Acum mulți ani am trecut printr-o experiență… deosebită, să-i spun. Care m-a schimbat mult, atît de mult că mi s-a întîmplat apoi să nu mai înțeleg mai nimic din ce eram înainte, de parcă pur și simplu vechea mea persoană s-a extras din mine acolo, pe masa de operație, și în locul ei s-a cazat alta. Vă povestesc.

Nu am mai scris despre asta decît atunci, în 2007, într-o revistă, am avut nevoie să-mi văd povestea tipărită o dată, o singură dată, apoi am și pierdut textul cu pricina. E un capitol în care nu-mi place să scormononesc, pentru că e încă dureros și parțial neînțeles, chiar dacă mi-a schimbat viața în bine pe termen lung. Pe scurt, un băiat m-a izbit cu capul de ceva, niște scări sau un stîlp de ciment, nu știu pentru că el era beat iar eu am suferit șoc post-traumatic și nu prea-mi mai aduc aminte seara cu pricina, cert e că am ajuns la urgențe cu fața spartă, obrazul mușcat, niște măsele zburate din rădăcini, amnezie totală, m-au cusut pe dinătruntru, m-au trimis acasă, unde timp de o săptămînă în cap mi s-a acumulat puroi și așa am ajuns înapoi la urgențe cu capul cît o minge de baschet, semi-conștientă. M-au drenat de urgență și m-au programat la operație, prima din serie. Ăsta e contextul. Și acum experiența.

Eram întinsă pe masa de operație, secția Chirurgie Maxilo-Facială, spitalul de urgență Floreasca. A doua operație în decurs de cinci zile. Prima fusese de drenare a obrazului, mandibulei, maxilarului și ochiului de puroi și înlăturarea zonei cangrenate, sub anestezie generală.

Această a doua operație urma să fie una de reconstrucție facială (cusut la loc obraz, nervi, vase de sînge, piele) executată de o echipa de medici formată din chirurg plastician și chirurg cu specializarea buco-maxilo-facială. Pe obrazul meu trăia, de cinci zile, adică de la prima operație, o gaură prin care mi se vedeau dinții. Zilnic, pe zona care fusese afectată de puroi îmi puneau feșe sterile pe care apoi le smulgeau, ca să curețe bine rana. Și pentru ca peste cinci zile să poată repara chirurgical gaura perfect curățată.

Pentru că eram extrem de slabă și slăbită (aveam undeva la 40 de kg din ce-mi aduc aminte, nu mai mîncasem ceva solid de aproape două săptămîni, de cînd începuse calvarul), cea de a doua operație s-a desfășurat fără anestezie generală, doar m-au amețit cu un gaz. Am adormit în primă fază, uitîndu-mă la ceas. M-am trezit 20 de minute mai tîrziu, țipînd. Mă durea, oamenii mă coseau pe viu. Am încercat să mă zbat, evident n-a mers, eram bine legată. Am cerut anestezie, mi-au spus că nu se poate, dar să mai am răbdare, că nu mai e mult. Durea rău, nu aveam control, mă simțeam rău cu totul. Și atunci am simțit că alunec din mine.

Am intrat într-o zonă necunoscută, întunecoasă, dar foarte confortabilă. Nu mă mai durea nimic și știam cumva că dacă aleg să rămîn acolo, nici n-o să mă mai doară ceva vreodată. Era liniște, mă simțeam conținută, era bine. Am stat acolo atentă la ce simt cîteva secunde, poate un minut. Nu îmi auzeam respirația, poate nici nu respiram. Nu mi-era nici frică, nici rău. Era doar o stare de acceptare, ca o îmbrășisare cu ochii închiși. Și mi-am dat seama că în momentul ăla am de ales. Să rămîn acolo sau să mă întorc pe masă, unde totul durea și nimic nu era sub controlul meu. Mi-am adus aminte de mama, care mă aștepta în salon, fără să aibă habar ce mi s-a întîmplat, de ce operații, de ce spital. De mine însămi așa cum am fost, copil, femeie. Am ezitat încă niște secunde. Am ales sala. A fost o alegere conștientă, îmi aduc aminte perfect că am strigat foarte tare la medici să termine odată. Și acum, după mai bine de 7 ani, îmi aduc aminte perfect minutele astea. Uneori le visez noaptea.

Apoi am aflat că tocmai fusesem resuscitată.

Au mai cusut 40 de minute, am plîns încontinuu. Mi-au cusut un tub de dren în obraz și m-au trimis înapoi în salon. Unde mă aștepta mama, cu ce încerca ea să fie un zîmbet. Nu, n-am știut c-am ales bine, nu atunci. Dar peste un timp am știut, și asta m-a schimbat.

Aseară am văzut finalul unui serial la care ne uităm de cîteva zile. True Detectives se numește, e bun, foarte bun. Dar nu despre asta vreau să scriu (urmează un spoiler, dacă vreți să vedeți serialul ar fi bine să vă opriți aici cu lectura). Personajul principal, un sociopat inteligent și ciudat, cu tot soiul de teorii transcedentale, proaspăt ieșit din comă, îi povestește partenerului lui următoarele (e și prima scenă în 8 episoade în care tipul apare uman, pînă atunci nu afișează nici o emoție).

El zice așa: Nu mai eram conștient, eram în întuneric. Și sub tot întunericul ăla, mai era un întuneric. Tangibil, ca o substanță. Eram una cu tot ce iubisem vreodată. Tot ce trebuia să fac era să dau drumul. Și am făcut-o. Am primit întunericul. Acolo i-am putut simți dragostea (fiicei lui, care murise la 2 ani). Mai mult ca înainte. Nimic altceva, doar iubirea ei. Apoi m-am trezit. Și plînge ca un copil, pentru că a vrut să renunțe, dar nu i s-a dat asta. Apoi repetă de cîteva ori: N-ar trebui să fiu aici.

M-au șocat asemănarea, cuvintele alese, senzațiile descrise. Parcă scrisesem eu replicile personajului. Nici nu știu ce înseamnă asta, nu mă pot gîndi mai departe. M-am uitat la pasajul ăsta din film de cîteva ori la rînd. Am retrăit alunecarea mea. Eu am ales să mă întorc, el a ales să rămînă în întuneric, dar ceva l-a adus înapoi. El regretă. Eu nu. Și de-atunci nici n-am mai regretat mare lucru din viața mea, în schimb am ales să fiu bine, să fiu aici, să mă bucur că sînt aici, că n-am ales calea confortabilă a locului în care nimic nu mai contează.

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4218

46 comentarii

  1. Treaba este ca, odata ce ai ajuns acolo, chiar daca te intorci, mai poti aluneca din cand in cand. Dar e foarte usor sa faci aceeasi alegere zi de zi, intr-un fel. Ceea ce s-ar putea traduce prin alegerea unei lumini (speranta, viata).

  2. Wow! O trauma cumplita… Dar cum bine spunea cineva 😉 – oamenii care au suferit traume, vor fi mai fericiti!

  3. Imi pare rau ca trebuit sa treci prin asa ceva. Mama mea e medic si a vazut destule persoane in ultimele clipe de viata, sau in momente critice, inclusiv pe bunicii mei. Cei mai multi spun ca vad rude decedate de mai mult timp si sunt contrariati ca ea nu le vede. Ma si pasioneaza cumva subiectul asta al trecerii dincolo, pentru ca eu refuz sa cred ca lumea asta reprezinta tot ce ne este dat sa traim. Si din ce am citit, cei care au fost in moarte clinica au descris experiente placute, fie lumina calda, fie intuneric confortabil, cum ai descris tu. Sunt mult mai multe cazuri, numai ca oamenii sunt cumva reticenti sa spuna ce au trait sau ce au vazut „dincolo” probabil de teama sa nu fie ridiculizati, sau poate nici ei nu sunt convinsi ce au simtit era ceva real.
    Dar de ce a fost nevoie sa te resusciteze? Intrasei in stop cardio-respirator? Atat de grav a fost? 🙁

  4. Și de ce nu-i de ajuns, pentru mine, de exemplu, să citesc articolul ăsta, să mă doară ca dracu și să văd că sunt capabilă să schimb ceva? De ce o învățăm numai pe propria piele? Zău dacă n-am azi niște nervi cumpliți pe viața asta nedreaptă!

    Altfel, bine că ești bine!

  5. Dupa moartea nepoatei mele de 11 ani, cauza fiind tumora cerebrala maligna, am cautat oarecum explicatii si variante de a-mi alina durerea imensa, si am citit cartea unei doamne medium, care explica cum noi venim si ne intoarceam Acasa- asa e denumit spatiul de dincolo-, experienta aici fiind una de cunoastere, invatare sau aprofundare a unor lucruri traite in vietile anterioare in care am mai fost aici. Ca, de fapt, acolo e casa, aici suntem in trecere, ca bebelusii sunt cei mai aproape de acel loc, ei fiind cel mai recent veniti de acolo. Si ca avem un plan de viata pe care ni-l alegem singuri inainte de a intra in uterul matern, in functie de dorintele noastre pentru incarnarea de acum. Probabil ca al tau asa a fost, sa treci prin asta pentru a afla mai multe lucruri despre tine, si sa alegi sa te intorci. Tot in acea carte mai scrie ca, in decursul vietii, avem 5 momente in care suntem in situatia de a alege, al 5- lea fiind cel in care iesim din ‘joc’.
    Asta e doar o teorie, nu trebuia luata ca atare.
    Impresionant de dureros articolul de azi!

  6. Un fel de alunecare din asta am trait si eu. La mine nu a fost intuneric, ci vis foarte luminos, ca intr-o zi foarte alba de vara si regres la copilarie, cam la varsta de un an. Poate am parcurs doar o parte din drum, nu stiu. Cand m-au scos din apa eram aproape moarta, umflata si vanata, plansete in jurul meu, nu intelegeam ce se intampla. Ma durea tot corpul. N-am luat eu decizia de-a ma intoarce, am avut doar norocul sa fiu zarita plutind si trasa la mal unde s-au chinuit sa ma resusciteze. Eu imi amintesc insa perfect ca am renuntat, ca nu mai puteam da din maini si picioare, ca imi crapa stomacul de durere, ca ma durea gura de inghitit apa… gustul, ca eram extrem de obosita, cum n-am mai fost vreodata. O oboseala crunta ce a dus la nepasare. Si mi-am spus „gata, mor” si m-am lasat asa moale sa cad intr-un gol si parca am adormit. Acesta este momentul pe care mi-l amintesc cel mai clar, desi au trecut mai bine de 15 ani de-atunci.

  7. Mulțumesc că ai împărtășit cu lumea așa o poveste de viață intensă. Am respirat adânc, mi s-a făcut pielea găinii, am strâns din dinți, am oftat, am zâmbit, am lăcrimat. Deep.

  8. Daca ai vreodata timp, citeste Scarlat Demetrescu, „Din tainele vietii si ale universului” O poti gasi on-line, daca nu ti-o pot trimite in format pdf. Mie mi-a schimbat viziunea asupra vietii, suntem aici sa experimentam. Suferinta ne face sa evoluam pe o noua treapta spirituala.

    • imi poti trimite, te rog tare mult, cartea de care zici in Format pdf? eu nu locuiesc in Romania si tare imi lipseste lectura de acolo, atunci cand epuizez stocul.. Multumesc anticipat si scuza-mi indrazneala! Raluca A.

  9. Daca te admiram pana acum pentru felul in care incerci sa fii un bun parinte, acum, te respect si mai mult pentru omul puternic ce te-ai dovedit a fi in timp. Te citesc zilnic si e uimitor prin cate ai trecut, draga printesa! Eu care credeam ca sufar si trec prin prea multe…uite ca nu stiu cum ar fi sa fi trecut prin ce ai trecut tu!
    Ca o experienta asemanatoare, acum 4 ani, am mers cu logodnicul meu la plaja(a devenit sotul meu o luna mai tarziu). Si desi avusesem inainte 3 experiente soc in care au incercat diverse persoane sa ma invete sa innot si au renuntat dupa ce i-am bagat cu capul sub apa, iubirea mea a decis ca ma tine in brate si sa ne bucuram de apa langa mal. Nu stiu cum din atatea chicote si pupici, am ajuns in mijlocul apei, ne-a luat un vartej. Eu m-am panicat, el desi stia sa innoate, abia reusea sa stea la suprafata ca eu ma agatam de el si practic il bagam sub apa…si la un moment dat am ales sa ii dau drumul, sa il las pe el sa innoate la mal.Si acum imi amintesc cum am simtit o liniste profunda si ma simteam eliberata de toate. A fost o chestiune de o secunda ca m-a scos si cu ajutorul altei persoane am ajuns toti intregi (cu greu s-a decis cineva sa intervina, credeau ca ne prostim). Dar a fost o experienta…a fost altceva din multe puncte de vedere. Am ajuns acasa fara sa putem vorbi, am facut dragoste ca doi nebuni si stiu, o simt ca acela a fost momentul in care am ramas insarcinata ( ne chinuiam de mai bine de 6 luni ). Acum Tania are 3 ani si…
    Scuze daca am scris prea mult, am vrut sa impartasesc reflectia mea cu privire la lucrurile rele din care se pot naste minuni!

  10. Uaiii , mi s a făcut pielea de găină…nu ştiu ce să scriu, decât k mă bucur ca eşti bine acum şi ca ai ales să te intorci 🙂 :*

  11. Dumnezeule!!! M-ai socat!
    Cum ai reusit sa treci peste nou pot sa imi imaginez.
    Pe nenorocitul acela nu l-a gasit politia? Era noapte? Era in apropiere de casa ta?

    • N-a fost nimic de genul asta, il cunosteam pe om. A fost un accident, fara rea intentie.

    • un lucru fantastic de greu mi se pare si sa ai puterea sa ierti.. chiar si atunci cand raul a fost facut fara intentie.. asta este iarasi o lectie iar tu o persoana minunata.

  12. Sunt la birou, dar mi-au dat lacrimile instant..si le-am lasat sa curga.. ma bucur ca ai putut alege..si ales viata, fericirea si speranta! Sofia, Ivan, sotul tau.. sigur se bucura ca sunteti cu totii! 🙂
    si eu ma bucur ca existi si te citesc!

    • Eu nu cred ca lucrurile bune se nasc din cele rele, ci ca dupa ca trecem prin rau, apreciem la adevarata sa valoarele binele/ bunul. Asa cred eu, asa am simtit eu: fara suferinta, n-am stiut ce e aia fericire/ implinire. Sau poate nu am fost in stare sa o recunosc. Deci raul m-a ajutat, oricat de aiurea poate suna.

    • @Geo, nu suna deloc aiurea, ci cat se poate de real. Din pacate asa suntem construiti multi dintre noi, sa vedem bucuria abia dupa suferinta.

  13. Ai asa un stil… simplu, firesc si, totodata, profund de a scrie. M-ai emotionat!

    Si eu am trait o experienta care m-a marcat si efectele ei mi-au tulburat somnul, echilibrul si, ca o reactie in lant, starea emotionala a copilului meu (http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/206/Primul-episod-de-febra-al-copilului-meu–convulsii-febrile/).

    Asa am inceput sa scriu, din dorinta de a ma regasi. A fost un soc si, oricat as fi incercat, corpul meu raspundea pana si fizic la amintirea acelor momente…
    Prima data cand am scris, am plans cu spasme. Recitind, am avut un soi de frison. Acum, am ajuns sa ma simt libera, o privesc exact asa cum este, ca pe o experienta. Culmea, o experienta care m-a ajutat sa-mi gasesc telul!

    Iti multumesc pentru aceste randuri.

  14. Stiam ca voi naste prin cezariana de la primul control amanuntit, din trei motive mentionate in fisa personala. A urmat perioada de disconfort ce la mine nu era formata din „greturi” ci multe alte probleme ce nu fac acum subiectul in discutie. Deci a venit si ziua internarii care trebuia musai(asa spunea doctorul ce imi urmarea evolutia sarcinii)sa fiu internata cu 2 saptamani inainte de termen.
    Zis si facut…numai ca ziua internarii a fost incarcata peste masura de emotiile evenimentului mult dorit si la numai 3 ore dupa stiam ca voi naste(„normal” dupa parerea doctorului ce nu lasa de inteles ca greseste)pana seara. Nuuuu! Si nu normal, a urmat sa-i spun(desi la vremea aceea cezariana era considerata o forma de stopare a urmatoarelor sarcini si neadmisa de Ceausescu )raspicat enumerand motivele stabilite de alti medici:leziuni pe retina, hipertensiune si cel mai important sarcina era pelviana!!! Sa n-o lungesc doctorul a anuntat pe prof. Dr. Rebedea,care m-a si operat de altfel incercand sa „stearga” greseala colegului de breasla, ciudat la vremea aia cand nu misca nimeni in „Front”. Am sa sar peste amanuntele operatiei si am sa ma refer strict la clipele acelea pe care sigur nu le voi uita niciodata!…anestezie totala nu am stiut nimic pana la un moment dat cand vedeam cum cineva imi ridica alternativ ploapele si nu intelegeam de ce, ca apoi sa simt cum o bucata tare ca de cauciuc, o percepeam eu, imi era impinsa parca fortat in gura…iar eu dispersta incercam sa o imping dar nu aveam putere…ca in visele urate! Totul s-a albit si am simtit ca nu voi reusi sa le spun ca nu vreau asta!…era noapte cand m-am trezit in rezerva cu un pat si multe , multe aparate…langa era dr meu care nu mi-a spus decat o fraza si apoi a iestit: „nu te vaita ca te doare acum, ci multumeste-i lui Dumnezeu ca esti in viata si ca nu ti-a venit sorocul departe de un spital!!!
    Nu noi decidem cand „plecam”!

  15. Acum inteleg motto-ul tau de la conferinta. You are a very strong woman (pe langa multe altele)! Ma bucur sa te cunosc cu fiecare postare.. multumesc!

    PS: m-au trecut toate transpiratiile..

  16. Felicitari, Ioana, pentru curajul de a impartasi aceasta experienta cu noi, sunt convinsa ca inca doare. Felicitari si pentru omul care esti, este foarte fain sa te descoperim cu fiecare postare, si in special cu acestea de suflet… esti un om minunat, sunt convinsa de asta, chiar daca nu te cunosc personal… Felicitari si pentru omul pe care il formezi si pentru cel ce va veni! Felicitari!!!

  17. Am citit de două ori la interval de treizeci de minute si de fiecare dată mi s-a zbârlit părul la cum seamănă ceea ce povesteşti cu ce am păţit eu cu ceva mai mulţi ani in urmă (şi mult mai dur). Mă refer că exact aşa aş formula nişte fraze, frânturi de fraze, sau aş descrie nişte senzaţii.
    Şi îmi vin în minte textele idioate cu aer de filosofeală gen „ce nu te deoboară te întăreşte”. Ai di mini! Noroc cu gânditorii astia plini de copy-paste! Sincer, eu şi acum numai când simt miros de spital am un oarece blocaj, si sunt destul de stăpân pe mine. Numai dacă îmi aduc aminte în detaliu (si au trecut mulţi ani de atunci) nu mai discuţi cu mine vreo două zile. Singurul lucru pe care l-am învăţat e acceptarea situaţiilor la un alt nivel decât până atunci, gen „am trecut şi prin mai rău”. Bine, la mine asta nu e doar un copy-paste sau share fără substanţă.

  18. M-ai făcut să recitesc „Dosarul”. 🙂
    Și eu am simțit ceva de genul ăsta, când am avut un accident de mașină (hai că începem toate să îți împărtășim din experiențele noastre), mă lovisem la cap, lângă tâmplă și când m-am urcat în altă mașină, am simțit că vreau să închid ochii, să dorm, să nu mă mai trezesc, mă luase o copleșeală, era așa de bine. Dar, tot așa, am ales să nu adorm, mă gândeam la mama.

  19. Tocmai am terminat de citit o carte despre o experienta asemanatoare..cred ca ar fi de interes pentru tine sa cauti pe net: Anita Moorjani se numeste, titlul imi scapa acum. Probabil mai incolo, acum cred ca esti cam ocupata cu noul bebe 🙂

  20. Te-am descoperit intamplator, de putin timp si te-am citit cu drag, esti o femeie si o mama exceptionala!
    Cand am citit povestea de mai sus mi-am amintit de doua episoade care mi s-au intamplat undeva in aceeasi sfera de iubire intr-un loc inexplicabil. In timpul unei operatii (anul trecut, la 27 de ani unii medicii considerau ca inima mea prezinta anomalii), sub anestezie generala am simtit ca am fost intr-un loc din afara lumii, eram intr-o poiana, singura, inconjurata de natura, de nedurere si de iubire neconditionata. Cand am iesit din operatie mi-au spus ca se pregateau sa ma resusciteze pentru ca imi scazuse pulsul foarte mult.
    Apoi intr-o noapte, am avut un vis care mi-a ramas intiparit in minte, am simtit ca eram conectata cu tot universul, cu oamenii, cu animalele, cu oceanul si toata natura si am simtit ceva inaltator, nirvana, nu as putea descrie in cuvinte. Iar astazi cand am citit povestea ta mi-am adus aminte de interviul Anitei Moorjani, un interviu in care povesteste despre experienta ei in apropierea mortii.
    Ce bine ca sunt oameni care povestesc si intamplari din care invatam.
    (interviul il poti gasi pe youtube, daca ai nevoie de link, scrie-mi)

  21. mi-aduc aminte cand am citit articolul din Cosmopolitan…pe vremea aia nu ratam nici un numar …il cumparam si il devoram pe loc…si de data aia am nimerit direct la pagina respectiva si l-am citit asa, in picioare…iar la sfarsit mi se inmuiasera picioarele si tremuram…m-am asezat pe banca, eram undeva la iesirea din bricostore…si a venit sotul si ma intreba ceva iar eu eram socata, nu puteam sa inteleg ce vrea…as fi vrut sa citesc articolul in liniste nu in vanzoleala aia de oameni…dar si acum simt cum m-a sagetat inima cand am citit articolul tau. daca eu citindu-l am simtit asa…traindu-l …e deja too much. imbratisari!

  22. Va multumesc pentru curajul de a impartasi aceste intalniri cu alte lumi. Va trimit un zambet si va imbratisez. Probabil aceste evenimente, dure , le-as spune, ne fac sa ne schimbam destul de rapid, ne ajuta sa descoperim esenta lucrurilor, sa ne bucuram mai mult, sa simtim si sa gandim mai frumos.

  23. Cred ca nimic in lumea asta nu e intamplator. De neinteles si dureros, poate. Dar nu intamplator. Sunt piese de puzzle pe care le luam cu noi pentru a putea sa construim harta destinatiei noastre. Imi pare rau pentru experienta traumatizanta prin care ai trecut, dar imi pare bine ca ai folosit-o intr-un scop constructiv, intr-un scop suprem: de a da sens, cu adevarat, verbului ”a trai”.

  24. Cutremurator prin ce ai trecut. Experienta asta durereosa si tragica te-a transformat in femeia-mama care acuma esti, o mama minunata si o femeie putenica dar si delicata. Prin relatarea ta au aparut si alte marturisiri ale celor care au trecut prin ceva similar ccu ce ai patit tu, si asa se poate cine stie ceva s-a lamurit din acele intrebari pe care si le-au pus de-a lungul timpului.
    Eu am trecut prin 3 operati si de fiecare data la trezirea din anestezie am fost palmuita. La operatia de extirpare totala a tiroidei dr. chirurg atat imi aduc aminte ca era dezbracat , ff. transpirat si tipa la nu stiu cine ca sa-mi faca nu stiu ce si eu ma simteam in acelasi timp f transpirata.
    Sotul meu a stat 1 luna jumatate in terapie intensiva deschis zilnic la operatia de la gat ca sa scoata puroiul care se acumula (a fost operat de urgenta de amigdalita pultaceela cald), aproape intrase in septicemie. A fost traumatic pt el dar in special pt mine (el nu stie ce s-a intamplat nu mai are amintiri din aceea perioada a internarii, pt ca a fost sedat non-stop avand o ditamaai drena in gat ca sa dreneze mizeria plus ca respira cu ajutorul aparatelor).

  25. Greu sa mai spui ceva dupa ce citesti o poveste ca a ta. Ce ciudat cum seamana povestile celor care au ajuns la „granita”. Cand eram in facultate am avut un prieten care avusese un accident grav de masina, inainte sa ne cunoastem. A avut o fractura deschisa la picior si pierdea rapid sange. Mi-a povestit acelasi lucru, ca simtea ca vrea sa adoarma, sa se lase dus, in vreme ce cineva urla la el „rezista, rezista”. S-a apucat cu mainile de iarba de pe jos si s-a tinut cat a putut de tare sa nu „alunece”, a fost tinut de vorba pana a sosit ambulanta. Cine stie… toti o sa aflam intr-o zi ce este dincolo…

  26. Sufletul se scurge din om atunci când durerea devine insuportabila. Nu trebuie decât sa-i dam motive sa se întoarcă și bănuiesc ca ai avut.O experiența unica pe care nu as vrea sa o traiască nimeni. Sanatate !

  27. Ar trebui sa pui o atentionare la inceput, sa avertizezi gravidele ca urmeaza un articol intens :). Citindu-l am uitat si sa respir, parca a simtit copilul care a inceput sa dea alert din membrele din dotare. Sunt momente in viata care te pot redefini complet … nici nu stiu ce sa mai spun.
    Sunt insa convinsa ca te bucuri ca ai luat acea decizie de fiecare data cand ii privesti pe Sofia si pe Ivan.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *