Poate dacă ignor moartea suficient, mie n-o să mi se întîmple

Duminică a murit mama prietenei mele. Ea dormea în cortul vecin mie în timp ce mama ei a intrat în comă. A murit cîteva ore mai tîrziu. Azi e ziua ei, mîine îşi înmormîntează mama.

Tatăl unui amic are cancer la stomac. Un prieten al amicului a murit vineri înecat cu un mic. Cumnatul aceluiaşi amic s-a aruncat de la etajul 8. Avea 16 ani.

Unei bune prietene îi ies pe picioare umflături mari din care curg celule şi care-o dor cumplit. Nici un medic nu înţelege de ce.

Bunicul meu are o tumoră pe buză. Refuză să facă biopsie, probabil ştie dinainte rezultatul.

O femeie frumoasă pe care-am cunoscut-o aici pe blog m-a invitat la o cafea acum un an. Mi-a spus „Eşti exact cum eram eu cu 20 de ani în urmă. Agitată, stresată, prinsă de viaţă. Acum am cancer”.

Bunica mea Sofia a murit la 59 de ani. A făcut infarct. Mama are 55 de ani.

Eu am pierdut o sarcină. Mă lupt cu propria-mi piele şi pierd.

Nu-s pregătită pentru ce urmează. Nu vreau să-mi moară oameni. Nu vreau să le moară lor oameni. Nu ştiu să gestionez moartea. E absurdă şi mă face să mă simt condamnată. Uneori mi-e atît de teamă că-mi vine să încetez să mai trăiesc. Egoist, ştiu, pentru că atunci oamenii mei vor fi nevoiţi să gestioneze moartea mea.

Sînt conştientă, atentă, prezentă la multe lucruri din viaţa mea. Moartea nu e unul dintre ele. Nici a mea, nici a oamenilor mei, nici a oamenilor lor. Şi-aş vrea să fiu mai atentă la moarte, ca să nu mă ia pe nepregătite, cum m-au luat alte drame care-au fost cît p-aci să mă împingă de partea veselă a gardului care desparte oamenii întregi la minte de ceilalţi. Bunica mea e o zînă fără sfîrşit. Omul meu e fermecat şi-o să trăiască un mileniu, chiar dacă uneori visez să-l omor. Mama o să legene rînduri de nepoţi şi strănepoţi pînă o să se termine timpul. Pînă şi pisica mea are 74 de vieţi.

Cum te pregăteşti pentru moarte? Trebuie? Cum rămîi în viaţă cînd îţi mor părinţii, fraţii, copiii?

Pin It

54 Comments

  • Alexandra U spune:

    In momentul asta nu trec prin cea mai buna pasa, asa ca postarea ta a lovit mult mai dur decat ar fi facut-o daca nu ma simteam asa naspa. Desi nici macar nu am motive la fel de serioase.

    Nici eu nu vreau sa-mi moara oameni sau sa moara oameni care sunt dragi celor din jurul meu. Nu stiu cum sa te pregatesti pentru asa ceva, nici macar n-am idee cum faci sa te impaci cu gandul ca la un moment dat tu insuti/insati dispari…

    Printesa, de data asta n-am niciun cuvant cald de spus. S-au terminat momentan. Dar iti multumesc.

  • Baby spune:

    E greu…doare ingrozitor si de cele mai multe ori durerea nu trece niciodata complet, doar invatam noi sa traim cu ea…si sa ne obisnuim cu lipsa din viata noastra…
    Moartea face parte din viata, din pacate…
    Dar si eu, incerc la fel ca si tine, sa ma gandesc ca toti cei dragi mie sunt nemuritori…si nimic rau n li se poate intampla… Din pacate, realitatea mai imi demonstreaza cateodata contrariul…asa ca ma dau cu fundul de pamant, sufar, plang…apoi ma ridic cu gandul ca sigur restul sunt nemuritori…si am asistat la ultima inmormantare din…viata mea de nemuritoare…

    • Printesa Urbana spune:

      Of, e periculoasa abordarea asta. Te trezesti surprins de prea multe ori, in cel mai rau mod posibil…

  • Bogdana spune:

    Cand ai raspunsuri la intrebarile tale sa imi zici si mie. Ca parca as fi scris eu postul asta, atat de mult semanam ai la capitolul angoase. Eu nu mai am bunici. S-au dus in 88, 91, 93 si 2006. S-au dus la 62,63 de ani. Tata a facut 60 anul asta…. Avea 37 de ani cand i-a murit tatal. Eu am aproape 34. Nu mai vreau sa vad cifrele astea. Doar bunica mea a avut fericirea de a-si cunoaste stranepoata. S-a bucurat de ea opt luni. Si nu e de asta. Inca nu am trecut complet peste moartea baietelului unor prieteni. Un an si o saptamana avea. Lovit de masina pe trotuar. Ce tragedie mai mare exista?

    • Printesa Urbana spune:

      Mda, niste cifre foarte infricosatoare.
      Nimic nu e mai rau decit sa-ti moara copilul, stiu sigur asta. Nu stiu cum mergi mai departe. Stiu ca e posibil sa nu mergi mai departe. Mori de inima rea sau iti pierzi mintile. Nu-mi vine sa zic decit Fereasca dumnezeu…

  • Moartea face parte din viață, prințesă.:-) E de preferat să te gândești la ea ca la ceva care se va întâmpla oricum într-o zi. Despre unele lucruri poți să spui că le poți controla, altele se întâmplă pur și simplu. Unii au murit. Alții sunt în pericol să moară. Cei mai mulți sunt vii și sănătoși. Ceea ce ar trebui să te facă fericită.

    • Printesa Urbana spune:

      Ceva de genul „daca te gindesti la moarte, e bine, inseamna ca inca esti in viata”?
      Cind mor oameni in jurul meu, ma simt de parca se stringe cercul…

      • Nu am zis că e bine să te gândești la moarte ci că e bine să te gândești la moarte ca la ceva normal, care se întâmplă oricui, că vrea, că nu vrea. Și ce dacă mor? Stă lumea sau timpul în loc pentru că eu nu mai exist? Da, mi-e frică de durere în cazul în care moartea e tragică sau de neputință în cazul în care întârzie iar corpul meu e total decompensat. Dar cel mai mult mă deranjează că eu nu voi mai fi să văd oamenii dragi, flori, dimineți, plaje, căței, să văd un film bun și să mănânc niște paste bune… Eu sunt atee, ca atare sunt dintre cei care nu se mai așteaptă la nimic după moarte deci n-am angoase în ceea ce o privește. Prefer să mă gândesc la viață și la cum s-o trăiesc din plin 🙂

  • Ingrid spune:

    Wow, astea da intrebari…

    Well…. sa vedem. Intr-un fel gestionez ideea mortii cand e vorba de mine si in cu totul alt fel cand e vorba de altii.
    Daca as sti ca mor…. mi-ar parea rau. Ca n-am ajuns la Taj Mahal, ca n-am gustat niciodata un Dom Perignon veritabil, ca n-am scris cartea pe care-o visez de cand am invatat sa scriu. Si gandul meu ar fi numai la cei pe care-i las in urma si pe care-as incerca sa-i alin scriindu-le scrisori si ascunzandu-le strategic, astfel incat ei sa le gaseasca dupa ce eu nu mai sunt cu ei.

    In ceea-i priveste pe altii…. nu. La asta nu vreau sa ma gandesc. Si imi aduc aminte, din nou, de vorba aceea crunt de adevarata care zice asa: „Te iubesc atat de mult, incat sper sa mori inaintea mea”.

    • Printesa Urbana spune:

      Deci ti-ai bintui oamenii dragi ca sa nu te topesti de dorul lor si nici ei de-al tau. Desi cred ca pentru cei vii e mai simplu si mai rapid sa incheie brusc socotelile cu cei mai putini norocosi.

      Adevarat, da, crunt, si mai si. Bleah. In momente de-asta ma enerveaza ca sint om.

  • Silviu spune:

    Acum 7 luni, intr-o seara de octombrie, vineri, la ora 21:17 fix, mi-am oprit lucrul si am inceput sa privesc hipnotic monitorul si liniile colorate trase in autocad pentru proiectul la care lucram.

    Atunci mi-am dat seama ca am murit deja.

    Am trecut intr-o secunda de la o stare de „normal, ignorant” la o spaima inimaginabila si frica, toate sustinute de un tremur haotic si obsesiv. Pentru 15 minute am stat, am privit in gol, am oftat si am plans. Mi-am dat seama ca nu eram pregatit. Nu sunt. Nu am sa fiu niciodata probabil. Nu te poti pregati pentru moarte. Sa faci asta insemna sa nu iti mai traiesti viata.

    Am ales ca din acel moment sa fac tot ce simt, astel incat sa nu regret niciodata nimic. Am ales sa ii cunosc pe cei de langa mine, sa ii accept si sa ii iubesc asa cum stiu mai bine. Am ales sa ma deschid, chiar daca asta insemna sa fiu vulnerabil. Mi-am extins simturile si invat sa ma bucur de fiecare lucru marunt. De la o tura cu bicicleta, pana la o plimbare seara in parc cu colega pe care o iubesc pe ascuns. Am invatat sa fiu atent cu mine si cu cei din jur. Imi place sa stau o ora pe saptamana in liniste intins in pat, fara sa dorm, doar cu mine si cu gandurile mele. Imi place sa ma ascult si sa ma inteleg.
    Inca mai lucrez la lucrurile de mai sus. E greu.

    Nu te poti pregati pentru moarte. Poti doar sa inveti sa o accepti ca pe un lucru normal si firesc. Fiecare trebuie sa isi gaseasca raspunsurile singur, chiar daca nu e usor, sau corect… cateodata.

  • Oana spune:

    Of, e groaznic. Eu traiesc cu teama sa nu pateasca cei dragi ceva.
    Bunicul meu a murit la 42 de ani de cancer la stomac. Eu am gastrita si cum is stresata ma doare stomacul de ma ia naiba. Frumos, nu?
    Culmea, si eu am scris tot de moarte azi pe blog la mine. Tot cancer, de piele, incerc sa dau din coate si sa tip la altii sa nu mai stea ca soparlele la soare…

    • Printesa Urbana spune:

      Un frumos cerc vicios ai tu acolo in zona stomacului… nu e de bine deloc.

      Cancer de piele, da, frumos, ceva deosebit. Am si eu cunostinte care se pirlesc la soare de parca n-au pic de creier.

  • nuschu spune:

    Cum te pregatesti pt hemofilia A, forma severa, a copilului tau, care intreaba „De ce Doamne Doamne nu ma iubeste?” (http://david.mayab.ro/?page_id=2)
    Nu te pregateste nimeni pentru nimic, le duci pe toate pana nu mai poti. Eu nu cred ca Dumnezeu nu da mai mult decat poti duce. Bolile incurabile, suferintele copiilor sunt mai mult decat poate duce orice fiinta umana. Si nu cred ca exista vreo explicatie „superioara”. Traim o viata fara sens – daca ar avea o explicatie plauzibila, copiii n-ar suferi!

    • Printesa Urbana spune:

      Ca totul e fara sens mi-e foarte clar deja si sint impacata cu asta. Ca totul se intimpla pur si simplu, conteaza daca esti acolo sau 2 cm mai la stinga, si asta e clar.

      Doar ca n-as vrea sa-mi moara oameni. Nu-s cu nimic speciala, stiu. Dar mi se face frica si-mi face bine sa stau intre voi cind se intimpla asta. E ca pe vremea cind dormeam cu lumina aprinsa.

      • nuschu spune:

        Mda, pai, presupun ca nimeni nu-si doreste asta. Insa, de la un punct incolo, incepi sa te impaci cu gandul incet-incet, uitandu-te la bunici cum se micsoreaza si se ofilesc :-(.
        Iar eu, dupa ce l-am avut pe Tudor, ma gandesc uneori (mai ales cand dau peste vreun bezmetic in trafic) ca n-as vrea ca ai mei si mai ales el sa ma piarda.

  • Moldoveanca spune:

    Eu am trait intr-o familie in care un membru important era mereu cu moartea pe buze. Orice se intampla verdictul era clar: gata, mor (sau, dupa caz, gata, moare). Bineinteles, respectivul membru e puternic ca un taur, o sa ajunga sa ne ingroape pe toti. Dar frica asta tot o are si tot o avea. Cand eram mica, s-a intepat din greseala intr-un ac de siguranta purtat de o alta persoana. Nu-ti spun ca a doua zi dupa eveniment a trecut pe medicatie anti hiv. Era foarte sigur ca are hiv. Stia sigur ca in 8 luni avea sa moara si ii anunta pe toti.

    Mediul asta m-a facut sa ma gandesc foarte serios la moarte, la ce inseamna si la cum ma poate afecta. Am inceput sa citesc multe, am inceput sa ma gandesc la o strategie si la un plan, cum pot sa accept ceva inevitabil, pentru ca in nici un caz nu aveam de gand sa duc viata persoanei din familia mea. Am ajuns la concluzia ca exista cateva lucruri mult mai rele decat moartea: pierderea demnitatii, pierderea independentei, traitul intr-o continua frica (cum facea persoana respectiva). Am ajuns si la niste concluzii mai „esoterice”, dincolo de ce te invata biserica (pe care nu le detaliez aici).

    Dar cea mai importanta concluzie la care am ajuns e ca nu am voie sa ma pierd in detalii. Mi s-a rupt o unghie? Nici o problema, poate fi mai rau. Am pierdut un client important, nu am bani sa mananc saptamana asta? E ok, bine ca sunt vie. Faptul ca traiesc mereu cu ideea ca moartea face parte din viata m-a facut sa devin de un optimism extrem :)) De fapt nimic nu ma poate atinge, nimic nu ma poate enerva, inafara de ideea ca cineva ar putea omora degeaba o alta fiinta vie (de asta sunt atat de guraliva pe bloguri, cand vine vorba de avort sau de crima). Mi se pare ca viata e cea mai importanta si cea mai frumoasa chestie din lume, si (acum urmeaza cliseul) atat cat este trebuie sa ne bucuram de ea!

    Iti recomand sa incerci sa citesti (sau sa asculti audio) „the journey home”. E freaky, e socanta, m-a facut sa plang si sa rad in acelasi timp. Nu spune absolut nimic nou, spune niste chestii pe care le stii dar niciodata nu ai putea sa recunosti ca le stii. Si te invata cum ar trebui sa reactionezi vis-a-vis de ideea de moarte.

    • Quiz spune:

      am si pe cineva in familie care se comporta aproximativ la fel.. credeam ca mi se pare mie.. dar dupa cate se vede deja e o chestie generala de seama ce esti deja a 3-a persoana de la care aud (citesc) acelasi lucru.. interesant.

      PS:am auzit de cartea “the journey home” dar eram ff curios si nu am gasit-o in format adio.
      poti sa ma ajuti te rog?

      • Printesa Urbana spune:

        Da, M., trimite-ne un link care stii tu ca e bun, sa asculte si urechile noastre…

        • Moldoveanca spune:

          Ei, persoana respectiva are si cateva traume care au contribuit la personalitatea ei – i-au murit 2 copii, a abuzat de bautura, etc. Dar asta nu inseamna ca eu vreau sa traiesc asa.

          Linkul pentru cartea respectiva vad ca nu mai merge (am luat-o de mult). Optiunile sunt sa o cumparati de pe amazon (http://www.amazon.co.uk/Journey-Home-Parable-Michael-Thomas/dp/1561705527) sau sa cautati pe google „the longest journey download” – poate este vreun site care o da la download liber… Incercati sa adaugati si cuvantul „Kryon”!

  • Ada spune:

    Printesa, dar cine a zis ca dupa ce murim se termina tot? Ramai in viata, pentru ca ai treburi de facut si cand spun treburi, nu ma refer la spalat vase sau la terminat revista la timp. Doare sa-i pierzi pe cei dragi, nu zice nimeni ca nu, dar ei raman undeva cu tine, in tine. Moartea e fireasca, toti murim mai devreme sau mai tarziu. Important e ce facem pana murim, dupa ce murim oricum se presupune ca nu ne mai pasa. Asa ca nu-ti mai face griji inutile, bucura-te de viata ta si a alor tai. Ai suficient timp sa fii trista atunci cand chiar se intampla sa moara cineva.

    • Printesa Urbana spune:

      Ada, nu cred ca-s inutile grijile astea, cred ca ele vin cumva pentru ca am nevoie de ele, pentru ca trebuie sa le curat. Nu-s eu omul care sa-si ingore trairile, desi recunosc ca uneori mi-ar placea sa pot face asta.

      Eh, si daca ma reincarnez in musca, ce, zici ca asta e ceva misto? 🙂

      • Ada spune:

        Nu stiu, printesa, dar daca o luam pe teoria reincarnarii, matale de la delfin in sus o sa te duci, nicidecum spre muste si viermi.

        • Printesa Urbana spune:

          :)) Asa zici? De fapt, e posibil, ca cica musca as fi fost intr-o viata anterioara. Musca, apoi om, apoi maimuta. Normal.

  • Cristina spune:

    In cazul meu, puterea de a accepta ca oamenii apropiati mor, a venit brusc si dintr-o data. Nu stiu cum anume, doar am simtit ca Dumnezeu imi e aproape, mai aproape ca oricand. Inainte paralizam de frica si de disperare gandindu-ma ca cineva din familia mea maine nu o sa mai fie (nici o fire prea religioasa nu eram). Eram ferm convinsa ca odata cu disparitia unuia o sa innebunesc si in final o sa mor si eu.
    Cum ziceam, nu a fost deloc asa. Am primit liniste, putere si credinta inainte cu cateva luni… inainte sa imi pierd bunicul drag. Dispatia unui om pe care il iubesti enorm de mult e cumplita si sfasietoare pentru toata familia, dar am inteles ca asta e ciclul vietii, ca nimic din ce pot eu omeneste sa fac nu o sa schimbe lucrurile si mai ales, am inteles ca asta e doar o etapa a sufletului nostru.
    Nu e zi sa nu ma gandesc la el, dar totodata merg inainte si imi dau seama ca eu viata care o mai am trebuie sa o traiesc. In final, sunt convinsa ca o sa ne intalnim cu toti si o sa stim ca aici pe pamant am fost o familie. Da, pe 25 decembrie mergem la cimitir si lucrurile s-au schimbat pentru totdeauna… dar eu simt ca nu aici se termina tot. Mai continua undeva sus, peste cat timp o vrea Dumnezeu. Gandul asta imi aduce alinare.

    Nu vreau sa conving pe nimeni de credinta mea, doar am simtit ca vreau sa spun asta acum si aici. Asta e abordarea mea si asa reusesc sa fiu linistita. Cu toate astea, inca nu stiu ce as face daca as pierde intr-o clipa un om tanar si sanatos… dar sper ca Dumnezeu ma va ajuta si atunci.

    Iti multumesc, Ioana!

    • Printesa Urbana spune:

      Foarte incurajator ce spui, Cristina. Si foarte posibil, cred. Ma bucur ca ai gasit o cale, o amusinam si noi pe linga tine…

  • Roxana spune:

    Daca ar fi sa ma gandesc la mine personal, poate si pentru ca inca suntem tineri, frica nu imi este absolut deloc, adevarata teama vine din faptul ca ii pierzi pe cei dragi sau ei te pierd pe tine, aici e teama si durerea.
    Mereu imi spun ca trebuie sa respir adanca momentul aici si acum, avem senzatia ca suntem vesnici, uitam sa ne bucuram de ce este important in viata, ne lasam purtati de o inertie existentiala.

  • miki spune:

    Ai citit ” Jurnalul unei fete greu de multumit” ? E vorba de jurnalul lui Jeni Acterian, care, desi era o personalitate extraordinara, plina de inteligenta si de viata, traia secunda de secunda cu frica mortii. Cartea e foarte buna, dincolo de acest detaliu sau poate asta e esentialul.
    Cred ca nu putem trai asa, e cumplit de greu, trebuie sa acceptam intr-un fel, daca putem, desigur, ca exista un sfarsit si ca amintirile sunt toata averea noastra !

    • Printesa Urbana spune:

      Miki, nu, dar o sa caut. Ei, nu-ti imagina ca eu ma gindesc la asta non stop. Dar in ultimele zile m-am simtit inconjurata de moarte.

      Amintirile sint averea noastra pina murim! Dupa aia… potopul! 🙂

  • 🙁 Stiu. Atat iti spun ca stiu cum e. Cunosc toate senzatiile si teama aia de moarte si mai ales de ce se intampla daca tu/eu nu oi mai fi. 🙁 Pentru ca nu de mort e rau, de cei ce raman dupa…
    Eu mi-am pierdut cel mai iubit om dintre toti… si desi m-am obisnuit cu ideea si m-am intors la o alta viata… uneori ma loveste absenta lui atat de puternic…
    Nu stiu ce sa mai spun, dar simt prin ce treci.
    Te imbratisez.

  • Claudia spune:

    Printesa, pentru moarte nu poti fi niciodata pregatit, oricat de mult ai trai.
    Mi-am pierdut tatal cand aveam doar 13 ani. S-a dus la numai 55 de ani, de cancer. Vreo 2 saptamani am trait in negare; apoi am facut o criza de plans la scoala, in timpul unei ore. Profa nu stia ce se intampla, daca este ea de vina cu ceva.
    Apoi mi-a murit nasa, sora mamei, care-mi era ca a doua mama. Tot cancer, tot la 55 de ani.
    Apoi alta matusa, tot cancer, 60 de ani. Unul din cei 3 fii ai ei, care-mi era var primar, s-a sinucis la 35 de ani.
    Bunica mea are aproape 95 de ani si si-a ingropat 4 din cei 6 copii. La fiecare din ei a fost sfasiata de durere si s-a rugat sa moara ea. Inca se mai roaga sa o ia Dumnezeu. Mai are 2 copii in viata, 9 nepoti, si mai multi stranepoti – cei mai mari de peste 20 de ani. Inca putin si ar putea avea stra-stranepoti. Se pregateste pentru propria moarte de 30 de ani (literalmente, si-a cumparat lintoliu si haine de inmormantare, care au si putrezit intre timp intr-o valiza). Ironic, este cea mai sanatoasa dintre noi toti, perfect coerenta si plina de energie. Ascultam mereu cu gura cascata cum ne povesteste istorii de viata din timpul primului razboi mondial (cand avea doar 2 ani si fugea cu mama ei de invazia bulgarilor), al doilea razboi mondial cand si-a aparat singura copiii cand dadeau rusii iama in gospodarii, furau si violau, foamete, nationalizare, 6 copii, fiecare nascut pe unde a apucat si cate altele. Cum o fi gasit puterea sa treaca peste toate astea e un mister pentru mine. Si mi se face rusine de confortul in care traim acum si de faptul ca ma plang uneori de lucruri ridicol de insignifiante, prin comparatie cu ce a trait ea.
    Singurul mod in care te poti pregati pentru moarte este sa-ti traiesti viata la maxim, fara regrete, sa incerci sa fii cat mai fericita si sa-i faci fericiti pe cei dragi, sa te bucuri de fiecare zi si de orice nimic. Nu ne dam seama de obicei, dar fiecare lucru bun care ni se intampla, chiar si minor, e o binecuvantare. Simplul fapt ca noi si ai nostri suntem sanatosi, atat cat suntem, e o minune si trebuie pretuita ca atare. Ai o viata frumoasa, un om minunat alaturi, multi oameni care te iubesc – iata doar 3 motive sa te bucuri ca traiesti si sa nu te mai gandesti la moarte, ca sa nu se gandeasca nici ea la tine. 🙂 Se zice ca atunci cand visezi ca moare cineva, ii moare moartea. Ce bine ar fi…

    • Printesa Urbana spune:

      Da, sigur, cind nu mi se intimpla necazuri, ma bucur de viata. Cind mi se intimpla, nu ma mai bucur, doar ma vindec. Iar cind ma inconjoara vesti despre moarte, ma gindesc si la moarte. Nu traiesc cu rozul in vene mereu. Fac pe Printesa, nu pe Nebuna. 🙂

      Sa-ti traiasca Bunica cea nemuritoare!

  • Radda spune:

    Mi s-a facut pielea de gaina citind postul si comentariile. Din pacate nimic din ce as putea spune nu ar usura durerea sau spaima cuiva. In secunda asta, tot ce pot sa spun e ca ma bucur ca traiesc, ca parintii si familia traiesc, ca din fericire moartea nu da tarcoale pe aici. De moarte si mai ales de boli ma tem si eu ingrozitor si am cativa ani de cand incerc sa gestionez teama asta, pe principiul „de ce ti-e teama nu scapi”. Vis-a-vis de moarte, imi amintesc mereu ce spunea bunica mea ( a murit de mult, la o varsta respectabila- 89 de ani iar eu eram micuta si nu intelegeam prea multe atunci): „nu mi-e frica de moarte pentru ca atunci cand voi muri nadajduiesc sa-l vad pe Dumnezeu si El va avea grija de mine si acolo”. Si cu adevarat nu i-a fost frica pt ca a plecat linistita si cu zambetul pe buze iar pe chipul ei se citea linistea si impacarea. poate ca avea dreptate si poate nu e atat de rau…..acolo.

  • tequila spune:

    Si mie mi-au murit persoane dragi si foarte dragi;
    si stii de ce cred eu ca se spune ca o astfel de experienta cica „te intareste”?! – pentru ca de fiecare data moare, pe bune, si cate o particica din inima ta…

  • Zicolorata spune:

    Lucrez la casa de pensii. Zilnic primim decizii cu pensii de boala pentru oameni intre 30-40 de ani cu cancer. Cancer, cancer, in toate locurile posibile, in toate stadiile. Unii mor inainte chiar sa le iasa deciziile de pensie. Tineri mor mult mai multi decat batrani. De boli cumplite. Nu iti spun ce incarcatura inseamna asta. M-ai lovit rau cu postarea ta. Eu adopt tactica strutului. Ignore total. Nu stiu daca e bine, daca e rau. Dar altfel nu mai suport cu ce vad in jur…

  • Maria spune:

    in fiecare zi vorbesc cel putin o ora cu mama si ii spun tot timpul ca o iubesc si sper de fiecare data ca nu e ultima oara cand imi zice si ea ca ma iubeste 🙂

  • Prima data cand m-am gandit la moarte aveam 4 ani. Stateam in pat seara sa adorm si mi-am imaginat ca mama a murit. Eu tata nu aveam. Deci ea era totul. Si brusc am realizat ca ea ar putea muri. De atunci a inceput teama mea de moartea celor din jur. Acum am aproape 32 de ani si dupa multe nopti in care m-am sculat din somn visand ca cineva drag moare…am ajuns sa ma astept la asta mai mult decat credeam ca o sa pot. La 4 ani reactia a fost una fizica…am inceput sa plang brusc si nu ma puteam opri si nu imi puteam imagina viata fara mama. Acum nu imi pot imagina viata fara omul meu, iar despre copilul meu…nu am cum sa exprim cam ce simt cand imi imaginez ca ar putea, intr-o zi, sa pateasca ceva. Sincer nu stiu daca as putea sa mai traiesc. Acum ma gandesc ca as alege sa ma sinucid. Insa nu stiu daca as si reusi sa duc la capat asta.
    Cancerul e o realitate infioratoare in ziua de azi. Anul trecut am avut un soc real cand prietenii nostri au avut moartea tatalui lui de cancer de piele, si la 3 luni dupa, diagnosticarea mamei ei cu cancer de piele. Asta mie mi s-a parut statistica aberanta la modul absolut. Insa…realitatea este ca soare in exces, Cernobal, poluare, mancare extrem de proasta, chimicale cosmetice si de curatenie…si mai nou si Japonia…toate aduc asta. Intr-o forma sau alta organismul uman a zis „ia mai duceti-va la dracu’ cu porcariile pe care le bagati aici!”.
    Iar noi trebuie sa ne obisnuim cu ideea ca in 7 cazuri din 10 oamenii de langa noi vor avea cancer. Restul infarct.

    • Later edit: a doua zi dupa ce am scris asta a trebuit sa chem SMURD sa imi scot bunica mea magica din casa ei in care cazuse si ramasese la pamant cu 7 fracturi la coaste si un plaman avariat. Are 87 de ani si luna trecuta imi spunea „pana acum vreo doua luni n-am simtit mama ca sunt batrana”.

      • Printesa Urbana spune:

        Doamne fereste, alexandra, imi pare foarte rau. 🙁
        Sper sa se recupereze repede bunica.
        ooof. ma gindesc la voi. sa fie bine repede. 🙁

        • Azi pot sa spun ca sunt fericita. Incepe sa fie ok. Postul tau despre moarte a fost extrem de potrivit in ziua aia pentru ca m-a facut sa ma gandesc din nou la toate astea. In ziua urmatoare eram inca sub influenta gandurilor pregatitoare create de postul tau. M-a ajutat asta sincer. Asa ca pot sa iti spun un multumesc din suflet pentru asta!
          Azi, bunica mea de 87 de ani, pe numele ei Nora…a zis cu o uimire maxima „ce-o mai fi fost mama si asta?” (adica cum sa iti pocneasca un plaman noaptea la 2, sa pici sa rupi 7 coaste si sa ajungi la spital). I-am zis ca a fost „o eroare regretabila” si m-a pocnit rasul.
          Azi am ras amandoua. De pe 2 iunie si pana azi am trait fiecare clipa cu ea cu teama ca o sa fie ultima. Azi am ras…

  • Dee spune:

    Draga mea, iti multumesc pentru articol – m-a provocat sa-mi formulez ideile care existau in mine, inca neexprimate.
    Nimic nu se pierde, totul se transforma – o lege a fizicii in care cred cu tarie.
    O sa ma refer la trecerea celor dragi intr-o alta forma de existenta, pentru ca despre transformarea proprie nu prea stiu ce sa zic..
    Eu de cand eram mica aveam o imaginatie..bogata. Ce faceam de-atunci este ca de fiecare data cand vroiam „sa ma incerc”, imi imaginam ca pierdeam pe cineva drag si cautam sa simt toate sentimentele pe care le-as trai. Si incet incet m-am intarit pe dinauntru.
    Anul asta, cand bunica mea a avut un accident grav, toata „pregatirea” mea de pe dinauntru cred ca m-a ajutat: am plans in continuare, am trait tristetea, apoi am reusit sa merg la ea sa zambesc sa o incurajez si sustin..si uite ca din fericire au trecut cateva luni si este inca alaturi de noi.
    Citeam ca tristetea si restul sentimentelor firesti pe care le traim cand pierdem pe cineva, au un rol esential in refacere. De exp. persoanele care nu-si traiesc suferinta (o neaga, vor sa fie puternice si sa nu planga), isi fac mai mult rau.
    Deci pe de-o parte avem in noi mecanismul potrivit pentru a ne adapta schimbarii pe care o traim, iar pe de alta parte cred ca pregatirea psihica pentru o astfel de situatie ajuta.

    Era o idee frumoasa (din pacate nu mai stiu unde-am citit-o): de fiecare data cand cineva drag imi moare, stiu ca mai am un inger care ma ocroteste:)
    Eu cred ca existenta este un flux, format din forme diferite de a fi, ce traim acum este doar una dintre ele. Cred in faptul ca suntem mai mult decat apa + substantele care ne formeaza..si cred ca asa cum fluturii ies din cocon, la fel si noi vom trece intr-o alta forma de existenta atunci cand vine timpul.
    Constientizand faptul ca aceasta trecere se va intampla la un moment dat, apreciez mai mult momentul prezent, spun si arat mai des Te Iubesc – tuturor celor dragi..

  • tina spune:

    Acum 2 ani in drum spre redactia voastra, in taxi, mama m-a anuntat ca mamaia mea draga a murit. Fara ca eu sa mai apuc sa o vad. Am ajuns la voi si v-am dat ce premii aveam sa va dau, ca numai stiu, plangand.
    Acum 6 luni a murit un coleg de scoala la 27 ani, de la o alunita, eu am sute pe toata pielea si ficei mele ii apar desi are doar 4 ani.
    E trist cand te gandesti asa.

    • Printesa Urbana spune:

      Acum 2 ani, redactia noastra inca nu exista… dar of, inteleg ce spui. e inspaimintator. si eu am sute de alunite, toate aparute in ultimii ani… cine stie ce ne asteapta si pe noi…

  • tina spune:

    Da ai dreptate nu erati voi, acum imi amintesc ca erau site-urile splendid, in garaj, unde probabil sunteti voi acum. Am incurcat, oricum tu ai inteles esentialul.

  • Raluca spune:

    Pentru moarte nu te pregatesti, chiar daca asa crezi. Intr-o buna zi, un om moare si, chiar daca l-ai vazut in sicriu si coborat in pamant, tot nu realizezi. Pana peste 3-4-5-6 luni. Abia apoi incepe sa doara si sa iti vina sa te dai cu capul de pereti. Intre timp, viata continua – cu alti ochi, cu alt suflet si cu niste ganduri pe care nu ti-ai fi inchipuit niciodata ca le poti avea.
    Dupa moarte, te faci mare..

  • Camelia spune:

    Nu stiu cum te pregatesti pentru moarte si nici nu vreau sa aflu, dar stiu cum faci sa traiesti dupa ce-ti moare cineva foarte drag. Accepti ca viata ta s-a schimbat pentru totdeauna prin disparitia persoanei de langa tine (oricat timp ti-ar lua asta) si inveti sa traiesti cu durerea si cu dorul. Si timpul nu va vindeca nimic, durerea se va adanci si dorul va fi si mai sfasietor. Doar ca viata iti va oferi alte lucruri bune care vor face ca durerea si bucuria sa creeze un cerc perfect, iar tu vei invata ca moartea face parte din viata si ca fiecare dintre noi are un timp limitat pe pamant. Cand s-a terminat meciul vietii, nu exista prelungiri. Iar Dumnezeu va avea grija sa-ti dea putere sa accepti asta si sa inveti lectia mortii (trista, dureroasa, dar necesara).

    Si vei mentine vie amintirea celui ce a disparut in sufletul tau! Si asta e ceva ce nu-ti poate lua nimeni si nimic, nici macar moartea nu te poate invinge. Te pune la pamant, te neutralizeaza o perioada, insa nu-ti poate lua sufletul pentru ca in sufletul tau va ramane iubirea pentru cel disparut.

  • cristina spune:

    Si eu am aceleasi ganduri. Nu pot sa concep cum va fi cand vor muri parintii mei. Si nimeni nu imi poate alina durerea pe care o am in suflet si pe care o voi avea. Dar poate exista rai si poate o sa ii intalnesc pe toti acolo. Poate..voi ce credeti…exista rai?

  • Marga spune:

    Buna , fetelor! Am dat peste voi intamplator, cautand pe google moduri in care poti trece peste despartirea de un parinte, pt ca sunt intr-o faza nasoala. Eu am trecut prin asa ceva acum 4 ani cand a murit tatal meu. M-am dezechilibrat total, desi sunt casatorita si am o fetita de 11 ani. Nu se poate explica ceea ce simti cand se produce inevitabilul. Mai intai esti socat si, asa cum a spus Raluca mai sus, abia dupa aceea realizezi ca nu se mai intoarce. Si apoi incepi sa umpli casa cu poze, sa te uiti prin albume, sa te umfli de plans si sa urli. Eu asa am facut. Nici acum nu pot sa ma gandesc la el fara sa plang. E ffff dureros, dar ….el mereu zicea ca si ei au avut parinti si s-au dus, ca asa e viata. Sa ne ducem acolo sus asa cum am venit, pe rand. Sa nu va duceti voi inaintea mea ca as muri, zicea. Mda, asta este. Important este sa ne adunam si sa ne dedicam copiilor pt ca au nevoie de noi sau altor persoane dragi. Va pup

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *