După 5 ani plini, iată unde am ajuns: e Crăciun!

În 2007 am pornit blogul, pe care n-am scris decît o singură postare în anul ăla, pentru că după acel prim text plictisitor, au venit peste mine atîtea nenorociri că n-am fost sigură că scap cu viață și cu mințile neciobite. Am dormit pe la prieteni, o noapte în mașină cînd n-am mai găsit prieteni să mă găzduiască, m-am trezit la urgențe cu maxilarul spart, am stat prin spitale, apoi prin cabinete de psihoterapeut după depresii cumplite și semne pe față și coșmaruri alb-negru, l-am revăzut pe taică-miu după 16 ani și mi-am dat seama că l-am pierdut ireversibil, mi-am pierdut jobul și m-am reangajat, am pierdut prieteni și nu i-am recuperat, m-am mutat din nou în altă casă, am fost lovită, jignită, părăsită, amenințată, mințită, înșelată de aproape toți oamenii apropiați. Îmi amintesc că m-am gîndit de multe ori atunci, pe final de 2007, ca dacă o să scap cu viață din anul ăla, o să trăiesc 95 de ani.

A urmat un 2008 în care mi-am făcut curat în mine. Am plecat din nou și de data asta definitiv din casa și din relația care mă sufocau, am aruncat toate lucrurile pe care le aveam, m-am mutat într-o casă întunecoasă, dar liberă de amintiri, și-am început să mă reconstruiesc. Am început să scriu. Pe blog, pe foi, prin reviste, agende, mi-am schimbat complet așteptările, părul, hainele, jobul, oamenii. Am stat singură o vreme, și mi-a fost bine. Pe final de an, l-am cunoscut pe el, m-am îndrăgostit rapid și mai temeinic ca niciodată și-am știut că e vremea să mă așez.

În 2009 mi-am pierdut din nou jobul și-am făcut nunta, o minune de nuntă (cu trei episoade, unul la București, altul la Piatra, și cel final la Paris). Cred că 2009 a fost cel mai fericit an din viața mea. Tot atunci, pe final, a început și lucrul la revistă, care abia atunci se năștea. Cel mai pe sufletul meu job din cele șapte de pînă acum. Blogul a început să crească singur. Dintrodată, nu mai citeam doar eu și mama, ci niște sute de oameni de părerile cărora îmi păsa tot mai (periculos de) mult.

În 2010 s-au așezat lucrurile. Ne-am mutat în mansardă. Am călătorit. Am muncit. Dar cel mai mult am scris. Am scris și-am visat.

Și-apoi a venit 2011, care-a început bine, cu o sarcină pe care ne-am dorit-o și-am îngrijit-o amîndoi, a continuat prost, cu aceeași sarcină oprită în evoluție, care ne-a blocat viețile o vreme, m-a făcut să mă îndoiesc de Dumnezeu și de mine. Din fericire, nu m-am îndoit de noi doi, și, pentru el, am mai încercat o dată. Și de data asta a fost bine. Trăim în continuare în mansardă, lucrăm în continuare, el tot la bancă, eu tot la revistă. Dormim prost de nerăbdare, mîncăm prost de stres și griji, dar ne iubim bine. Am continuat să scriu aici tot, deși o vreme n-am mai vrut și n-am mai putut. Dar a trecut și asta. Din motive pe care tot nu le înțeleg pînă la capăt, numărul de oameni care s-au strîns virtual în jurul meu cînd mi-a fost greu a crescut. Pe mulți i-am cunoscut de-adevăratelea și-acum îmi sînt prieteni buni. Pe alții mulți îi ascult zilnic în comentarii și nu încetez să mă minunez că le pasă.

Acum că e iar Crăciun și eu iar scriu despre cum sînt, îmi dau seama că cel mai mult mă simt recunoscătoare. Pentru că e suficient să deschid gura și să spun că mi-e greu și imediat sînt luată de mînă de Omul meu, de prietenii mei, de voi toți, și uneori nici cei mai perfizi hormoni nu se pot lupta cu asta. Știu că puțini au norocul ăsta. Și da, înțeleg cît e de greu să fii numai tu, nimic nu mă sperie mai mult ca singurătatea, n-am uitat cum e să n-ai pe cine suna, să te sufoci de propria-ți milă pentru că nu e nimeni altcineva dispus sau măcar prezent la suferința ta.

Și tocmai pentru că știu, spun mulțumesc. Sper să pot vreodată întoarce tot binele pe care-l primesc de la voi toți. Cînd mi-e bine, închid ochii și-mi imaginez că stau sus pe bloc și împrăștii bine peste lume, că arunc așa cu roz și cu dulce peste străzi și oameni și cîini.

Nu mai știu care e secretul pe lume. Credeam că știu, între timp cred că l-am pierdut. Tot ce mai știu e că pe mine mă face fericită să văd un om bun. Că e al meu, care îmi șterge lacrimile, că e al altcuiva, care donează un lucru pentru un copil bonav sau care scrie cîteva vorbe de încurajare pe un blog al unui om străin ori își oferă o carte din bibliotecă pentru un amic care n-a primit la timp cartea-cadou comandată online.

De Crăciunul ăsta, închid ochii și vă strîng la piept, cu grijă să nu strivim burta :D. Pe toți, pe mama, pe bunici, pe mătușa din america, pe colegii mei de liceu, pe prietena mea cea mai bună, pe celelalte prietene bune ale mele, pe vecini, pe blogeri, pe cititori, pe pisicile și papagalii cititorilor, pe cărți, pe brazi, vă mulțumesc și vă doresc să fiți buni, și-o să vă fie bine, să sperați nemăsurat și să vă bucurați de voi, așa buni cum sînteți!

Crăciun bun, oameni buni!

52 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *