femei să mă duc.

– Sofi, tu știi că înainte de tine, în burta mea a crescut un alt copil, care a murit când era foarte mic, înainte să se nască.
– Cum îl chema?
– Nu am apucat să îi dăm un nume, era un pui mic de tot în burta mea.
– Atât era, mami? mi-a arătat ea cu degețelele.
– Cam atât, da.
– Vai, mami, ce păcat, ar fi fost frumos să ne jucăm cu toții aici, să alergăm în jurul canapelei…
– Iubita mea, dacă el s-ar fi născut, tu n-ai mai fi existat, pentru că burta mea ar fi fost ocupată cu el atunci când te-ai format tu.
S-a gândit puțin, apoi a zis:
– Mami, dar eu m bucur că m-am născut eu…
– Și eu mă bucur, iubita mea.

Se bucură că există! Și eu mă bucur că s-a născut ea. Pentru că pe ea o știu și o iubesc și pentru că viața noastră împreună, cu ea și cu fratele ei, este așa o bucurie. Nu știu cum ar fi fost viața mea dacă nu aș fi pierdut prima sarcină. Și n-o să știu niciodată. Știu însă cum e viața mea acum și mai știu că nu aș schimba un milimetru din ea, și asta mă ajută mult să accept pierderea de atunci ca un pas necesar pentru viața mea de acum. În plus, știu sigur că nu aș fi fost mama care sunt acum copiilor mei dacă nu aș fi trecut prin trauma pierderii primei sarcini. Un rău groaznic, dar atât de necesar, într-un fel. Un posibil răspuns la acel de ce chinuitor.

Sursa foto: pierdere de sarcină via Shutterstock.com

Pin It

14 Comments

  • Andreea V spune:

    Prin aceeași experienta am trecut si eu. Lacrimi, durere, revolta. După ce a venit pe lume M, mi am dat seama ca așa a fost sa fie, ca nu regret nimic si ca „am meritat” acea durere ca sa am acum o minunăție de copil. Nu uit data de atunci, detaliile, suferința si nici nu cred ca o sa le uit vreodata..dar acum nu mai ma întreb „De ce” si nici nu ma mai doare. Este doar o experienta dureroasa care m a marcat .

  • Iuliana spune:

    Eu stiu de ce am pierdut prima sarcina. Mi-am dat seama in timp, dupa socul initial, dupa ce am inceput sa invat mai multe despre corpul meu. Am facut o extrauterina, pentru ca trompa era usor infundata iar embrionul nu a mai ajuns in uter, pentru ca in adolescenta am facut multe infectii urinare din cauza lipsei de cunostinte in ceea ce priveste sexul protejat si igiena, spatele gol, etc. Vina a fost a mea, a mamei mele ca nu a stiut sa ma invete mai bine, ca i-a fost jena sa imi vorbeasca despre corpul meu, sau cand mi-a vorbit era poate prea tarziu. Tot ce pot sa fac acum e sa o invat pe fetita mea – am fost norocoasa indeajuns sa nasc o fetita sanatoasa – cum sa aiba grija de ea. Din timp.

  • Simona spune:

    Dureros, dar frumos spus! In februarie ar fi trebuit sa-mi nasc puiul, insa ne-a parasit prea devreme. Din fericire, intre timp, acolo creste un alt pui, pe care il rog mereu sa vina la noi la momentul potrivit si pe care il iubesc si il astept cu drag.

  • LUMINITA spune:

    Ce perspectiva frumoasa!

  • Larisa spune:

    Doare tare, in fiecare zi. Nu in acelasi mod ca atunci, este diferit sentimentul. Desi nu asta imi propun, cred ca in fiecare zi imi amintesc de acel moment si ca acum ar fi trebuit sa fim trei…din pacate, dupa nu am reusit sa mai avem un copil, asa ca in cazul meu cred ca si acest lucru are efect, uneori ma gandesc ca asa trebuie sa fie, ca nu trebuia sa fim parintii acelui pui…sau ca nu trebuie sa fim parinti…

  • paula spune:

    O imbratisare pentru tine si toate mamicile in situatia asta. Paste fericit, om bun!

  • Ony spune:

    Aceleasi intrebari mi le-am pus si eu de doua ori inainte de a aduce pe lume minunea din viata noastra. M-am tot gandit ca as fi putut fi de 3 ori mama pentru 4 sufletele (una din sarcini a fost gemelara) si toate fetite, dar am reusit doar a treia oara. Ce am gresit, unde am gresit, cui am gresit etc. De ce a fost nevoie sa trec prin toate acestea? Sute de intrebari la care nu stiu daca am nici acum un raspuns si au trecut aproape 5 ani. Singurul gand care ma ajuta in momentele in care imi amintesc este ca asa a fost sa fie si ca acum ne bucuram de minunea blonda cu par lung care ne aduce fericire in fiecare zi de 3 ani incoace.
    O imbratisare si un gand bun pentru toate femeile care au trecut si trec prin astfel de situatii.

  • Deea spune:

    Orice răspuns poate ca ajuta, dacă mama așa simte. Totuși eu spun ca exista pe lumea asta rele cumplite, nemeritate și inutile. E ok sa jelește și sa nu cauți binele acolo unde e numai rau. Eu una nu as putea in veci privi moartea ca pe ceva necesar. Copiii următori poate ar fi venit exact sub aceeași forma, nimeni nu poate sti. Cunosc familii ce și-au pierdut copilul sau chiar copiii la vârste diferite iar după aceasta tragedie au urmat și lucruri bune. Inclusiv alți copii care au venit doar fiindcă ceilalți au plecat. Inclusiv adoptii ale unor sărmani abandonați, asociații și fundații pentru copii cu diverse boli. Milioane de oameni trăiesc astăzi fiindcă au avut șansa unui transplant de la copilul cuiva decedat. Mii de copii au fost născuți doar fiindcă un frate mai mare avea nevoie de un transplant de la donator înrudit. Eu am între cunoștințe persoane ce și-au pierdut copiii aproape de vârsta adulta și au apelat la adopție, ani mai târziu viața lor este de poveste și nu și-o pot imagina fără micuții aceia, dar e crud sa le spui ca orice zâmbet de azi e datorat lacrimilor de ieri. Sigur, pe unii asta ii ajuta, pe mine nu cred ca m-ar revolta sa mi se spună asta. Nu exista rațiune și sens in rău, in lacrimi, in durere.

  • Anne spune:

    Ce spui tu in articol poate ajuta cel mult in cazul in cazul in care va veni ulterior alt copil… femeile care au pierdut sarcini si nu pot avea copii poarta durerea aceasta in suflet toata viata. Imbratisari mamicilor de ingeri!
    P.s. Mi-e greu sa inteleg de ce ii povestesti astfel de lucruri unui copil de 5 ani… felicitari ca lucrezi cu tine pentru a trece peste o asemenea pierdere

    • dani spune:

      cata dreptate ai Anne! uitam drama pierderii unui copil atunci cand reusesti sa ai unul , dar cineva care incearca de ani de zile, care are nenumarate pierderi de sarcina si pt care nu exista nici o explicatie logica sau tratament…e ffff greu daca nu imposibil sa treaca peste aceasta durere.

  • LUMINITA spune:

    Draga Deea, nu prea inteleg ce propui. Nu sustine nimeni ca exista un sens neaparat sau logica in rau (cu siguranta, a pierde copilul este cel mai mare rau). Dar tu ce propui? sa ramai cantonata acolo? Sa innebunesti? Sa…ce?
    Este normal sa faci ce poti sa depasesti momentul iar ceea ce propune printesa, in cazul de fata, este chiar cel mai bun lucru pe care cineva il poate face pentru alinare si uitare!

    • Deea spune:

      Nu propun nimic și chiar nu văd unde am spus ca trebuie sa rămâi cantonat acolo. E o durere, jelește, petreci perioada de doliu și apoi mergi mai departe. O pierdere e o pierdere, un eșec e un eșec. Mie mai mult mi se pare ca rămâi in negare și neacceptare dacă încerci sa gasesti sens in orice. Sigur, dacă ești o persoana religioasă așa trebuie, din câte stiu Biblia ne învață ca trebuie sa ne bucurăm pentru tot răul trimis de sus, fiindcă așa creștem și învățam. Ca numai cei iubiți de Dumnezeu au parte de dureri și suferințe. E ok, e și asta terapie. Așa cum atâția romani mai ales Multumesc părinților pentru bătăile și umilințele din copilărie, cu ajutorul cărora au ajuns oameni. E mai ușor așa decât sa realizezi ca ai trecut printr-o experiența inutila și fără sens și ca trebuie sa o depășești cumva. Am câteva prietene ce au pierdut sarcini, sunt aparent bine acum, au copii frumoși și reușiți, dar nu le-am auzit spunând” ce bine ca primul a murit, altfel nu eram așa de fericita”. Nici eu nu ma văd spunându-le asta. Poate au crescut mai bune și mai puternice, e o compensație la durere. Mică totuși, as spune.

  • Miruna spune:

    Eu am o prietena care a pierdut o sarcina in 4 martie 2015. A fost distrusa. Iar pe 4 martie 2016 i s-a nascut un baietel sanatos. Crezi in coincidente?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *