Următorul copil. Și apoi încă unul

Later edit: La un an de la textul ăsta eram gravidă cu al doilea. :))

 

Cam de cînd mi-am sărbătorit majoratul, lumea (vecine, bunica, prieteni de-ai mamei, mătușe, vecinele mătușelor, bunicele prietenilor mei și restul combinațiilor posibile) mă întreabă, cu semn de exclamație alături de cel de interogare, cînd am de gînd să. Mă mărit, îmi iau casă, fac copil. Nu știu dacă am eu față de casnică sau așa pățesc toate tinere domnișoare din Moldova, nu-mi amintesc să mă fi întrebat vreodată careva cînd am de gînd să cîștig premiul Pulitzer sau cînd mi-e planul să inventez textul care vindecă toate sufletele, măcar temporar, cum e ketonal forte pentru măsele. Ntz, nici vorbă. Cînd am de gînd să mă mărit, să-mi iau casă, să fac un copil. În ordinea asta neapărat.

Eu am avut răbdare și-am răspuns politicos de fiecare dată. Că nu știu, că poate mai încolo, că aștept omul potrivit, agentul imobiliar nimerit, ovulul norocos (ok, asta n-am zis-o niciodată, mătușile și vecinele din Piatra Neamț nu agreează asemenea enunțuri ireverențioase), încă puțină răbdare, mulțumesc pentru înțelegere și interes.

Bun, acum gata, am bifat tot, nu neapărat în ordinea indicată, dar orișicît, am bărbat, am casă, am copilă. Pot ieși în lume fără să-mi fie rușine. Dar ce, credeți c-am scăpat? Ba dimpotrivă, acum că am realizat tot ce era pe listă, brusc a apărut pagina a doua cu lucruri de făcut obligatoriu în viață. Și anume al doilea copil. Nici nu s-a ridicat bine în fund primul că gata, hai la treabă, repejor cu al doilea, să nu se irosească doamne ferește cele cinci scutece mărimea zero pe care încă le mai am în dulap. Nici n-am apucat să dorm prima noapte legată că s-a făcut vremea s-o luăm de la capăt cu un bebeluș proaspăt. Că așa se face. E mai bine așa. Și pentru ei, cei mici, și pentru tine. Că uite, dacă unul se îmbolnăvește sau te dezamăgește sau pleacă departe sau chiar cine știe, moare, barem îl ai pe al doilea. De parcă așa e mersul vieții, să mai faci al doilea copil ca back-up pentru primul. Sau poate e și încă n-am ajuns eu să-l pătrund încă.

Bunicii mei au avut 10 frați fiecare. Părinții mei au avut între unul și trei frați. Prietenii mei au maxim un frate și fie niciun copil (încă mai așteaptă bărbatul potrivit, agentul imobiliar nimerit, ovulul norocos etc), fie unul și în plan alții doi. Văd că e la modă setul de părinți cu trei copii și tare mă bucur să aflu de fericirea din casele lor, căci înseamnă că cei mici vor crește în familii mari și la rîndul lor vor face nu trei, ci șase copii și peste încă două generații o să fie iar veselie mare și oamenii vor avea cîte zece frați, ca bunicii mei. Observați cum ne întoarcem de unde am plecat, da?

Și eu am vrut trei copii. Asta pînă să-l fac pe primul. Deocamdată mă opresc aici, mi-am făcut datoria față de specie, încă aștept statuia. Prea oribilă a fost sarcina să mă mai înham cu bună știință la una (măcar prima oară n-am știut, dacă recidivez n-o să mai am nicio scuză). Și prea mult o iubesc pe mica făptură, prea mult îi sorb fiecare gest, fiecare sunet, fiecare privire ca să mă pot gîndi s-o las deoparte ca să pun la sîn încă o făptură, mult mai mică și mai nouă ca ea. O iubesc prea mult să vreau să mă împart la încă un suflet pe care o să-l iubesc, desigur, la fel de mult.

Așa că zic să mai stăm să mai vedem cum o să mai fie. Nu zic un nu categoric că mi-e că mă fac de rîs. Mai ales că, uitîndu-mă la ea cît e de adorabilă, nu pot să nu iau în calcul varianta că imediat ce ea nu va mai fi bebeluș și va deveni copilaș, o să mi se facă așa un dor de pumnișorii grăsuni ca niște plăpumioare că o să pornesc iar în căutarea ovulului norocos. Cine știe.

Pin It

37 Comments

  • Mihaela Curea spune:

    Lucrurile nu se întâmplă cum vrem noi, când vrem noi, ci atunci când trebuie.

  • Andreea Tui spune:

    Foarte frumos spus!
    Statuia o mai astept si eu, macar de plastilina.

  • Gabi spune:

    Eu la 35 de ani inca nu-mi doream niciun copil, doream doar sa gasesc liniste in casa seara cand veneam rupta de la serviciul meu de manager de multinationala. Pe urma, mi-am dorit si n-am putut. 2 ani a durat pana cand s-a infiripat minunea, cu tratamente, chin… Acum cand minunea are 15 luni, gandul la cel de-al doilea nu mai e doar un gand, e „action plan”, indraznet cum ar trebui sa fie la ~40 de ani. Stiu ca usor n-o sa fie, dar ma gandesc la un lucru: eu sunt al doilea copil in familie, cum ar fi fost viata pe pamant fara mine? cine o mai ducea pe maica-mea la concert cu Hrusca in decembrie, la cine mai venea frate-meu la chefuri in Regie acu 20 de ani, cine ii mai facea cunostinta prietenei mele cu sotul ei, cine mai posta acum commentul asta? 🙂

  • Anushk spune:

    eu le zic la toti ca mi-a recomandat doctorul sa astept cel putin 2-3 ani dupa operatia de cezariana, ca a fost una complicata… si dau din cap dezaprobator si ma lasa in pace:))

  • Carla spune:

    Ha! Am spus si eu ca tine,apoi m-am razgandit…stii tu dupa cat timp…

  • marcel spune:

    nu inteleg graba. la fel a fost si cu scoala, si cu facultatea, si cu primul loc de munca si cu orice…. de parca daca stai pe loc nu se mai invarte pamantul. evident nu am nimic bifat pe lista, si pana mai prin iulie, nu aveam nici macar smartphone.

    • Maria spune:

      Hahaha… se pare ca si smartphone-ul e un element obligatoriu de bifat pe lista? Alaturi de mersul la mall….cu o masina competitiva, evident! Eu ma intreb daca mai e timp, intre atatea bife, de …trait, pur si simplu, frumos si firesc….

  • Oana spune:

    Eu am doi la foc automat…..asa gandeam si eu inainte de al doilea……dar copiii au venit cand a vrut Dumnezeu si nu cand as si planificat eu. Una peste alta, in loc de o iubire mica, am 2 iubiri mari… Totul e la dublu…si fericirea si oboseala.

  • Livia spune:

    Ha – stai sa vezi cand o sa ti se spuna: „Pai clar ca e ti-e greu, doar i-ai facut prea repede/tarziu – dupa caz – unul de altul”. Eu mi le-am auzit si pe astea 😉

  • Adina spune:

    Oare sa intru in panica daca la mine au cam incetat intrebarile astea de ceva timp? :))) Si-or fi pierdut speranta probabil, haha! Ce-i drept, satula fiind, am dat si raspunsuri in doi peri multora. Am tot primit intrebari de genul „Dar tu scoala faci pana la 30 de ani?”, raspuns „daca-mi place, oi face si pana la 40-50 de ani :D.” Priviri socate si continuari de genul „dar ai tai cat te-or purta in scoala?”. Dar relax, ca ma intretin singura. Si daca m-ar ajuta, sunt banii lor, nu? Cateodata trebuie sa le mai tai din avant, desi au intentii bune. Sau mai e replica „Dar ce zice lumea?!” Care lume? Imi plateste lumea studiile, ma hraneste, ma ajuta cu ceva? Murim cu totii la un moment dat si cu noi si „lumea” asta care nu mai poate de grija noastra. Asa ca, why bother? Sa zica fiecare absolut ce vrea, ca nu traim din vorbele lor. Gandire la care am ajuns cam cu greu, mi-ar fi placut sa ma destept mai devreme si sa devin mai nepasatoare. Dar e bine si-acum.

  • Ah, cunosc senzatia. Eram gravida cu burta cat malu’, imi era rau de vroiam doar sa ma asez undeva si sa mor…si auzeam chestii ca „lasa ca nasti si apoi MAI FACI UNU'” fuck!, pai nu l-am facut nici pe asta deocamdata. Imediat ce am ajuns cu bebelusa acasa au inceput toti „da’ inca unu’ cand faceti?”…Dupa care „da’ de ce nu ii dai bomboane? Da’ cand ii dai bomboane? Da’ INCA nu ii dai bomboaneeee? Da’ la gradinita nu o duci? Da’ cand o duci? INCA nu merge la gradinitaaa??? Acum cand am dus-o ma intreaba toti daca „si la anu’…la clasa zero, nu?”…Probabil ca in clasa intai ma vor intreba cand o dau la facultate sau ceva..:)

  • Laura spune:

    In primul rand, detest grija exagerata pe care ne-o poarta cei din jur. Nu au probleme, nu au facturi de platit, nu au covoare de scuturat?! Ce atata curiozitate! In al doilea rand, s-au cam schimbat vremurile. Inainte toata lumea era de aceeasi conditie, invatamantul chiar era gratuit si fiecare avea un serviciu. Acum vad o lupta acerba pt supravietuire, o inflatie sufocanta si un popor care-o ia in orice directie, numai in aia care trebuie…nu!

  • Anca spune:

    Frumos, tare frumos scrii…

  • Ina spune:

    Eu am avut o sarcina frumoasa, 8 kg in plus, sport pana in luna 9, eu o draguta cu burtica, insa tot nu am putere sa gandesc la un al doilea. Si dc as fi alt om as trage un pumn in falca celui ce ma intraba una ca asta! 🙂

  • Ioana K-Man spune:

    Si mie mi-a pus soacra o semi- intrebare: si un baiat, cand faceti?
    I-am raspuns ca daca va veni vreodata al doilea, sa si-l faca fiu-so singur, ca eu m-am saturat sa ma trezesc noaptea si el sa doarma. Si am gandit in gandul meu ca poate il fac pe al doilea, dar cu alt barbat, dar asta nu i-am mai zis, ca sunt planurile mele secrete de viata.
    Asa imi place cum societatea ne reduce pe toate la niste fatatoare, de parca gata viata s-a terminat. Cred ca din frustrarea asta s-au nascut 80% din blogurile femeilor. Sau poate nu, cine stie?
    Bineinteles ca nu facem ce vrem noi, doar asta e viata: sa inveti sa mori cand vor altii, nu cand vrei tu. Cu cat invatam sa nu gandim cu capul nostru, cu atat mai bine va fi pt ceilalti. Fuck off?

  • Cata spune:

    Ioana, ai nevoie de timp…dar asa cum spuneai si tu sus, nu lua aceasta decizie definitiva.:)
    Iti spun din prisma copilului care nu a avut frati tocmai din acest motiv, ca mama a considerat ca este imposibil sa mai iubeasca e cineva macar la fel de mult ca pe mine…sau sa imparta dragostea aceasta la 2. Care crezi ca este regretul ei acum?
    Iar cat despre mine…ce crezi ca mi-am dorit sa-mi aduca Mos Gerila toaaata copilaria mea? O cocuţă si un televizor color! Slava Domnului ca macar televizorul s-a implinit! 😀

    O zi minunata si pana la alte planuri, bucurati-va una de alta la maxim! 🙂

  • Madalina spune:

    stii pozele alea de pe facebook, din categoria ‘sarcasm – because beating the hell out of people is illegal’? 🙂 cred ca un singur raspuns cu adevarat sarcastic inlatura definitv riscul unei intrebari similare pe viitor de la aceeasi persoana. poate ca e dur, dar ma gandesc ca asa invata oamenii ce inseamna ideea de intimitate, spatiu personal, ce inseamna ca o intrebare prea personala si de ce e bine sa nu o pui. de curand ma plimbam cu copilul in carucior si cu cainele prin fata blocului si m-am intalnit cu un vecin, care avea si el caine, cu care nu vorbisem niciodata, ci doar ne observasem reciproc. am intrat in vorba pentru prima oara si dupa vreo 3 fraze despre caini, a inceput sa ma intrebe despre copil… si mai ales daca il alaptez. 🙂 barbat – complete stranger.. cu mica exceptie cu plimbatul cainilor.. si ma intreaba daca alaptez.. mai sunt si rude care la fiecare vizita pe care mi-o fac ma intreaba daca mai am lapte.. si sincer, le-am zis ca sanii mei n-au fost subiect de discutie publica pana in prezent, si ca prefer sa nu devina nici pe viitor. sper sa nu mai aud data viitoare intrebarea mareata. as prefera ca oamenii sa inteleaga ce inseamna sa intre cu fortza in sufletul tau si sa nu o mai faca.. desi poate pentru ei asta inseamna socializare si discutii firesti. generatia noastra difera cu mult ca stil de viata si de interactiune, dar pana la urma cred ca fiecare generatie a fost diferita de cea dinaintea ei…

    • Adina spune:

      Cam asa cred si eu. Fara un raspuns pe masura unii nu se potolesc. Bine, depinde si cine e intrusul. Cred ca n-o sa sar niciodata de 5 metri la bunica de exemplu, dar unii sunt de-a dreptul grosolani, zici ca nu stiu cum sa te faca sa te simti cat ma aiurea. Si-atunci cred ca si-o merita, poate mai invata ceva. Uneori, fiind prea tolerant incurajezi un astfel de comportament si intaresti convingerea ca este normal.

      • rarra.avis spune:

        si pe mine ma irita la culme cum toata lumea ma intreba daca mai am lapte :))) nu stiam care e fascinatia fata de acest subiect. dar cred ca nu stiau ce sa ma intrebe…mie mi-ar placea un al doilea si cred ca ii voi da bataie, imbarbatandu-ma cu gandul ca odata vor creste mari si nu va mai fi atata de greu :P. nu as vrea sa creaca fiul meu fara frate/sora, deci voi strange din dinti si da-i ‘nainte. cam ca si cu epilatul – il urasc doare ca naiba nu l-as face veci, dar ma gandesc ce frumoase si fine picioare voi avea dupa :)))).

  • Me spune:

    Eu am 2 baieti asa ca intrebarea este: da o fata cand faci? Nu ajung 2???

  • Irina spune:

    Si eu visam odinioara sa am trei copii, doi baieti si o fata, exact ca matusa mea. Apoi a intervenit VIATA REALA. Am avut baiatul la 30 de ani si urmatoarea noapte dormita de la un cap la altul a fost la 32 de ani. Nu-mi aduc aminte daca in perioada aceea m-a intrebat cineva de al doilea copil, cred ca privirea mea nu lasa loc de astfel de conversatii. In anul de dinainte de a implini 40 de ani am facut consiliu si mi-am intrebat barbatul si baiatul daca vor sa ne extindem familia, ceva de genul „atentie, se inchid usile!”. S-a votat NU. De catre ei doi, eu nu eram nici pro, nici contra. Nici acum, cand fiul meu are aproape 16 ani, nu stiu daca regret ca n-am mai facut un copil. Imi spun ca asa a fost sa fie. Oricum, cei din jur nu au ce cauta intr-o astfel de decizie, este mult prea intima. Trebuie totusi sa adaug ca intre timp s-au alaturat micii noastre trupe doua matze 🙂

  • Miky spune:

    eu n-am facut niciunul dintre lucrurile de care vorbesti deci iti dai seama cam care e situatia :))))

    • Printesa Urbana spune:

      Hm… Citi ani ai?

      • Miky spune:

        :))))))))))))))) e grav, crede ma

        • Alexiska spune:

          Miky, mai grav ca la mine nu cred că poate fi…:))))) Dar uite că exact când credeam că sunt ‘a lost cause’, am primit cel mai frumos cadou, sub forma unui băiat blond, care mi-a reaprins speranţa în suflet, deşi mă baricadasem serios la gândul unei noi iubiri, nici nu visam eu că cel de care aveam nevoie era chiar în faţa mea…deh, sufeream de Sindromul Scarlett, cum îmi place mie să-l numesc :)))). Când mă gândesc cum eram acum 2 ani de zile…Deci, nu dispera, toate se rezolvă, mai devreme sau mai târziu. Îţi doresc să-i scrii Prinţesei că a răsărit soarele şi pe strada ta :))
          În altă ordine de idei, nici eu nu înţeleg graba asta extraordinară, bifele astea pe nişte liste mai mult sau mai puţin relevante. Personal, tot ce am făcut pe îndelete, atunci când am simţit cu adevărat, nu când mi-au impus unii şi alţii, a fost extraordinar. Eu momentan mă bucur de tot ceea ce primesc. No rush intended :))

          • Miky spune:

            aaa dar stai ca nu ne intelegem :))) am soare pe strada mea, exact cit imi doresc in acest moment :)) nu vreau, deocamdata,niciunul dintre lucrurile pomenite in articol.doar ca va dati seama cam care e lista de intrebari – cand te mariti? cand faci un copil? cand iti cumperi casa? mai noi, cand iti iei un job :)))))))))))))))) da nu te plictisesti toata ziua? si mai sunt oho.

  • Ella spune:

    Eu am 28 jumate, 2 surori maritate inaintea mea si una dupa mine…la momentul asta nu pot sa bifez decat o relatie de aproape 3 ani cu „barbatul vietii” care nici nu vrea sa auda de insuratoare. Iar eu stau si imi pierd vremea si lacrimile (nu mai demult de acum cateva ore am tras o portie buna de bocrala…) din cauza ca imi e teama sa o iau de la capat cu altcineva… Dar daca printesa a avut al ei bun pus deoparte cam la aceeasi varsta cu a mea de-acum… inca mai am sperante si vise frumoase… daca intru in 30 fara …nimic, cred ca ma paste depresia…

    • Adriana spune:

      Well, my darling, se poate si mai rau : 33 fara nimic la orizont:) nici barbat, nici urmasi ! dar nu-i bai, noi sa fim sanatosi 🙂

  • Alina spune:

    @Ella – deci in 2 luni implinesc 33 de ani, om mi-am gasit de 2 ani 🙂 in sfarsit acel OM pe care l-am asteptat de mult…m-am maritat tanara si in alta tara, am suferit si am divortat, m-am indragostit de unul mai in varsta, dupa care tare am mai suferit, si dupa care nu am mai crezut ca voi mai intalni pe altcineva, nici nu mai vroiam pe altcineva, il vroiam pe el, el un Casanova…apoi noroc ca am capatat o bursa de studii in Canada, deci la 28 de ani, am lasat totul in urma si am inceput de la 0! Un an fericit in Canada, o relatie la distanta cu un tip derajat mintal un pic (extrem de gelos si posesiv), dar de la care am primit atentia de care aveam nevoie pt a-mi regenera sufletul, apoi inainte de a reveni, ne-am despartit, thanks God, apoi dragoste mare cu un amic pe care l-am cunoscut in Canada, o vara frumoasa, apoi relatie la distanta, apoi revenit „acasa”, apoi plecat peste mari si tari sa imi vad iubitul, apoi esec enorm si apoi despartit, apoi suferit si apoi renuntat la relatii 🙂 Am trait in 2 ani cat nu am trait pana la 28 de ani! Apoi cand eram fericita si impacata cu gandul ca asta e, ca poate nu mai e nimeni acolo pus deoparte pt mine, a aparut OMUL, om pe care nici nu l-am vrut! Mi se parea okay, dar nu aveam eu asa o necesitate sa ma legiar la cap! Apoi cea mai mare surpriza, primit un stagiu iar peste mari si tari la una dintre acele organizatii mari, si deci plecat! Omul a veni si m-a vizitat si atunci am remarcat cat de bine ne potrivim si ca de fapt, L-am asteptat intreaga viata 🙂 Deci, niciodata nu e prea tarziu! Fiecare femeie isi are propriul ritm si propriul mod de a-si trai viata! Nu se merita sa ascultati si sa vedeti ce e prin jur! toate suntem unice! si numai noi putem hotara ce e bine si ce e rau pt noi! Copii? Sincer, acusi fac 33 de ani si nu simt nici cea mai mica dorinta sau avant inca! ahhh inca mai studiez :)))) si pana termin vor mai trece 3 ani, si pana voi lucra, alti 2 probabil, deci daca am noroc, poate voi ramane gravida pe la 38 :))! Dar aici unde locuiesc nu-i bai, caci am multe amice care abia pe la 36-38 au facut primul copil! chiar si fara, nici o problema!exista destui copii orfani pe lume! Oricum, niciodata sa nu va pierdeti speranta si niciodata sa nu va multumiti cu mai putin decat meritati!

  • Ella spune:

    Alina, multumesc pt incurajare, inseamna mult pt mine. Te imbratisez.. Apropo de ce scriam mai sus situatia nu s-a schimbat sunt in aceeasi rel de 3 ani si, mai mult… pt prima data in viata ma confrunt cu o situatie de genul celei despre care toate zicem mie nu o sa mi se intample. M-a inselat , prima data in 3 ani si se caieste… ii pare rau. Suntem in perioada in care fiecare analizeaza ce simte si ce vrea de la rel…dar sentimente clar inca mai sunt.. intrebarea este cat o sa dureze asa mie mi-e teama ca o sa-i amintesc mereu despre asta… si lui la fel ca nu o sa il iert niciodata cu adev. Ce e de facut de fapt cand inca iubesti omul care te-a inselat dar care se caieste si mai vrea sa continuie relatia? Cateva minti limpezi pe-aici? Care sa judece la rece? Cu ai mei nu pot vbi nici cu surorile… cu nimeni.. eventual o sa vb cu cea cu care m-a inselat fiindca mi-a fost colega la fostul loc de munca.

    • Printesa Urbana spune:

      Ella, imi pare rau ca treci prin asta. Mi-e greu sa dau sfaturi, nu sint in locul tau, n-am fost, nu stiu cum te simti, nu stiu daca trece in timp, nu stiu in ce masura o sa mai poti avea incredere in el, nu stiu in ce masura faptul ca se caieste inseamna si ca n-o s-o mai faca.
      Mai da-ti timp. Poate peste o vreme o sa stii ce e de facut.

  • Ella spune:

    Sa ma scuzi, Ioana, ca am insirat asta aici, dar fac lucruri pe care in mod normal nu le-as face…insa tu esti buna si nu o sa te superi… intamplarea e petrecuta acum in weekend si sunt devastata…

  • Alina spune:

    Draga Ella, nici eu nu doresc nimanui sa treaca printr-o astfel de experienta…tipul mai in varsta cu care am fost impreuna, era impreuna cu alta, in timp ce eu muream de inima, dupa el. Era genul de barbat, si inca mai este, sunt convisa care avea mai multe femei in acelasi timp…asa mai speram atunci, ca o sa ma aleaga numai pe mine si ca o sa ma iubeasca! Ce orbita eram de pasiunea facuta pt el; probabil ca daca as fi avut un cap limpede si o situatie fericita acasa, nici nu m-as fi uitat dupa el…ce face disperarea si nefericirea din om! Oricum la tine e alta situatie…situatie prin care a trecut si prietena mea cea mai buna cu sotul ei. El a inselat-o virtual, cu fosta lui prietena…ea i-a gasit conversatiile din yahoo messenger, in care el ii zicea celeilalte ca o iubeste si ca nu poate trai fara ea, si ca in momentul in care va putea, va divorta de prietena mea si se va casatori cu ea! Si multe altfel de conversatii. Prietena mea a crezut ca moare de inima, intreaga ei lume s-a prabusit, pt ca ea il iubeste atat de mult pe el, si mi-a zis ca nu vrea si nici nu poate trai fara el! Deci s-a hotarat sa il ierte, si sa il ierte complet fara sa ii mai aminteasca vreodata in viata despre acest episod si fara sa ii faca reprosuri vreodata!Am intrebat-o acum 3 zile daca se mai gandeste la acel episod…si daca ii este frica, de fiecare data cand el se duce singur la el in tara…si mi-a zis ca da, si ca dezamagirea si golul provocat nu vor mai fi niciodata uitate…deci draga Ella, daca tu crezi ca ai puterea sa il ierti din toata inima, si poti incepe de la capat, da, poate se merita sa lupti pt. relatie…dar daca tu consideri ca relatia nu a fost niciodata perfecta si ca tot timpul a existat ceva care sa te faca nefericita, poate e timpul sa incepi o noua viata, singura! Cum specificam in cealalta postare…de la 28 pana la 30 de ani, am trait 2 relatii nereusite, la distanta, care m-au tras rau de tot in jos, dar nu intr-atat de jos, sa nu am puterea sa o iau de la capat- si tare bine am facut, caci acum traiesc o iubire fericita, cum o numeste Andrei Plesu in numarul curent de Dilema Veche…ce traiesc eu acum se poate descrie cum a descris Plesu atat de frumos in acel articol:
    „Iubirea adevărată e creatoare, mobilizatoare, restauratoare. E tonică, simplă, vitală. Amărăciunile, neîncrederea, infernul geloziei, suspiciunile mărunte, spaima de viitor şi tot alaiul de indispoziţii cotidiene care confiscă uneori, inflaţionar, viaţa cuplului sînt preliminarii şi semne ale ratării. Iubirea fericită este, dimpotrivă, un corelativ al reuşitei umane, o binecuvîntare care îmbogăţeşte şi înfrumuseţează inventarul destinului pămîntesc. Fericirea se multiplică atunci cînd e atentă la fericirea partenerului, iar fericirea cuplului aşază asupra întregii comunităţi un cer mai curat şi mai hrănitor.” (http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/iubirile-fericite)
    Ii multumesc in fiecare zi lui D-zeu si intregului univers ca mi-a dat puterea sa trec intai si intai peste casnicia esuata, o casnicie facuta din capriciu si din rebeliune, cu un om cu care nu aveam nimic in com si care nici nu ma atragea fizic…apoi peste acea pasiune arzatoare cu tipul mai in varsta, pentru care eram dispusa sa mor, si apoi peste cele 2 relatii la distanta, esuate si el, dar peste care trecusem mai usor…si apoi pentru prietenul meu, care e asa de empatic si atent, e exact cum mi l-am imaginat eu ca va fi, inca de mica! Daca am avut noroc intalnindu-l? poate ca e noroc, poate ca e doar maturitatea de a face alegerea potrivita! Niciodata nu e prea tarziu in viata sa o iei de la capat! Sa vezi ce frumoasa poate fi viata, cand esti mai intai fericit cu tine insati, cu felul tau de a fi…iar aceasta fericire se proiecteaza pe relatiile cu cei din jur si pe relatia cu cineva…Indiferent de decizia pe care o vei lua, sa nu iti pierzi NICIODATA increderea in mai bine si in mai frumos!!! Eu am norocul sa locuiesc in afara tarii, iar aici oamenii sunt mai buni si mai putin moralisti ca in Romania…aici nu se amesteca nimeni in viata ta privata si nici nu te judeca…aici toti stiu ca e mai bine sa (citez un proverb german) treci printr-un sfarsit ingrozitor decat printr-o suferinta nesfarsita! Multumesc Ioana ca imi suporti comentariile nesfarsite! draga Ella, am niste citate frumoase din Coehlo, care mi-au dat speranta atunci cand eram asa la pamant, daca vrei si crezi ca te-ar ajuta, ti le-as putea trimite prin email!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *