Despre lauda copilului și autosuficiența părinților

Într-una din dezbaterile de pe FB la postările mele de la conferința lui Alfie Kohn, o bună prietenă mi-a spus că e destul de evident că nu prea am încredere în mine însămi ca om și ca mamă dacă stau să pierd timpul pe la conferințe la care vine un străin să-mi explice mie cum să-mi cresc copilul (și mi-au mai atras atenția niște prieteni la niște postări ale unor haterițe șefe care știu așa bine să-și crească puii că nimeni și nimic nu le poate învăța niciodată nimic nou, foarte bine, una dintre ele nu știe pluralul de la minge, dar e maestru psiholog și părinte perfect, în fine). Eu cred despre mine că sînt un om ok și o mamă bună pentru Sofia, dar mai cred și că faptul că-mi scot capul din fund ca să aflu informații noi despre cum fac alții mă poate face o mamă și mai bună. Sigur că instinctul e cel mai bun, dar asta nu înseamnă că nu ai nevoie de nimic altceva pe lîngă ca să iei cele mai bune decizii. Autosuficiența mi se pare un semn de aroganță, iar aroganța mi se pare semn de prostie. Un părinte prost e un părinte mai puțin bun, chiar dacă are un instinct nemaipomenit. Nu toate deciziurîile bune vin din ce simți, pentru unele ai nevoie de informații. Și asta nu se referă doar la ce pui în farfuria copilului, ci și la ce-i pui în cap (și nu mă refer doar la pluralul corect al substantivelor).

De-asta am citit cartea Parenting necondiționat a lui Alfie Kohn. Am observat cu bucurie că aplic din instinct mai toate lucrurile despre care el spune că sînt benefice. La conferințe n-am mers ca să-mi spună el mie cum să fiu părintele perfect, ci ca să aflu ce pot face altfel, mai bine, pentru Sofia (dacă există ceva ce pot face altfel sau mai bine). Și ca să povestesc și altora care n-au putut ajunge ce zice omul ăsta. Care nu e vreun Dumnezeu sau vreun guru, e un tip de bun simț care-a pus în niște cărți niște informații de bun simț, gen dacă-ți lovești copilul asta n-o să-i facă bine nici pe termen scurt nici pe termen lung. Ați zice că ce căcat, e nevoie să scrie unul o carte despre asta? Adică nu știu toți lucrul ăsta? Ei bine, nu. Poate dacă mama ar fi fost la conferință a lui Alfie, m-ar fi cîrpit mai rar spre deloc. Și da, cărțile de genul ăsta chiar fac diferența pentru unii dintre noi. Sigur că nu pentru toți, avem liber arbitru, educații diferite, dorințe diferite. Pentru mine a făcut diferența, și pentru alte mame din sală cu care am discutat personal despre asta. Dacă măcar o mamă și-un copil au de cîștigat de pe urma unei cărți sau a unei conferințe, hei, lumea o să fie cu un dram mai bună. Eu am numărat cel puțin 10, așa că discursurile astea despre cum Eu știu cel mai bine, n-am nevoie să vină un străin să-mi spună cum să-mi cresc EU copilul sînt arogante și neconstructive.

Sigur că nu te duci la conferință și înghiți pe nemestecate ce zice omul ăla la microfon. Că nu te duci acasă alt om și dintrodată aplici cu totul alte tehnici, de nu te mai recunoaște nici bărbatul nici maică-ta, iar de a doua zi copilul tău va deveni unul în curs de perfectă fericizare. Iei din ce spune omul ce ți se potrivește. Îți confirmi ce ai de confirmat, și dacă nu ai pipota suficient de mărită cît să îți reciți mereu în cap: EU ȘTIU CE E MAI BINE, s-ar putea să afli lucruri care să te ajute. Lucruri care să te convingă să-ți schimbi comportamentul cu 2%, iar această schimbare să aducă beneficii de 50% copilului tău. Poți afla informații care să te contrarieze. Care la prima lectură sau audiție să-ți sune a tîmpenii. Cuuuum? Să nu-mi laud copilul? Păi cum, are nevoie de laude pentru încrederea de sine. De-aia vine copilul să-mi arate tot ce-a făcut, ca să-l laud. Și eu am avut aceeași reacție la început. După care-am lăsat informația în pace să lucreze. Niște săptămîni mai tîrziu, mi-am dat seama că da, nu orice pas al copilului trebuie lăudat. Pentru că da, laudele creează dependență și erodează motivația intrinsecă a copilului de a face lucruri.

Abordez acest subiect acum și nu pe celelalte pentru că despre ele am scris în postul ăsta despre iubirea necondiționată, înainte să citesc cartea sau să merg la conferință. Și după ce am citit cartea am observat că pe majoritatea punctelor discutate de Alfie Kohn le aplic oricum, din instinct sau în urma unor decizii raționale pe care le-am luat împreună cu omul meu. Capitolul cu laudele și cum ar trebui ele reduse a fost singurul cu care nu am rezonat. O lăudam des pe Sofia: cam de fiecare dată cînd își nimerea gura cu lingura eu emiteam un Bravo entuziasmat, ba uneori o și aplaudam. Apoi am citit ce-a zis Kohn despre asta, am zis ei hai că asta e o tîmpenie, și am mers mai departe. În timp însă, ideea a crescut în mine. M-am gîndit mult la asta și am ajuns la concluzia că are dreptate. Vă explic mai departe cum am înțeles eu să implementez acest nou principiu.

Încep cu paginile din cartea lui Alfie Kohn care explică de ce și cînd laudele nu sînt ok pentru dezvoltarea ulterioară a copilului și cu ce le putem înlocui.

photo 2 (1)

photo 1

Ce am înțeles eu din asta:
1. E important să fac diferența între ce e copilul și ce face. Sigur că îi spun în fiecare zi că e frumoasă, bună, perfectă, deșteaptă, îi spun asta de cînd nici nu vedea bine încă, și i le spun pentru că ea este toate lucrurile astea, nu pentru că face una sau alta. Și cred că asta contribuie la încrederea de sine a viitorului adult Sofia.

2. E important să fac diferența între o realizare subiectivă a ei și una obiectivă. N-o să laud un desen care nu-mi place (dar nici n-o să-i spun că e urît, pentru că n-am de ce, dar o să discut cu ea despre desen, o să mai desenăm împreună). Dar cînd va reuși să urce singură scările, de exemplu, o s-o laud, e ceva la care muncește de jumătate de an.

3. Nu cred că ea vine să-mi arate ce-a făcut ca eu s-o laud (decît dacă, desigur, în trecut, am lăudat-o suficient încît ea să devină dependentă de laude ca să se simtă confortabil). Cred că face asta, că toții copii fac asta, ca să obțină o reacție. Sînt curioși, vor să interacționeze cu noi cu orice prilej, vor să fie evaluați, nu lăudați. De multe ori copiii fac lucruri despre care știu sigur că nu-s permise. Nu le fac ca să primească laude, nici ca să ne testeze. Le fac pentru că vor să vadă ce se întîmplă. Copiii au nevoie continuă de feedback, nu de feedback pozitiv. Dacă noi o să le aplaudăm și lăudăm fiecare desen, copiii n-or să știe (pînă or să devină adulți și-i va lovi crunta realitate) că de fapt habar n-au să deseneze. Dacă vom atașa judecăți de valoare (exclusiv pozitive, să nu cumva să traumatizăm copilul) oricăui gest al copilului, în scurt timp copilul nu va avea habar de unul singur ce știe să facă bine sau frumos și ce nu. Va depinde pe termen lung de evaluările altora, va avea nevoie incontinuu de confirmări și evaluări, nu va mai fi motivat să facă lucrurile care îi plac pentru că de fapt nu va ști ce îi place și ce nu, va ști doar ce zice mama că e frumos.
Sigur că nu trebuie să-l jignim doar de dragul adevărului. Sîntem adulți, știm să fim diplomați, avem instinct, nu-i așa? 🙂

4. Impulsul meu de a lăuda fiecare pas al ei nu venea din instinct, ci din amintirea faptului că eu ca și copil nu am fost lăudată niciodată (fără ca asta să-mi afecteze încrederea în mine pe termen lung). Am vrut să nu repet ceea ce eu consideram o greșeală a părinților mei. Imediat ce am înțeles asta, am încetat să mai simt impulsul de a lăuda fiecare cuvînt nou rostit corect de Sofia.

Și mai e ceva. Bucuria de a-ți vedea copilul făcînd una sau alta se exprimă și altfel decît prin uzatul și ultra folositul Bravo! Avem ochi, zîmbet, limbaj corporal. Toate astea le vor arăta copiilor că îi iubim pentru ceea ce sînt (și asta include și ceea ce fac, dar nu doar cînd fac lucruri care ne plac). Ce vreau să spun e că nu cred că un copil care nu aude Bravo de 50 de ori pe zi va crește un frustrat convins că nu e bun de nimic. Dacă e iubit necondiționat și lăsat să valorizeze singur, va fi un copil fericit și un adult independent și sigur pe el.

Știu că informațiile astea sînt greu de digerat. Repet, și eu le-am regurgitat în primă fază. Apoi însă mi-am dat timp să le mestec și mi-am dat seama că mi se potrivesc. E posibil ca asta să nu fie valabil pentru toată lumea. N-o să mă auziți spunînd niciodată că un alt părinte nu e bun pentru că nu face ca mine. Ce consider însă greșit, și o să spun asta cu toate riscurile care vin la pachet, e să decizi că ești dumnezeul copilului tău, că pentru că l-ai făcut știi automat tot ce-i mai bine pentru el și că oricine vine să-ți dea alte informații (eventual și pe bani, pfiu, drace capitalist) e un profitor care trebuie ignorat, dacă nu huiduit și umplut de ouă stricate aruncate din public.

Puteți urmări și participa la dezbaterile pe ideile lui Alfie Kohn pe pagina de Facebook a blogului, unde am postat live texte din expunerea lui Alfie și cei de-acasă și-au spus părerea. Păreri diferite, elegante (sau nu prea), dar însuși faptul că vorbim despre asta mi se pare semn că ne pasă, că vrem să facem mai mult, mai bine pentru copiii noștri. Care, între noi fie vorba, sînt mai rezistenți și mai greu de stricat decît ne imaginăm noi, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să căutăm mereu să facem mai mult și mai bine.

PS: Despre conferință au mai scris Andreea, Bogdana și Ina, ele au abordat alte chestiuni în relatările lor, dacă aveți vreme, citiți și la ele, e interesant.

Pin It

96 Comments

  • leez spune:

    Desi copila mea nu are decat 4 luni mi se par interesante toate informatiile pe care le-ai live textuit sambata. Imi prinde bine sa imi formez acum ceva idei despre cum ar trebui sa fie educatia si relatia cu copila mai tarziu. Sigur, toate astea depind de oarece variabile insa in mare mi se pare de bun simt ce a spus nenea Alfie si ce ai reusit sa spicuiesti din conferinta lui.
    Asa ca personal, iti multumesc(,) ca te-ai rupt intr-o zi de sambata de langa Sofia si Om pentru a-l asculta pe Alfie si pentru a ne pune si pe noi in tema cu subiectul asta.

  • frmshk spune:

    Nici nu-i musai să fim toți de acord, sau să avem aceleași păreri. Așa cum noi suntem diferiți, și copii sunt. Însă… cum zici și tu, cel mai important e să ne dorim mai binele pentru pruncii noștri și să găsim soluția pentru asta, așa cum o simțim a ne fi potrivită. Există rețete care dau rezultate perfecte? Absolut NU! Tot ce putem face e să recunoaștem că avem mereu de învățat. Că, poate, alții au înțeles niște lucruri pe care noi încă nu le-am înțeles… partea aceea cu laudele mi se pare și mie sensibilă. Poate că prea mult încercăm să facem pentru copiii noștri lucrurile altfel decât s-a făcut pentru noi, dar asta înseamnă doar că lipsurile noastre emoționale, neajunsurile, le transformăm în plusuri pentru ei, sperând că e ceea ce trebuie.

    O să studiez, cu siguranță, mai mult. Pentru că un părinte care consideră că doar el știe ce e bine, că face totul perfect… clar se înșeală!

    Mulțumesc, mie mi-a prins bine prezența ta acolo. Ai tras niște semnale de alarmă și m-ai pus pe gânduri. Și pentru atât, și nu-i puțin deloc.

  • Diana spune:

    Ba eu cred ca e nevoie de mult efort si traning continuu ca sa devenim parinti buni. Oamenii petrec ani prin facultati ca sa devina economisti sau ingineri, de ce n-ar pune mana sa se intruiasca si in domeniul asta?! Slujba de parinte este una dintre cele mai grele ever… Chiar isi imagineaza unii ca pot creste copii fericiti si echilibrati si autonomi doar cu instictele primare sau imitand vecinii? Poti sa contruiesti o casa doar uintandu+te la vecini? Poate reusesti ca ridici o baraca dar clar nu ceva frumos si stabil. Nu cred ca poti sa faci o treaba buna ca parinte fara sa ai un dram de cunostinte de psihologie, fara sa ai habar de etapele normale de dezvoltare etc. Da, noi am crescut altfel si nu neaparat prost, dar multi dintre noi avem bube… Generatia noastra e plina de axietati, furie si frici nemotivate… Sunt lucruri marunte, nu-s evidente, dar ne impiedica sa traim la capacitate maxima. Am fost crescuti sa supravietuim, nu sa fim fericiti…

    • Robo spune:

      „Ba eu cred ca e nevoie de mult efort si traning continuu ca sa devenim parinti buni. Oamenii petrec ani prin facultati ca sa devina economisti sau ingineri, de ce n-ar pune mana sa se intruiasca si in domeniul asta?! ”

      mi se pare foarte corect ce e scris mai sus.
      +1, cum ar veni 🙂

    • andaz spune:

      Ce frumos ai spus!

  • Carla spune:

    Multumesc.

  • Gabi spune:

    Mi se pare ipocrit ca un american sa vina sa imi vorbeasca despre lucrurile astea, cand societatea americana e construita din temelii pe competitie si incentivare iar confortul lor economic pe care noi atata il admiram/invidiem este facut cu parinti care au dreptul la 12 sapt de concediu de maternitate.
    Nu stiu daca Alfie stie ca noi suntem la prima generatie de parinti care nu isi snopesc copiii in bataie pentru ca au murdarit o haina sau au spart un bibelou. Sau daca stie ca la tara inca se trimit copii de 5 ani cu oile pe camp sau ca avem sate intregi de asistati social care beau alocatia copiilor la birt si ii hranesc pe copii cu biberoane de apa cu zahar.
    In schimb, scoala americana de sales & marketing si-a aratat inca o data eficienta, bloggerii care au participat acolo si-au indeplinit misiunea din plin, evenimentul a fost ultra popularizat. Unii chiar, ca tine, au avut si capacitate de selectie a ideilor valoroase dintr-un amestec de bullshit si truisme.

    • Printesa Urbana spune:

      Mie mi se pare cu atit mai extraordinar ca fix un american vrea sa schimbe sistemul, e clar ca omul a decis ca nu-si poate creste copiii asa si a inceput sa faca valuri. Si din ce am citit, in SUA exista acum cel mai mare numar de scoli alternative. Deci el (si altii ca el) au inceput o schimbare in locul cel mai bolnav. Nu e ipocrit, e mai degraba firesc.
      Si ce daca sintem la prima generatie de parinti care nu-si snopesc copiii? SI CE? That alone ne face perfecti? Nu mai avem nevoie de nimic altceva? Peste tot sint oameni saraci si oameni bogati, oameni care isi cresc copiii cu droguri si care nu.
      Nu stiu despre ce vorbesti cu scoala americana de marketing, refuz sa cred ca nu ai observat ca in ultimii ani bloggerii sint purtatori de mesaje peste tot in lume, indiferent de mesaje.
      E forte bine ca evenimentul a fost popularizat (n-as spune ultra, au fost acolo 6 bloggeri, nu 100), nu gasesc nici un motiv pentru care ar fi fost bine sa nu fie popularizat.

      • Andreea spune:

        Nu am nimic de comentat la faptul ca e bine sa citim si sa invatam despre parenting. That goes without saying :).
        Dar, eu tot zic ca treaba asta cu laudele se adreseaza societatii americane, care (din cate imi dau seama) chiar exagereaza cu „good job” si cu „you did your best”.
        Eu zic ca chiar conteaza ca suntem prima generatie de parinti care nu-si snopesc copiii. Pentru ca, dupa parerea mea, chiar daca nu-i mai batem, nici nu prea avem cum sa exageram cu laudele. Pentru ca n-am avut parte de ele, nici nu ne vin natural, mai usor ne vine sa criticam. Eu cred ca noi suntem generatia care trebuie sa invatam sa laudam, nu sa nu laudam deloc. Si sigur, pica bine sa-ti spuna cineva „nu spune doar bravo, mai discuta si putin pe marginea a ceea ce a facut”. Personal, tot la laude incadrez si discutia asta, eu o vad ca pe un complement la lauda, nu ca pe o alternativa.

    • Bogdana spune:

      Gabi, eu sunt una din bloggeritele care a facut live blogging de acolo si ma simt onorata daca spui ca a fost ultrapopularizat. Altfel, la fel cum am scris si eu azi, e foarte usor si foarte „romanian style” sa vii sa arunci cu pietre fara sa spui de fapt nimic constructiv, fara sa iti argumentezi propriile opinii, astfel incat omul care chiar ti le citeste sa invete ceva din ele.

      • Gabi spune:

        extremismul e pagubos. pana si ideile geniale isi pierd din valoare daca propovaduitorii lor nu pot agrea o opinie diferita. ma gandesc ca e greu, dupa ce ai primit onorariul, sa fii avocatul diavolului, nu?

        • Printesa Urbana spune:

          Ahahaaaaaaaaaa! :))) Bogdana, te-ai umplut de bani, recunoaște!

          • Bogdana spune:

            Da, mah, Ioana, ma scald in ei…

            Gabi, e trist ceea ce spui. E trist unu la mana sa faci presupuneri din astea, si doi la mana e trist daca tu crezi la modul general, ca bloggerii au uite asa un timp din asta nelimitat la dispozitie, ca sa scrie pur din pasiune, si trei la mana e trist sa crezi ca un ipotetic onorariu e indeajuns pentru ca persoana care il primeste sa se vanda complet pentru el.

            Altfel, ca sa fii tu linistita, NU am primit nici un onorariu, mi-am platit inclusiv benzina cu care am mers pana la locul de desfasurare al evenimentului, intr-o zi de sambata, lasandu-mi cei trei copii acasa cu sotul meu, de la 9 dimineata pana la 7 seara. Am scris de pe laptopul meu, si singurul beneficiu a fost wireless-ul care mi-a permis sa postez realtime, traducand instantaneu ceea ce spunea Alfie. Dap, stiu acum o sa imi zici ca sunt o proasta. Well, I can live with that.

            Cu astea fiind zise, have a nice life.

            • corina spune:

              Buna Bogdana. Stiu, scriu tarziu, insa ieri am reinceput sa citesc blogul Ioanei pe partea de parenting si a vazut trimiterea la blogul tau, insa nu pot intra deoarece am nevoie de invitatie. Ma poti ajuta? bereirusucorina@gmail.com e emailul meu.

              mersi mult

    • Bea spune:

      Cred ca asta e si ideea. Aceea de a ne educa, astfel incat sa nu mai batem copiii pentru orice nimic, sa nu ii mai trimitem la camp si multe altele. Omul ala, din punctul meu de vedere, vrea doar sa iti imbunatateasca modul de a fi parinte. E alegerea fiecaruia sa invete sau nu din asa. Cum a fost si alegerea Ioanei de a merge si de a impartasi cu noi chestiile astea. Eu le gasesc utile, desi nu sunt inca parinte. De asemenea, nimeni nu se naste in viata asta invatat si in fiecare zi invatam lucruri noi. Sau, cel putin, asa ar trebui, daca vrem sa evoluam. Zi faina!
      P.S. Merci, Ioana!

    • Nusch spune:

      Eu cred ca tocmai societatea din care vine il face interesant. Adica, eu simt pe deplin presiunea de a fi competitional aici, in Romania si ma deruteaza, ca io nu-s genul asta de om si nici nu stiu cum sa ii fac pe copii sa fie. Si atunci, noi unde incapem…? Evident, mai e si problema ca va creste si va pleca fericit de acasa, dar ce va face and va da piept cu lumea? Ok, i-ai intarit instrumentele spre fericire, el isi e suficient siesi si n-are nevoie de confirmari exterioare, insa in jocul asta intervine si propriul psihic, mai e si datul natural, nu numai constructia relationala. And then what?
      Cred ca rolul oamenilor astora e de a ne determina niste intrebari si niste cautari.
      Asa e, Romania e tara unde copiii sunt malnutriti, arsi, sufocati din ignoranta parintilor. Dar mai aunt si d-aia care au trecut la stadiul urmator, le-au asigurat nevoile de baza si cauta sa se optimizeze pe paryea relationala. Alfie Kohn nu s-a dus in fundul Moldovei, la saracie lucie, le-a vorbit alora educati, la conferinta. Nu l-a chemat statul cu ptotectia sociala, ci o organizatie asociativa, n-avea nici o obligatie sa stie situatia exacta a abuzurilor.
      Altfel, da, destul de „intoxicanta” promovarea conferintei, insa numai on masura in care urmaresti chestii de parenting, sunt sigura ca sora-mea, de ex, habar nu are cine e Alfie si ce a dezlantuit el in weekend :-)).

      • Liv spune:

        Te inseli amarnic :)), ca dovada ca-ti raspuns la postul asta, pana si eu am aflat cine e Alfie (si asta inca din week-end)! 😀

    • Aa. spune:

      Pai… si daca provine dintr-o societate ipocrita si devalorizata asta inseamna ca si el e asa? Asta e ca si cum ai spune ca toti romanii sunt niste hoti doar pentru ca exista SI romani hoti. Generalizarile astea nu au niciun sens.

      Si, a-propos, printesa, eu nu am copii, dar cand ai postat pe fb textul acela despre laude, am zis „Genial!”. Pentru ca are foarte mare dreptate! Pentru ca si eu credeam pana acum ca ar trebui laudati in continuu copiii, ceea ce nu e adevarat. Eu cred ca undeva trebuie un echilibru, cum ai spus si tu: daca reuseste ceva la care lucra de mult timp sau care a reprezentat trecerea peste o frica importanta, atunci acel lucru merita laudat.

      Ps: oare chestia cu ( )-sapte= unu nu se poate pune mai sus, ca eu uit mereu de ea si dau „Adauga” si imi dispare tot. Daca ar fi mai sus mi-as aminti. 😀 E doar o propunere, sper sa nu o iei ca o acuza.

      • Printesa Urbana spune:

        Din pacate nu pot modifica layoutul la captcha, singura solutie ar fi, inainte sa dai Adauga, sa iei cu copy textul comentariului… Sorry ca nu am alta varianta. 🙁 Capthca asta e foarte util din pacate. 🙂

        • Adina spune:

          Mai e o solutie. Daca dai back si vei vedea ca nu a disparut comentariul, e tot acolo.

          • Aa. spune:

            Ok, mersi! 🙂 Asa voi face! La inceput credeam ca nu am eu voie sa scriu commenturi, nu intelegeam. Dupa aceea m-am prins ce trebuia sa fac, dar uitam la fiecare comentariu! Atunci no problemo, voi da back cand/daca se mai intampla.

  • Gabi spune:

    exact, schimba un sistem prin care au trecut, noi suntem inca departe si de ala, ardem etape. saracia in US este mult mai decenta decat in Romania. da, de acord, bloggerii sunt purtatori de mesaje peste tot in lume, iar pentru ca abordarea asta este planificata, recompensata si produce profit celui care propune produsul (nu stiu daca e si cazul tau, dar le stiu pe ale altor bloggeri), se numeste sales & marketing.

    • catgal spune:

      Și ce e rău în obținerea de profit? (dvs. mergeți la job pe gratis? Toate acțiunile noastre ne sunt orientate spre obținerea unui profit-uneori material, alteori și de altă natură. E un produs, foarte bine, să fie cât mai multe produse promovate ca să aiba lumea de unde alege, competiția de produse și idei ne face să alegem din cele mai bune alternative. Altfel toți am fi stas, cum și suntem pe alocuri.

      • Gabi spune:

        unde am zis eu ca e ceva rau in obtinerea de profit? dar daca eu refuz sa fiu parte din profitul financiar al lui Alfie, e ceva rau in asta?

        • Printesa Urbana spune:

          Ca ai decis sa nu-i bagi bani in buzunar omului e una, ca vii si acuzi bloggerii care au relatat de la fata locului ca popularizeaza pe bani idei extreme in care nu cred, asta spun eu ca nu e ceva bun.

          • catgal spune:

            Si revin, dacă le-ar populariza pe bani (ipotetic), ar fi ceva criminal? Fiecare e liber să pună ce vrea pe blog la fel cum cititorul e liber să plece sau să citească în continuare. Să nu mai fim așa de ipocriți în a asocia imediat că dacă cineva e plătit e ceva musai de rău la mijloc.

  • Ruxi spune:

    Buna,
    Mi se pare interesanta abordarea…desi recunosc pentru mine foarte greu de aplicat. Sofia mea are un an si eu sunt atat de incantata de ea si de tot ce face ca o laud non stop…Recunosc ca nu am citit cartea, am cumparat-o insa si urmeaza sa o citesc poate asa inteleg si eu cu ce pot sa inlocuiesc laudele.

    Oricum, multumim frumos pentru postarile de la conferinta, mie mi s-au parut extreme de interesante si utile.

    • Robo spune:

      Cred ca asta e si ideea: o lauzi pt ca ai tu nevoie sa-ti exprimi incantatea, dar asta nu are nicio legatura cu copilul.

  • AndreeaL spune:

    Din tot ce ai scris pe facebook eu mi-o imaginam Miss Trunchbull ( severa, rece, fara laude..). Eu sunt de acord ca lauda excesiva nu duce la nimic bun. Acum am inteles de fapt sensul celor scrise pe facebook.
    E o problema cu bravo in sus si bravo in jos, trebuie sa ne autoeducam ( cei care considera ca cele de mai sus sunt benefice copilului) si sa fim ok cu noi ca sa poata si copilul sa creasca ok cu el.
    Eu am citit carti in timp ce eram gravida despre sarcina, nastere, perioada post-partum, despre cum o sa fie bebelusul, metode de calmare ( desi nu a fost nevoie), am fost la scoala parintilor si ma intreb cum m-as fi descurcat fara toate astea. La fel e si cu cartile/cursurile de parenting te mai invata ceva. Daca din cartea asta Parenting Neconditionat sau din alta citim sa zicem 2 lucruri care te ajuta sa cresti un copil mai bun si la care nu te-ai gandit (sau poate nu le-ai pus in aplicare) evoluam, o sa ajute nu numai copilul, ci si pe noi, o sa fim impacate ca am dat tot ce am avut mai bun. Si nu trebuie sa aplicam fiecare virgula, exact cum ai spus si tu, ce ni se potriveste. Sigur ca daca nu citeam cartile si nu mergeam la scoala parintilor, sunt convinsa ca ma descurcam cu copilul, dar pe calea cea grea si cu multe semne de intrebare, as fi devenit o persoana frustrata cu siguranta.
    Ioana iti multumesc ca ne impartasesti experientele tale si de multe ori cand am avut indoieli sau intrebari, am recitit posturi mai vechi sa vad ce si cum. Mie mi-a folosit blogul tau de multe ori.
    Recent, o mamica tanara de 20 de ani cu un copil de 1 an mi-a spus ca de fapt copiii nu se pot ineca cu diverse lucruri…ca au nu stiu ce in gat si impiedica asta…Ma rog sa aibe grija Dumnezeu de copil.
    Eu sunt pro citit si invatat pe tot parcursul vietii. Desigur sunt si copii care sunt crescuti de mame care nu citesc atat de mult si sunt foarte ok.

    • Larisa spune:

      Se numește autodiversificare metoda de a lăsa copilul sa manance singur. Și da bebeluși au reflexul de gag mult mai spre cerul gurii fata de cei trecuți de 1 an de exemplu, de aceea scuipa alimentele înainte sa fie deja în gât și sa se înece

  • ionela spune:

    Desi mi s-a parut un pic… aiurea cand am citit cei ai scris pe Fb despre lauda copilului, recunosc acum ca are sens. Dar am o singura nelamurire: cum crezi ca o sa iti dai seama ca e un desen urat? Am in fata doua desene al fiului meu de aproape patru ani: familia noastra. La ”rece” privind, niste maturi dezlanate sunt superbe fata de ceea ce vad eu pe foaie. ”Maturile” au aparut dupa cel putin o mie de foi pe care a desenat doar linii sau spirale in care el ”vedea” ba o masina, ba o floare pentru mine, ba te miri ce altceva.

    Sa caut pe google sa vad cum ar trebui sa deseneze un copil de patru ani un om? Sa intreb un specialist? Sau sa ma gandesc pur si simplu ca sunt frumoase si ca spun multe despre cum vede el familia noastra: pentru ca intr-unul dintre ele maturile de eu si tac-su ne tinem de mana si fiecare avem cate un plod – matura agatat de cate-o creanga, iar in celalalt el s-a plasat frumos intre parintii lui.

    • Printesa Urbana spune:

      Dar de ce e important daca desenul e frumos sau urit? Copiii nu deseneaza pentru ca vor sa faca ceva frumos decit daca noi le inducem ideea asta. Ei deseneaza ca sa se joace, sa se exprime, sa testeze, sa inoveze. Nu conteaza ce e frumos sau urit, conteaza ca a facut ceva interesant cu timpul lui si puteti vorbi despre asta.

  • Adina spune:

    Eu habar n-am daca voi fi o mama buna. Tot am citit ca un copil trebuie pregatit pentru viata, reguli la care trebuie sa se supuna, evaluari … si nu stiu, dar eu cred ca un om, chiar si unul singur poate schimba ceva in jurul lui daca este motivat. As vrea sa vad in copiii de acum, adultii de maine niste spirite libere, care sa schimbe sistemul, sa lupte, sa fie plini de viata si entuziasm si nu care sa se conformeze. Iar lucrurile se pot schimba. Cum ai scris mai sus, Ioana, in America nu e grozav, clar, dar sunt alternative. Ori in Romania asta cam lipseste, nu ai ce alege. Si-apoi conteaza enorm firea omului. Mie mama mi-a spus mereu sa fiu practica, sa gasesc un job bun, sa am bani, sa fiu independeta. Am incercat mult timp, am fost nefericita… nu pot. Eu lucrez in ritmul meu, cand si cum am chef. Si ciudat, chiar se poate. Dar stiu ca nu e pentru oricine, la fel cum nici eu nu suport un program fix. Uneori am bani, alta data nu. Nu sunt motivata deloc de castig. Mi se spune des ca sunt un om visator, naiv, plin de patima si asa este. Dar asta e starea in care eu ma simt cel mai bine. Am nevoie sa fac lucrurile in ritmul meu, am nevoie de timp sa ma gandesc la viata pur si simplu, nu pot fi in priza tot timpul. Cred ca la randul meu voi creste niste naivi, pe care vreau sa-i invat sa se simta liberi. Ma pregatesc de pe acum pentru critici, stiu ca vor exista. Insa oricate teorii ar fi, mai exista si modul in care fiecare se raporteaza la viata si sensul ei, la fericire. Si asa isi creste si pruncii la randul sau.

    • Zibe spune:

      Crede-ma, o sa fii o mama buna 🙂
      Eu vreau ca baiatul meu sa nu poata fi motivat financiar, sa devina un spirit liber chiar daca asta va insemna ca nu isi va putea cumpara niciodata un BMW, important este sa stie sa fie fericit mergand cu trenul sau cu autobuzul.
      Imi place cum gandesti, este mare lucru sa poti trai asa si nu as pune egal intre ne-pragmatism si naivitate, ba dimpotriva. Singurii oameni care nu sunt sclavi sunt cei care nu plang dupa vile, masini si haine de firme, care daca mananca o slanina cu ceapa si mamaliga se bucura de masa aia si o apreciaza mult mai exact decat un snob caviarul cu sampanie!

      • Nusch spune:

        Da, Zibe si eu zic la fel. Si apoi, ma intreb ce se va intampla cand va incepe sa inbatraneasc si sa aiba nevoie de ingrijiri medicale mai mult sau mai putin costisitoare. Sau, cand copiii lui vor avea nevoie de asa ceva si nu-si va permite sa le plateasca, pentru ca eu l-am educat sa nu dea importanta banilor… Banii si bunastarea materiala au rolul lor in viata noastra si varianta cu slana si ceapa e varianta poetica. Cea reala e ca te saturi si faci carente vitaminice, ca n-ai si altceva. Calea de mijloc e, insa, cea mai buna optiune si cel mai greu de construit, as spune. Treburile sunt simple cand le privesti poetic si unilateral, dar cand adaugi alte variabile – persoane, stari, sau situatii – se complica.

        • Adina spune:

          Nush, e posibil ca un copil educat ca nu trebuie sa-i pese prea mult de bani sa creasca gandind exact opusul si invers :))) cel putin asa a fost la mine. Lucrez, ma intretin, dar pragmatic, poate as fi putut face o alegere mai breaza decat sa ma incapatanez sa cred ca pot trai din scris. Eu inca sper, de asta zic c-oi fi naiva. Cand oi avea copii, oi vedea ce-oi face. Dar nu stiu cum i-as educa sa puna banii pe un loc fruntas, cand eu nu fac asta, la modul ca nu vreau sa ma imbogatesc, nu pentru asta muncesc. Nu as schimba ce fac acum pe ceva care nu-mi place dar care imi aduce multi bani, ca nu stiu dac-as rezista mult timp. Dar cine stie… Nu cred ca e un lucru rau sa fii motivat sa ai un job foarte bine platit, ci ca pentru mine, nu stiu de ce, nu functioneaza. Dar nu e ca si cum as crede ca e aiurea sa fii bogat, chiar cunosc vreo doi oameni foarte bogati care au ajuns sa aiba bani fiind foarte destepti, avand idei bune de afaceri, fiind inovatori, se vede cand interactionezi cu ei ca au ceva aparte, dar nu pentru ca banii au fost telul lor, sau cel putin asta e impresia pe care mi-au lasat-o. Nu sunt toti asa, dar dau un exemplu, sa nu crezi ca am impresia ca banii sunt cah. Chiar nu m-as supara sa fiu platita mai bine. Poate lucrurile se vor schimba, nu zic nu. Incerc lucruri, fac schimb de idei, oi vedea.

          Eu ma refeream ca ai mei insistau sa dau la medicina de exemplu, exista pe atunci mitul ca doctorii fac bani. Am dat la jurnalism. Ce sa fac daca imi place sa scriu? Stiu ca din articole nu te imbogatesti, dar na… Sau, uite, imi placea foarte mult sa pictez si eram destul de buna la asta, pictam si pe sticla, pe lemn. Nu am fost lasata sa continui cursurile. Motivul: pai te faci artist muritor de foame? Am suferit din cauza asta. Mai pictez asa, de hobby, dar pe undeva as fi vrut sa incerc atunci sa vad ce iese. Poate de asta imi spun acum ca da, voi creste (poate gresit) copii care sa faca in primul rand ce le place, sa aiba pofta de viata, nu sa faca alegeri pe principiul: dar din asta nu o sa faci bani.

        • Zibe spune:

          Teoretic ai dreptate, in practica insa nu iti garanteaza nimeni ca adca iti darami tineretea muncind ca disperatul si alergand dupa bani de dimineata pana noaptea vei avea la batranete liniste si bunastare. In primul rand ca daca muncesti asa, doar pentru bani, te darami psihic. In al doilea rand, daca muncesti pana la epuizare te darami si fizic. Vei imbatrani mult mai repede decat unul care se menajeaza :). Asta are mai multe sanse sa iti asigure o batranete chinuita cu boli atat psihice cat si de stres, surmenaj, etc.
          Nu zic sa nu munceasca dar sa nu se speteasca, sa faca ceea ce ii place iar daca simte nevoia sa ia o pauza sa o ia chiar daca asta il va face sa piarda niste bani.
          De acord cu tine, calea de mijloc este cea mai buna, ca de altfel in toate domeniile. Echilibrul este cel mai greu de gasit.
          Adina, daca iti place sa scrii, go for it! Felicitarile mele ca faci ceea ce iti place. O sa fii o babuta de-aia simpatica si linistita 🙂

    • 118 spune:

      Foarte frumos si foarte linistitor. E asa puTernic sa stii ca exista In continuare oaMeni ca tine. Din fericire nu cred ca sunt putini pe lumea asta. Nu (mai) cred in tendinta unei lumi apocaliptice, plina de oameni naspa. Sa fii bine mereu!

  • Greta spune:

    Nu am copii, dar cred că fiecare părinte ar trebui să fie dispus să citească şi să înveţe cât mai mult despre cum să se poarte cu propriu-i copil astfel încât să-i ofere cele mai bune „cărţi” la masa de joc a vieţii. De unde şi până unde suficienţa asta că eu ştiu ce e mai bine? Instinctul de mamă te ajută să-ţi dai seama dacă bebeluşul plânge fiindcă se simte singur sau din vreo altă pricină, dar aici e vorba de „how-to”, chestii pe care nimeni nu le poate şti din instinct.
    Nu înţeleg aroganţa asta cu care se respinge din start o chestie, fără a încerca să afli mai mult pe temă… e vorba de propriul copil, cum să nu te intereseze să afli? Chit că apoi fiecare filtrează singură informaţiile… dar să refuzi să le afli doar fiindcă decizi tu din start că nu-s bune, mi se pare îngustime în gândire. Eufemistic vorbind.

  • Zibe spune:

    Sunt de acord ca exista parinti autosuficienti. Sincer eu 90% din cei pe care ii stiu sunt de-astia. Cunosc o familie care numai ca sa mai bifeze o realizare pe lista si-au aruncat copilul in apa de pe trambulina la varsta de 3 ani cand era evident ca ala saracu’ nu avea nicio intentie sa sara, dar ce conteaza? Cine se lauda de nu mai putea ca ia uite ce poate sa faca ba l-au mai si pus sa mai sara o data ca prima oara nu a iesit bine poza. Cunosc femei care mi-au spus de la obraz ca de-aia nu face copilul meu propozitii pentru ca nu a fost alaptat natural. Si stiu si parinti care la 4 ani sterilizeaza inca biberoanele si farfuriile copilului. Sau care si-au impiedicat copiii sa mearga la varsta la care acestia ar fi vrut sa o faca pe motiv ca „decat sa cada si sa isi sparga capul mai bine sa mearga mai tarziu!”. De cand sunt mama le-am auzit pe toate!!!
    Dar nu sunt de acord ca suntem prima generatie care nu ne altoim copiii. Eu am cunostinte, adulti, care nu au primit in viata lor o palma si cunosc si o gramada care jura pe cartea lui nenea asta cu conferinta ca ei nu au altoit niciodata copilul si in realitate scaltoalca este singura metoda pedagogica. Suntem in era personalitatii faurite, de fatada, de reclama, aia pe care trebe sa ne dea lumea „like”, realitatea este dureros de diferita. Am o cunostinta cu 2 copii pe care ii bate, stiu sigur pentru ca mi-au spus-o mai multe perosane si pentru ca s-a scapat chiar si ea de cateva ori „ii mai ating ca nu se poate altfel, mi se urca in cap”. Si ia ghici cine face de ani de zile cursuri de parenting, cine nu rateaza nicio conferinta de-asta? Cine are cartea lui Kohn pe noptiera? Cine da sfaturi si cine le stie pe toate?
    Cu lauda uite ca nu stiam ca am bunghit-o macar pe-asta! Are dreptate omul, trebuie sa lauzi realizarile importante sau cand il vezi ca e nesigur de o actiune dar nu ca a facut cacuta decat poate daca o face la olita 😀

  • Ana C spune:

    Printesa multumim!poate ne faci o bucurie si celor care n-am ajuns la conferinta(si nici nu avem fb sa citim live textul) si scri un post despre ce ti s-a parut relevant.
    In leg cu laudele,offf ca parinte de prim copil e greu sa te abtii.mie mi-e greu, desi stiu ca ar trebui sa o las mai usor.incerc dar uit si iar incerc…
    Dar ce parere ai de sistemul de recompense?asta da mi se pare o decizie grea,traim intr-un sistem bazat pw recompense nu?(cum zicea cineva mai sus, nu mergem la job gratis,nu scriem nu stiu ce gratis etc).dar cum facem cu cei mici?toti merg la gradi si se intorc cu buline pe mana daca au fost cuminti, etc…a abordat mr kohn acest subiect?

    • Printesa Urbana spune:

      Da, sigur, poti urmari subiectul si pe FB. Ideea lui Kohn este ca recompensele sint o forma de iubire conditionata care nu are efect pozitiv pe termen lung.

  • Nicoleta spune:

    Și cred ca mai e un motiv care nu știu dacă e enunțat ca nu am citit cartea și nici la conferință nu am fost, dar mulți părinți cred ca treaba lor s-a terminat la Bravo și asta ii face părinți buni. Insa după 3 desene mulți zic bravo instinctiv, dar de fapt nici numai sunt atenți la desen. ..ador copiii care la 3 ani ii aud cum vor o parere si nu o lauda și întreabă: iti place, ce anume? 🙂 …. din păcate acestui copii întreabă și pt că încep să conștientizeze că desenele nu sunt analizate. Eu am primit atâția bravo când nu era cazul și atâta tăcere când aveam nevoie de laudă și motivare/suport încât m-au împiedicat în dezvoltarea mea. Eu sper măcar „să arunc o privire pe desenul copilului meu”. Și tare e adevărată lauda obiectiva. … sa nu lăudăm copilul doar când face lucruri care noua ne convin…alt domeniu un pic necunoscut din educatia mea care știu că ar fi făcut o mare diferență.

    Și partea cu documentatul mi se pare esențială. Dacă nu citeam postarile sau articolele scrise de tine și de alții nici nu aș fi constientizat importanta mediatari asupra copilăriei mele, a greșelilor făcute de părinții mei din necunoaștere și o mentalitate greșită probabil, și efectele lor asupra mea. Toate acestea au dus la frustrări, pe care reușisem să le ascund într-un colț de memorie, dar care acum cand voi deveni mama trebuie sa le constientizez si sa incerc sa nu repet aceleași greseli, dar nici să fac altele din necunoaștere. Nu cred ca există o rețetă perfectă, dar vreau măcar să constientizez greșelile pe care le pot face, să știu efectele lor și până la urmă măcar să aleg cel mai puțin rău pt că și dacă ar exista reteta perfecta nu există lumea perfecta unde sa se poată implementa.

    P.S.Pt că eu voi peste 9 zile mama mi-am permis sa mă raportez doar la experiențele mele de copil. .. peste câțiva ani voi veni și cu cele de părinte 🙂

  • oana spune:

    Printesa, eu n-am copii si nici nu stiu de voi avea, dar m-ai convins sa citesc aceasta carte pentru nepotii mei, pentru copii prietenilor, pentru copii care vin cu colindul etc. Poate oi contribui si eu corect macar cu 0,0001% la formarea lor. Asa ca: multumesc! Ai dreptate: nimeni nu le stie pe toate, mereu mai e loc de invatat. Sa ne auzim cu bine!

    • Diana spune:

      ce frumos ai scris , Oana, la suflet mi-a mers comentariul tau 🙂

      Eu am sa imi cumpar cartea, am sa urmaresc postarile, pentru ca si printesa si Bogdana fac treaba minunata. Pentru mine, care ma pregatesc sa fiu parinte, e excelent, asa ca da, scopul lor a fost atins 🙂
      Zicea cineva de societatea americana. Pai fratilor, ar fi bine sa ne apropiem mai tare de modelul lor 🙂
      Alt sistem de invatamant, l-am testat, am fost acolo, cot la cot cu studentii lor, sunt altfel.
      Profesorii sunt altfel, copiii se cresc… cel putin din ceea ce am vazut eu, cam la fel cum zice postarea de mai sus… E altceva. Si se simte. Nu exista frumos sau urat, exista felul in care stii tu sa faci un anume lucru, esti sustinut sa desenezi urat, daca asta e estetica ta.
      Cand o sa observam diferentele astea, o sa fie mai bine.
      Ai mei nu au ridicat mana la mine niciodata, dar in schimb m-a batut invatatoarea, la fel cum ne-a batut pe toti copiii din clasa, si probabil si pe cei din alte generatii. E una din cele mai urate amintiri ale mele, tinand degetele si ea dadea cu liniarul.
      Si inca una: a selectat ea cea mai multi copii care scriau ca porcu`, si-a chemat parintii la scoala sa le spuna cat de urat scriu copiii lor. De parca arta caligrafiei avea sa ne dea noua de mancare. Intamplator, eu si cei 4 baietii ( ce rusine ca eram singura fata, nu?), avem acum cele mai bune joburi. Si de ce facea asta? Probabil, de fapt, cu siguranta, ca sa ne inhibe persoalitatea si creativitatea.
      Sunt multe de spus, insa, daca am iesi putin din gaura de zid in care ne ascundem si sa privim putin ce e langa noi, ce se intampla de fapt… oh, Doamne…

  • Andreea 28 spune:

    Tot timpul ai ceva de invatat…daca vrei!

  • Adriana B spune:

    Ioana, omul asta, ca si alti profesionisti in domeniu, puncteaza niste lucruri valide pe care noi nu le percepem intotdeauna corect. Ca si tine, cred ca un parinte care considera ca intuitia lui este singurul reper valid, da dovada de aroganta si limitare. Avem tendinta de a urma (uneori, aproape fara sa ne dam seama) tiparele dupa care am fost noi crescuti, alterori incercam din rasputeri sa ne debarasam de ele (daca consideram ca sunt gresite). Ambele situatii pot duce la comportamente exagerate, la greseli. Nu-i usor sa constientizezi chestia asta, insa o data ce s-a intamplat, aduce cu sine o deschidere care nu poate fi decat benefica.

    Mi-a placut mult ce a zis Michael Thompson despre laude / recompense, dpdv al corelarii lor cu varsta copilului. Un comportament care presupune o schimbare, un efort la o anumita varsta – meritand o recunoastere adecvata, trebuie sa se transforme cu timpul intr-unul care sa fie considerat normal, firesc. Cum facem lucrul asta fara sa exageram, sa evitam dependenta, este alta discutie, sunt probabil mecanisme diferite care trebuie actionate, in functie de copil.

    Pe de alta parte, este dificil de gasit si pastrat motivatia de a face acele lucruri (unele dintre ele fiind de baza in perioada scolara) pt care nu exista abilitati native. Increderea in sine se poate eroda cu timpul, mai ales atunci cand ne confruntam cu un sistem educational deficitar rau la capitolul asta. In acest context, mi se pare important sa transmitem copiilor ca pot face orice daca exista motivatie si munca, sa le recunoastem progresul, efortul (chiar daca rezultul final este mai putin spectaculos).

  • Ioana C. spune:

    Pe langa proverbul cu paiul care se aplica perfect acestui text plin de greseli de scriere (oh well) dar care isi bate joc de cei care nu au scris corect, pe mine ca psiholog ma amuza foarte tare ca numai a da ceva sau a zice bravo sunt considerate recompense. Multe din aparentele dileme de aici s-ar rezolva cu un curs de psihologie 101 (poate si d-l Kohn se mai pune la punct, ca a trecut ceva timp de la paradigmele la care se raporteaza el).
    Pana la aceasta lectura, cateva lucruri:
    1. Orice faci/se intampla dupa un comportament al altcuiva, in speta copil, se numeste raspuns. A nu face nimic, asa-zisul „a nu raspunde” este de fapt tot un raspuns. In general oamenii fac asociatii de multe ori cauzale intre evenimente apropiate temporal. De altfel a nu avea nici un raspuns este cel mai rau tip de raspuns, de multe ori echivalat cu „nu conteaza”, „nu e important”, „nu am observat”.
    2. Recompensa (intarirea pozitiva) este ORICE lucru care vine dupa un comportament si are rolul de a-i creste frecventa (uneori alti parametri, ca durata sau intensitatea), si nicidecum doar „lauda” sau a zice bravo. Si comportamentele non-verbale sunt recompense, si zambetele si manifestarea unei mici bucurii. Recompensele nu se impart in jetoane, bani, obiecte si a zice bravo. Aceasta este o viziune incorecta si extrem de limitata, un straw-man cu care nu vad de ce luptam (in afara desigur de motive de marketing).
    3. Nu prea este adevarat ca nu se poate trece de la motivatie extrinseca la motivatie intrinseca. Dimpotriva exista NUMEROASE studii, unele chiar clasice (deci daca d-l Kohn nu le-a citit nu prea are scuze) care arata ca acest lucru se intampla.
    4. Cam toata lumea in psihologia dezvoltatii e de acord cu acceptarea neconditionata. Again this isn’t ground breaking. Problema este ca retete de genul nu face nimic in raspuns la un comportament nu ne vor duce acolo. A gasi niste modalitati mai socio-emotionale de a recompensare (de exemplu, a arata copilul efectul a ceea ce a facut asupra altora) este desigur o idee buna, dar tot recompense se numesc. Stiu ca nu da bine la marketing, dar repet, psihologie 101.
    More science, less hype and marketing!

    • Robo spune:

      eu nu am pregatire in domeniu si nu prea am inteles ce ai vrut sa spui, dar te-as ruga sa detaliezi putin sau sa impartasesti niste surse unde pot citi despre mecanismul de trecere de la motivatia extrinseca la cea intrinseca.

      ma intereseaza nu neaparat in legatura cu problema cresterii copiilor, ci mai ales in legatura cu motivatia la locul de munca.

      in acest sens, este binecunoscut faptul ca salariul si marirea compensatiei banesti (motivatie extrinseca) nu este eficient in a creste in mod durabil performanta/ implicarea angajatilor la locul de munca.

      ori ce spui tu este ca se poate, de asta ma intereseaza.

    • Gabi spune:

      daca maine ai spune lucrurile astea de la inaltimea unei scene, contra ~300 lei/participant, ai avea deja o armata de followers. asa insa, pregateste-te ca oricat de fundamentate ar fi ideile tale, sa fie intampinate cu ostilitate, pentru ca am impresia ca trebuie sa fie my way or highway.

      • Gabi spune:

        1. hype
        A fad. A clever marketing strategy which a product is advertized as the thing everyone must have, to the point where people begin to feel they need to consume it.

        Multumesc, Ioana C. Iata un lucru util pe care l-am invatat azi din discutiile despre Alfie. 🙂

        • Printesa Urbana spune:

          Eu nu inteleg de fapt care e problema ta. Care e problema DE FAPT, Gabi? In afara ca te-ai luat de oameni pe-aici, ce vrei sa spui? Ce doresti sa rezolvi?

          • Gabi spune:

            problema mea e suntem extremisti, dar asta nu e ceva ce eu sau altii putem rezolva aici sau in alta parte, asa ca iti multumesc ca mi-ai acceptat posturile si ma opresc aici.

            • Printesa Urbana spune:

              Eu asta incerc sa spun, fix asta, ca nu e ok sa nu trecem lucruri prin filtrul personal, ca orice ar spune oricine despre noi si sau despre copiii nostri, ce bine ca deciziile finale le luam noi. Si nu, extremismul nu e niciodata o solutie, pentru nimic. Nu stiu de ce vorbim despre extremism in subsolul acestui text, care este despre mediere, masura, bun simt.

    • Diana spune:

      Am senzatia ca nu e foarte bine inteles mesajul autorului. Ai citit cartea?
      Eu cred ca ignorarea se refera la un „good job” spus excesiv in tot felul de momente nepotrivite, de exemplu atunci cand un copil se joaca cu altii fara sa+i pocneasca, sau cand deschide gura la lingurita cu mancare care se indreata spre el. Nu cred ca autorul se refera la a ignora rezultatul muncii unui copil.

    • Raluca spune:

      Sunt mama si DA, recunosc, nu sunt o mama perfecta. Dar greselile pe care le-am facut si probabil le voi mai face, le-am facut din prea multa iubire pentru puiul meu.
      Si da, ma documentez, indiferent daca discutam depre un autor american, un neamt, un norvegian, australian…Mai importante sunt informatiile trimise de acel autor, decat nationalitatea lui (desi, trebuie sa recunosc, contextul social, economic, istoric, deci background-ul autorului vor influenta opera acestuia).
      Sunt de acord cu Ioana referitor la comportamentele non-verbale, la trecerea de la motivatie extrinseca la intrinseca.
      A nu raspunde, indiferent ca zambim, rostim un bravo, aplaudam, pupam reprezinta, in fond tot un raspuns.
      Nu, nu am citit cartea lui Alfie Kohn, nici nu am ajuns la conferinta, deci nu voi combate ce a spus/scris.
      Asa cum am mentionat incerc sa ma documentez cat pot despre cum sa fiu un parinte mai bun. Autoul meu preferat? Veti rade, poate, dar ma raportez la parintii mei. Stiu, o sa-mi spuneti ca timpurile s-au schimbat, se schimba mereu, ca asa si pe dincolo. Dragele mele, eu nu am cunoscut violenta in nici o forma: nici fizic, nici verbal. Mama era cam zgarcita cu vorbele si laudele (cred ca avea propriile sechele cu care lupta, inca). Dar tata, dragul de el, nu a facut economie la nimic: la a-mi explica ca unui om mare, la a ma lauda, la a ma strange-n brate, indiferent de ce boacana faceam, asta dupa ce stateam de vorba, ca prietenii, si imi spunea ce si unde am gresit.
      Si da, am gresit, si nu o data. Si da, am fost un copil/adolescent capos, cu un exces de personalitate pe care parintii mei au ales nu sa o stirbeasca, nici sa o slefuiasca, ci din contra, sa o inteleaga si sa o indrume.
      Imi amintesc si acum cum au aplicat psihologia inversa, cu sa nu mananci la pranz, sa nu-ti faci temele, sa nu…, sa nu…pentru ca, daca mi-ai fi spus sa mananc, eram capabila sa fac foame zile intregi. Genul asta de prunc am fost, adicatele de ce sa fac eu ce-mi spune un adult, numai pentru ca e om mare?!!1 Nu, talica, mie trebuia sa-mi explici…
      Deci, ca sa nu va mai plictisesc, uite asa vreau sa-mi cresc si eu copilul, care deja da dovada de caposenie si personalitate bine conturata……Voi imbina instinctul, cu informatiile disponibile acum (conferinte, discutiile noastre aici, pe FB), cu educatia primita de la ai mei cu multe zambete, laude, pupaceli…
      Da, imi laud copilul cand reuseste sa faca ceva (Anastasia are doar 1 an/3 luni), si voi continua sa o fac…..
      Vreau sa cresc un spirit liber, nu incatusat, vreau sa ajunga sa judece independent, vreau sa se simta iubit, vreau sa aiba un rezervor extraplin de iubire pana va plonja in viata.
      Poate gresesc, sau poate nu….
      Cu drag, Raluca

  • Tea Slabeste spune:

    Aceeasi discutie si in taramul Slabitorilor – de multe ori info se contrazice, dar tot e bine sa keep on digging & discovering, ca altfel ramanem toti pe vreo dieta la moda si aia e.
    Eu cu acceptarea si descoperirea am dat de oameni minunati, deschisi la minte si la incercari. Bonus ca m-am descoperit si pe mine, m-am mentinut fericita si incantata no matter the size. Fericirea e scopul final, ce se intampla pe parcurs sunt baby steps :)) inclusiv un corm mai strong si mai bine hranit.

    No, ca am ajuns off-topic, insa m-ai inspirat, ce sa fac 😛

  • Ana spune:

    Deci pana la urma e vorba despre a fi autentic in relatia cu copilul tau. So why so much talking :)?

    • Printesa Urbana spune:

      Eu cred ca e ceva mai complicat de-atit. Uite, mama mea a fost extrem de autentica de fiecare data cind ma batea cu palmele si pumnii.

      • Ana spune:

        Ma refer la partea cu laudele, despre asta era articolul, sau nu? In plus, sa fii autentic nu inseamna sa faci tot ce iti vine, ci sa nu falsifici ceea ce simti, e o nuanta aici.

        • Greta spune:

          Ba eu cred că şi falsificarea asta, dacă e văzută din unghiul care trebuie, are rostul ei.
          O amică de-a mea e mamă, iar puştiul ei în vârstă de aproape 4 ani a intrat în faza aia de „NU”, când face totul de-andoaselea decât i se spune. A reuşit, după ce s-a străduit ceva 😀 să păteze cu nuş-ce sos o cămaşă de mătase a maică-sii. Care maică-sa a avut pornirea autentică 😀 de a-i da două la fund. Dar a tras aer în piept, şi-a falsificat această pornire :)) şi i-a explicat calm ce a greşit.
          O astfel de falsificare mi se pare de dorit.

          • Ana spune:

            🙂 Pai asta nu e o falsificare! Ceea ce a simtit a fost cat se poate de autentic, ca nu a pus-o in fapt e cu totul altceva, e un comportament de om matur, cu stolul acasa.

      • Zibe spune:

        Si aici atingem o alta intrebare sensibila: unde este sursa raului? In faptul ca iti vine sa lovesti o fiinta mica si care nu se poate apara sau in faptul ca si pui in practica?
        De exemplu, mergi la birou, te enerveaza seful sau o colega dar rau de tot, intr-una din zilele alea naspa, ce faci? Pe ei de ce nu ii lovesti? Nu e asa ca nici macar nu iti vine, nici macar nu iti da prin cap pentru ca STII ca te-ar lovi inapoi? Sau te-ar penaliza intr-un fel in care ai simti mai rau decat daca te-ar lovi?
        Atunci de ce sa fie mai putin grav ca iti vine dar te abtii decat ca si treci la fapte? Trecutul la fapte este efectul. Cauza, sursa este faptul ca ti-a venit sa lovesti. Aia e grav! Parerea mea!
        Si mama mea m-a lovit. Cu abnegatie, placere si aplicatie. Dar nu asta ma doare. Ma doare ura din spatele palmei, faptul ca la un(mai multe) moment(e) dat(e) a simti asa o dusmanie de mare incat a simtit nevoia sa imi faca rau lovindu-ma. Pana la urma nu asta este lovirea cuiva? Nevoia de a-i face rau? Daca simti nevoia asta fata de copilul cred ca Kohn nu poate sa te ajute. Este necesar de mult mai mult.
        Nu am nimic cu omul, marketing sau nu, psihologie buna sau proasta ideea de baza este sa ai grija calumea de copilul tau. Sfatul nu e prost, important este sa cauti sursa greselilor pe care le faci/daca le faci.

        • Ana spune:

          Exact ce voiam sa subliniez. Mai degraba ne ajuta niste introspectie decat sfaturi de-a gata de la experti. Nu zic sa nu ii citim, dar mai valoros e insight-ul. Si nu as vrea sa dramatizam, cred ca e normal sa te apuce si nervii aia mari din cand in cand, pe sef, coleg, copil, ar fi bizar sa nu simti si din astea, expresia „sursa raului” mi se pare chiar comica. Mai important este cum faci fata unor astfel de momente.
          De fapt tot ce vreau sa subliniez e ca mi-ar placea sa incline balanta mai degraba spre noi, parintii, ce simtim si de ce, decat pe pareri experte.

          • Printesa Urbana spune:

            Mda, asta incerc sa zic si eu, cu mentiunea ca daca nu pornim de la ce zic niste specialisti, there will be no insight, right? 🙂

            • Ana spune:

              Sunt si parerile expertilor motiv de insight, dar mai bine zic eu ar fi sa plecam de la noi, de la ce simtim. Treaba cu parerile expertilor motiv unic de insight e o paralela draguta cu motivatia extrinseca, gen pedepse si recompense. Adica poate trebuie sa ne facem un scan si fara motive de Alfie.

              • Printesa Urbana spune:

                Din pacate, din ce vad in jur, asta nu se intimpla. Oamenii nu fac asta pur si simplu, sau ma rog, putini o fac. Majoritatea au nevoie de un motiv sa se ia la analizat, si uite, venirea lui Alfie, cu toate frecusurile (pe care for some reason eu le resimt din plin) e utila.

                • Ana spune:

                  Ca sa nu las impresii gresite: nu am nimic cu conferintele de genul asta, cartile de parenting mi se par faine, le cumpar si le citesc cu drag. Insa parca simt ca ceva totusi este excesiv aici, probabil ca nu as vrea sa transformam cartile astea in biblii. Aici simt eu ca e o problema, si de asta m-am apucat de comentat :). Da, deci cumva si pe mine ma ating „frecusurile” astea.

          • Zibe spune:

            Da „sursa raului” suna cam dramatic spre hilar dar cum vrei sa ii zic? „Sursa nervilor care te fac sa lovesti”? „Motivatia nevoii de a da cu alalalt de pamant”? Bataie e un rau, motivul e o sursa si iata de voila ce a iesit 😀

      • riri spune:

        mama ta si-a varsat frustrarile si depresia pe tine(ca si a mea pe mine).un mare bravo tie ca ai reusit sa ierti,rezultatul banuiesc,se vede in viata ta de azi.ti-ai facut un mare bine,adica.am impresia ca le vine mai greu lor acum sa se ierte(motiv de noua depresie probabil).pe mine m-a nascut in ‘ 77 , deci cam aceeasi generatie…

  • Pennypim spune:

    Personal, toate cartile si conferintele la care particip ma ajuta sa-mi pun ordine in ganduri. Sunt multe instincte pe care le am si multe idei neconturate complet care, in urma intalnirii cu ideile altuia, iau forma si devin constienta de ele. In cazul meu asa s-a intamplat cu pedepse-recompense. Nu eram de acord cu nici una din abordari insa nu puteam pune degetul pe de ce nu sunt de acord. Cartea lui Kohn m-a ajutat sa pun degetul.
    Acum, discursurile si invatamintele lui Kohn au multe nuante. In cazul laudei eu pot enumera: 1. lauda falsa datorita credintei ca un copil trebuie sa fie incurajat in directia buna (directie stabilita de parinti care stiu mai bine ce e ok pt copil) care in engleza este numita reinforcement of good behaviour. Adica vrei ca un copil sa exerseze la pian asa ca il lauzi de fiecare data cand o face ca sa-l incurajezi sa continue. Kohn sustine ca acest tip de lauda este daunatoare deoarece creeaza o dependenta a copilului fata de aprecierile parintelui si, per total, ii dezvolta o motivatie extrinseca. 2. conceptia cinica despre viata conform careia un copil trebuie ghidat permanent si educat altfel devine un tartor si un rasfatat. Prin urmare, lauda vine ca un ghidaj (chestie destul de asemanatoare cu punctul 1). 3. Lauda sincera ptc tu crezi ca ai cel mai misto copil care face cele mai misto lucruri. Acest tip de lauda poate usor si fara o intentie din partea parintelui sa se transforme intr-o relatie de dependenta emotionala inconstienta… copilul devine dependent de laude si are nevoie de cineva care sa-i valideze munca, infatisarea, comportamentul etc. Din nou loveste motivatia extrinseca. De fapt Kohn nu zice sa nu iti faci copilul sa se simta apreciat dar zice ca e foarte greu ca atunci cand zici bravo de 10 ori pe zi si cand exprimi constant cat de mult iti place tie ce a facut copilul sa nu creezi un fel de dependenta fata de laude. Ptc, la sfarsitul zilei lauda te face sa te simti bine. Teza lui este ca trebuie sa ii incurajam sa isi gaseasca singuri motivatia (una intriseca) si ca este mai ok sa folosesti alte mijloace decat bravo (printesa le-a descris foarte frumos in post cand a zis ca exista si alte mijloace de comunicare decat bravo).

  • Robo spune:

    voiam sa mai spun ca mie chestia asta cu „instinctul imi va spune cum trebuie sa ma port cu copilul meu” este o dovada de „tunnel vision” si de nerealism.
    eu cred ca in legatura cu copilul ai 2 instincte: sa-l hranesti si sa-l protejezi.

    restul comportamentului fata de copil nu este decat rodul propriei educatii si este influentat intr-o masura extrem de mare de comportamentul propriilor tai parinti (fie ca faci exact ce au facut ei, fie ca faci exact opusul a ce au facut ei)

    adica nu are nicio legatura cu niciun instinct! doar pt ca iti vine sa reactionezi intr-un anumit fel, asta nu inseamna ca ala este un instinct, ci este exact un comportament invatat de care nu-ti mai dai seama (un automatism).

    bineinteles ca acel automatism poate fi complet gresit, desi tu il percepi ca instinct si ti se pare ca asa trebuie sa te comporti, daca asa simti.

  • Elena spune:

    Are mare dreptate cu laudatul si pana nu am citit ce ai postat nici nu mi- a trecut prin minte ca gresesc. Intr-adevar prea multe laude si recompense :). Cand va fi in colectivitate va fi frustrata ca nu le primeste la fel de des. O sa ma mai gandesc cum sa fac sa fiu mai echilibrata, nu sa nu laud, dar nici chiar de 10 ori pe minut. Astazi chiar am incercat sa mai inlocuiesc din ” bravo” cu alte cuvinte „pozitive”. Multumesc!!!

  • Mihaela Curea spune:

    Eu nuiteleg de ce nu isi ved fiecare de treaba lui? Fiecare isi creste copilul cum vrea, cum crede ca e mai bine, citeste si se documenteaza, merge la evenimente, discuta cu alte mamici. Eu am inceput sa citesc despre ce inseamna sarcina, bebelusul, etapele de dezvoltare…etc, sa stiu cam ce ma asteapta. Am fost crititca, ca ar trebui sa ma pun pe treaba , nu sa citesc carti, ca nu asa se fac copii. Dar nici ei la rand lor nu se pot lauda ca avand cei mai cuminti copilasi.
    Pana la urma, am invatat sa ignor ce spun altii si sa imi vad de treaba mea, sa fac ce cred eu ca e mai bine.

    • corina spune:

      Nu exista copil cuminte sau copil rau. NU exista copil rau, de fapt…
      Alea sunt doar preceptii tampite de-ale noastre.

  • Alice spune:

    Mie lauda mi se pare o forma de dresaj. Cam ca la foci: faci frumos, ia uite un peste. Si sunt tentati mai ales parintii cu copii mici sa creada ca e mare scofala. Nu e. (da dependenta, faca copilul sensibil la opiniile – de multe ori neavenite – ale celor din jur, inhiba dezvoltarea curajoasa si originala, etc.).
    Si mai face lauda ceva rau: ii spune fara sa vrea copilului ca daca nu face asa de bine nu te bucuri tot atat si-i fura bucuria Drumului. Vine cu FB la mate: „bravo”. Vine cu B la mate: „o, e in regula, notele nu conteaza, conteaza ce sti tu, bla, bla”. Daca la FB ai zis „bravo” si te-ai bucurat la B el vede ca nu te bucuri deci a sfeclit-o deci data viitoare va invata pentru FB-ul ala nenorocit care-ti aduce tie zambetul pe fata si nu pentru ca-l interesaza materia. Ori in devenirea omului important este Drumul, bucuria parcurgerii lui, curiozitatea care sta la baza cunoasterii si nu rezultatele imediate si zambetul de pe fata mamei sau prfesoarei. Notele ne arata ca stim/nu stim un lucru la un momet dat. Dupa FB nu are de ce sa vina „Bravo”.

    • catgal spune:

      Și dacă înainte de FB au fost numai FR (foarte tău), nu am copii, habar nu am care sunt calificativele mai slăbuțe…nici în acest caz nu merită un bravo? Eu am rămas șocată de schimbul de replici de aici și mă bucur că am avut o familie în care lăudatul se făcea pe merit, la fel și nelăudatul sau trasul de mânecă. Nu am luat bătaie de la nimeni și nici părinții mei nu au luat bătaie. Lauda e o formă de dresaj? Unde e puțină moderație în atitudine? Un Bravo nu cred că a omorât pe nimeni (or poate am primit eu o educație neavizată pentru că primeam și bravo când meritam??? Și mi se pare complet ciudat pentru un copil să fie întrebat ”cum te-ai simțit când ai desenat asta? sau ce ai simțit de ai desenat asta?” Unde mai e componența ludică, libertatea dacă ne e frică de un bravo? Sau de lipsa unui bravo? Repet, nu pot decât să mă bucur de climatul din familia mea, cu feedbackuri normale…

      • Pennypim spune:

        Nimeni nu zice sa devii un robot care pune intrebari precum un psihanalist. Poti sa zici… „e frumos elefantul si ce rosu intens ai folosit. Tie cum iti place?” Asa initiezi de fapt o discutie in loc de a inchide una cu o apreciere personala. Ptc in definitiv cine decide cand meritam laude? Noi insisi ar trebui sa decidem, nu altcineva pentru noi. Ai mei, de exemplu, erau din putinii parinti pentru care notele nu contau. Vazand la scoala ca altii sunt batuti pentru o nota de 8 sau premiati cu hamburgeri la mc pt un 10 sufeream ca nu sunt laudata. Cand am vorbit cu ai mei despre asta mi-au explicat ca lor notele nu li se par un sistem corect (mai ales la cum erau date in scoala mea) si ca atata timp cat imi place ceea ce invat si inteleg ce invat, ele nu sunt importante. Iar ei nu ma compara cu altii ptc nu ii intereseaza ce fac altii. Na, ideea e ca treaba asta cu lauda pe merit este foarte subiectiva. Este meritul copilului dar scara de evaluare este a parintelui… si in timp ea devine si a copilului.

      • Andreea spune:

        Catgal, like.

  • Mura spune:

    De asta imi place mie blogul tau:are si fond,nu numai forma, si in plus are atitudine.Nu am citit cartea domnului mult disputat aici,dar ma inclin in fata tuturor celor care nu vad copiii ca pe proprietatea,implinirea,realizarea lor personala si incearca sa fie constienti si atenti la menirea parintelui.Ma bucur ca exista conferinte,carti,oameni care inspira,educatie alternativa.Poate ar trebui sa profitam si sa nu mai criticam cu mainile in sold.Stiati ca la noi, in Romania, exista o varianta gratuita de educatie alternativa-deci si pentru copiii saraci din Romania pe care i-a adus cineva in discutie-educatia Waldorf, care e doar in sistem privat in strainatate?In fine,m-am indepartat de la subiect.Voiam sa zic doar: Go girl!

  • Mura spune:

    Apropo de laude si recompense pot sta marturie ca lipsa laudelor nu te afecteaza aproape deloc.Cu o conditie:sa nu fie inlocuite cu critica sau rautati.O tin minte si acum pe profa de romana din clasa a 9 a care, dupa ce ne-a chestionat pe fiecare ce note am luat la proba de romana si a aflat ca eu am luat aproape 10, m-a pedepsit cu un 6 prima data cand m-a „ascultat”( oribil concept) doar ” ca sa nu mi se urce la cap” ?! Pe-atunci nu stiam ca exista pitipoance in fiecare meserie, nu numai la tv, si chiar m-a marcat.

  • elena spune:

    Din cate stiu eu bravo este tratat ca o recompensa si din cauza asta trebuie evitat. Totodata, ideal ar fi sa evitam etichetele gen „esti cel mai destept” etc, ci trebuie sa-i laudam munca, desenul, etc. In cazul in care nu ne putem abtine totusi, este necesar sa adaugam „pentru mine”. Astfel copilul nu se va astepta la acelasi calificativ in afara casei.

  • Me spune:

    Acum câteva săptămâni aveam chef să citesc o carte. Mi-am ales de la tonomatul de la Unirii „Recomandări psihanalitice pentru mame”. După primele pagini îmi venea să o arunc, mi se părea absurdă. Dar am rezistat , că aşa sunt eu, dacă încep o carte încerc să o termin, şi am găsit multe sfaturi utile, chiar nu regret că am citit-o. Ideea e nu să urmezi orbeşte o carte ci să iei ce ţi se potriveşte.
    Acum mulţi ani firma mea a crescut brusc. Prin urmare ne-am trezit şefi de echipă mulţi, la vârste tinere, fără prea multă experienţă. Firma s-a gândit să ne bage într-un program de training-uri, să învăţăm mai repede. Ce nervoşi eram toţi, nu ne vedeam capul de treabă şi ăştia voiau să ne trimită 2-3 zile pe săptămână . La final multi din noi am fost incantati, chiar parea ca am invatat ceva. De atunci parerea mea de traininguri s-a schimbat complet. Chiar nu sunt o mare prostie 🙂

    • corina spune:

      ioi doamne, eu am renuntat inca de la primele 30 si ceva de pagini. am ramas socata. o mai am in biblioteca, ca nah, am toata colectia respectiva, dar uite ca ce ai scris, m-a faut sa ii mai da o sansa. mersi.

  • rux spune:

    Salutare. Nu am copii dar pot spune ce simt din perspectiva adultului care a crescut in extreme. O parte imi spunea ca tot ce fac este extraordinar. Ceea ce nu ma motiva deloc in a face lucrurile mai bine. Prefer sa imi zici ca linia pe care am desenat-o e stramba decat sa ma minti ca e dreapta si frumoasa si geniala si sa nu incerc pe viitor sa o fac mai bine. Cealalta parte imi spunea constant ca sunt ultima proasta si ca nu voi ajunge nimic in viata. Nici asa nu e bine. Ma demoraliza ingrozitor. A trebuit sa invat de capul meu ca pot face tot ceea ce imi propun. Dar ca nu pot fi buna la orice. Cu totii am vazut copilasi sau adolescenti (chiar si adulti) care se fac de ras pe la diverse concursuri de talente. Ei au impresia ca sunt extraordinari, pentru ca asa le spun apropiatii, cand de fapt sunt groaznic de penibili. In toate trebuie sa existe echilibru. Chiar si cand vine vorba de propriul copil.

  • nico spune:

    Te inteleg, perfect! Din pacate, sintagma „parintii nu gresesc niciodata” este perceputa de inconstientul copilului ca adevarata. Si daca parintii nu gresesc, indiferent ce fac, inseamna ca eu, copil, gresesc, sunt rau, prost etc. Ca atare, ca sa le dau dreptate parintilor, pt ca ei nu gresesc, ma comport ca atare.
    Am vazut prea multi copii si prea multi adulti care se comportau deficitar(ca sa nu spun ca erau violenti, depresivi, nevrotici) din cauza ca „parintii nu gresesc”.
    Totusi, cred ca primul pas a fost facut de catre noi, cei care stim ca si parintii gresesc, ca si parintii sunt oameni si care incercam sa facem bine pt noi si pentru altii.

  • cant spune:

    Ca si parinte, este foarte important sa fim deschisi la nou si la ceea ce ne poate face niste parinti mai buni. Atat ca individualitate cat si ca paerinte, trebuie mereu sa ne dezvoltam, contrar atitudinii unor parinti care se razbuna pe copii lor pentru ca faptul ca ei au evoluat cu totul altfel, decat ei. Se razbuna sau ii manipuleaza prin diverse feluri subtile sau mai brutale. Si este adevarat ce spui: un copil are nevoie de un parinte nu numai pentru a-i pune o farfurie de mancare calda sub nas sau pentru a-l invata sa fie civilizat si atat, copilul are nevoie de iubire, blandete si atitudine in relatia cu parintele sau: parintii, multi, nu toti, au nevoie sa invete ca nu sunt cei care „eu te-am facut, eu te omor”, sunt fiintele carora o forta divina le-a facut cadou un copil. Deci, nu posed un copil, au grija de el in mod cat mai bun. Parintii trebuie sa invete sa se indeparteze sau sa se apropie de copilul lor intr-un mod frumos si cald, si nu prin crize de isterie pentru ca au facut ceva rau sau pentru ca…pur si simplu…au crescut si simt nevoia independentei depline. Scoala parintilor ar trebui sa existe intr-un fel sau altul, iar acest autor de astfel de carti, a adus o idee foarte interesanta cu el.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *