Perfect, perfectă

Ivan e dublu acum. Dublu față de cît era cînd l-am adus acasă. Dublu în două luni. În alte cîteva luni va fi triplu. Apoi se va ridica în fund. În picioare. Îmi va vorbi. Îmi va spune că mă iubește. Își va lua sora în brațe. Va rîde mai mult decît va plînge.

Acum e invers. E încă mic, uneori speriat, dezorientat, nervos, dependent de brațele noastre. E greu să fii atît de mic, de dependent.

În același timp, e mai bun, mai înțelept, mai răbdător, mai curat, mai frumos decît o să fie vreodată. Acum e perfect. Curînd o să învețe lucruri de la noi ăștia mari care-l iubim. O să învețe să vorbească, să meargă, să mintă, să rănească, să zîmbească pentru că trebuie, nu pentru că-i vine. Acum știe tot ce-ar trebui să știm noi adulții și nimic în plus. Peste niște ani o să le uite pe cele perfecte pe care le știe ca să facă loc prostiilor noastre de oameni mari. Ce trist.

Totuși, mă bucur că acum e așa, că e perfect aici, cu mine, în brațele mele, că omul ăsta minunat, deștept și frumos are atîta nevoie de mine, doar de mine, de pielea mea și de brațele mele. Mă face să mă simt… hm… cam perfectă. 🙂

Cred că de-aia mai fac femeile copii, deși uneori e greu și foarte greu.

14 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *