Noi, de fapt, dansam…

Stăteam cu Iv la piept pe semi-întuneric în mijlocul sufrageriei și mi-am dat seama că de fapt nu-l țin în sus să scoată aerul de dupa supt, ci dansăm. Dansul nostru, fără muzică, cine are nevoie de ea cînd ai deja două corpuri lipite în dreptul inimilor, cînd un căpșor moțăie și transpiră pe un piept. Dansăm împreună, asta facem.

Nu-i dau lapte din țîță. Îi dau tot ce știu, ce am, totul trece de la mine la el în momentele în care-l am la sîn. El crește nu doar în centimetri, ci în minte și suflet, ia de la mine din toate fără să mă lipseasca de ele.

Nu-l adorm în brațe. Stăm îmbrățișați minute în șir, ne adulmecăm, ne observăm, ne încălzim împreună.

Nu-i alin plinsul, ci il accept ca si cum ar fi al meu, necesar, vindecator.

Nu-l spal in chiuveta pentru ca baia e ocupata de sora lui mai mare, ci ii arat cum e apa si-i povestesc cum o sa ne imbaiem cu totii in mare curind, ce sint valurile, cascadele, oceanele.

Nu-l plimb la piept ca-i mai usor, ci ii prezint lumea cea mare dintr-un loc sigur, cald, mereu disponibil: bratele mele.

Nu-i zimbesc ca sa-mi zimbeasca, ci ca sa simta (inainte sa afle) ca lumea e frumoasa cind sintem impreuna, ca s-a nascut sa fie fericit, ca o sa ne fie bine unii linga altii, ca e iubit oricum ar fi.

Asa trec zilele noastre impreuna. Dansam, iubim, ne plimbam, ne povestim vieti trecute si viitoare, ne promitem unii altora tot ce simtim ca putem oferi, ne tinem in brate in combinatii de patru luate cite doi trei patru. Ma uit la ei, la om, la fetita si la baietelul nostru si nu-mi vine-a crede ce special e dansul nostru si cit de important e sa-i observ toti pasii, in fiecare zi. Cel mai frumos dans, si cel mai greu poate. Dar sigur cel mai frumos.

16 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *