Împlinesc (din nou) 30 de ani

La noapte la ora 2.10. E a treia oară, dar vă jur, mă simt la fel ca prima dată cînd am împlinit 30: adică tot ca la 24! Încă nu-s pregătită să împlinesc 32, 35, cifre d-astea nerotunde şi complet impersonale. M-am înţepenit aici şi-o să stau o vreme, că cine poa să-mi interzică?

Ca şi data trecută cînd am împlinit 30 de ani şi ca şi data dinaintea ăsteia, cînd tot 30 am împlinit, mi-a plăcut foarte mult de ziua mea. De fapt, o singură dată nu mi-a plăcut de ziua mea, respectiv cînd am împlinit 25 de ani şi mi s-a părut mie că-s dintrodată foarte bătrînă.

Dar greşeam amarnic, că bătrînă nu-s şi nici n-o să fiu curînd, că prea încă mai mănînc de pe jos şi mă urc încălţată-n pat.

Abia aştept ziua mea. Şi asta clar e semn de tinereţe. Ah, ce-o să-mi mai cînt Happy Birthday to me şi cum o să mă mai bucur cînd o să-şi aducă lumea aminte ca de 1 decembrie se sărbătoresc nu numai lupta AntiSida, România şi Pro TV, ci şi eu însămi, şi-or să mă sune să-mi dorească minunatele lucruri standard pe care le primesc de parc-ar fi nestemate unicat.

Nu, nu-s naţionalistă. Nu cred că iubesc România. Iubesc limba română, fără de care n-aş fi eu. Iubesc nişte oameni aici. Îmi sînt dragi cîteva locuri şi multe mîncăruri. M-aş muta în altă parte, dac-aş putea trăi în altă parte din scris în limba română şi dac-aş putea lua cu mine oamenii mei. Sînt multe lucruri care mă enervează aici, care-mi complică şi-mi scurteaza viaţa, dar dac-am ales să rămîn şi să-mi cresc aici copiii, înseamnă că ele nu-s chiar aşa importante.

Scuzaţi paranteza plictisitoare.

Ah, mi-am adus aminte ce făceam acum 3 ani pe vremea asta, e musai să vă povestesc: păi eram la Omu acasă în garsonieră, ne uitam timid la un film. Ieşeam în oraş împreună de o săptămînă, încă eram timizi. Mie îmi era ruşine să întind mîna după popcornul din castronul care stătea în poala lui, el nu îndrăznea să se uite admirativ la fundul meu nici cînd eu sigur n-aveam cum să văd la ce se uită el. Ei, şi se face ora 00:00. Începe ziua mea, practic, cum ar veni. Şi el nimic, molfăia popcorn nedisturbat. Mai aştept, zic. Ceasul electronic de pe televizor arăta clar 00:02. Şi ceasul de la telefonul meu, la fel. Omul se afunda tot mai comod în canapea. Deja simţeam că mi se urcă sîngele la cap. Păi cum, Omu cu care am ales să mă mărit pe nevăzute a şi uitat de ziua mea? La o săptămînă după ce ne-am cunoscut? Sfârşit de lume. Chiar de ziua mea. Trist. Şi se face 00:07. Mai aveam puţin şi izbucneam în plîns. Brusc, omul sare din canapea, dispare undeva şi reapare la 00:08 cu un trandafir roşu şi cu discurs drăguţ. Se pare că încă nu-l cunoşteam suficient de bine cît să ştiu despre el că îşi setase toate ceasurile din casă şi pe cel de la maşină cu 8 minute înainte, ca să fie sigur că nu întîrzie în locuri, în viaţă în general.

Ce vreau să spun de fapt e că anul ăsta de ziua mea sînt toată o mare de roz. Chiar dacă-s aşa rotundă şi obosită şi speriată şi în schimbare permanentă. E bine la 30! Vă invit şi pe voi!

Tags

80 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *