Perfect, perfectă

Ivan e dublu acum. Dublu față de cît era cînd l-am adus acasă. Dublu în două luni. În alte cîteva luni va fi triplu. Apoi se va ridica în fund. În picioare. Îmi va vorbi. Îmi va spune că mă iubește. Își va lua sora în brațe. Va rîde mai mult decît va plînge.

Acum e invers. E încă mic, uneori speriat, dezorientat, nervos, dependent de brațele noastre. E greu să fii atît de mic, de dependent.

În același timp, e mai bun, mai înțelept, mai răbdător, mai curat, mai frumos decît o să fie vreodată. Acum e perfect. Curînd o să învețe lucruri de la noi ăștia mari care-l iubim. O să învețe să vorbească, să meargă, să mintă, să rănească, să zîmbească pentru că trebuie, nu pentru că-i vine. Acum știe tot ce-ar trebui să știm noi adulții și nimic în plus. Peste niște ani o să le uite pe cele perfecte pe care le știe ca să facă loc prostiilor noastre de oameni mari. Ce trist.

Totuși, mă bucur că acum e așa, că e perfect aici, cu mine, în brațele mele, că omul ăsta minunat, deștept și frumos are atîta nevoie de mine, doar de mine, de pielea mea și de brațele mele. Mă face să mă simt… hm… cam perfectă. 🙂

Cred că de-aia mai fac femeile copii, deși uneori e greu și foarte greu.

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4165

14 comentarii

  1. Și eu cred că de-aia mai fac femeile copii. Pentru ceea ce ei ne dau, pentru ceea ce ei ne fac să fim. Pentru ei ne depășim limitele, creștem, învățăm, ne străduim. Cu ei, pentru ei. 🙂

  2. 🙂 Si Sasha e dublu si deja simt ca am un mic pietroi pe piept…E răcit si de câteva zile doarme doar pe pieptul meu. Zi si noapte cu 4500 gr pe piept. As putea sa il dau jos, sa mai fac ceva in casa asta care numai luna nu mai e. Insa când ii vad micuța liniștită si când ii vad mânuțele care se agata de mine, renunț. Cat timp o sa mai stea așa? Cat timp o sa mai fie atât de mic si de neajutorat? Praful o sa fie acolo si mâine si peste o luna. Dar el, el care creste atât de repede? Cat o sa mai fie atât de dependent de mine?

  3. Tare frumos ce spui. Imi da incredere sa trec peste toate greutatile. Eu ma obisnuiesc cu schimbarile aduse de un baietele de 1 luna in viata mea si in viata noastra de cuplu. Tot ce spui in acest post este frumos si adevarat. Si tot ce e frumos e greu.

  4. Buna! Mi-a spus cineva odata, undeva, cand fetita mea era mititica, vreo 2-3 anisori, si eu ii ceream sa aiba rabdare la randul respectiv si sa nu mai ceara in brate!!!! Acel cineva mi-a spus: ” mami, ia-o in brate, pentru ca va veni vremea sa vrei sa o faci si nu va mai vrea ea!!!!!” ……….de atunci nu pierd nici o ocazie sa o strang la piept pe caprita mea de 5 ani si un pic…:))))

  5. Ai dreptate, cand ma gandesc ce micuta si dependenta era de mine 🙂 si acum „lasa-ma te iog”, „jos veau mami” – pana pe la 7 luni a stat doar in brate, trecea de la unul la altul 🙂 „sunt supaiata pe tine” si pot continua.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *