Încă o mamă

Eram aseară în parc, Sofia intrase într-o căsuță de-a piticilor și se juca de-a ceaiul cu alte fetițe. M-am apropiat de ușa căsuței, m-am așezat pe vine și le-am întrebat dacă primesc și mame la ceai. Sofia m-a privit foarte serioasă și mi-a zis:
– Mami, eu vreau încă o mamă.

Am încremenit. Cum adică, eu nu mai sînt destul?
– De ce iubito încă una?

A coborît capul în piept și-a zis șoptit:
– Păi tu ai doi copii…

M-am ridicat repede de-acolo să nu-mi vadă fața. Cred că m-am schimonosit de durere. N-am știut ce să-i spun, pur și simplu s-a făcut foaie albă în capul meu. M-am dus să mă dau pe leagăn și m-am legănat așa aiurea o vreme.

Cînd mă gîndesc ce furtună de emoții și gînduri e în ea acum… cum stă și le simte pe toate și caută soluții să-i fie mai bine… Mi-o și imaginez noaptea în pat, pe întuneric, cu păturica ei portocalie în brațe, socotind tristă despre noi, despre ea și fratele ei mic, cum simte că ea n-a fost de-ajuns de-am mai făcut unul…

Și e atît, atît de mică… Uneori uit cît e de mică, pentru că ea e sora mai mare. Și pentru că e atît de înțeleaptă și bună. Dar e mică, e aproape un bebeluș și ea și mi se rupe sufletul cînd mă gîndesc că simte că nu-i mai sînt de-ajuns. Mai vrea o mamă, ca împreună cu restul de mamă care sînt eu acum, să facă o mamă întreagă pentru nevoile ei.

V-am spus că mi se rupe sufletul? Îl aud uneori, azi lîngă căsuța piticilor l-am auzit cum se rupe.

Pin It

118 Comments

  • Violeta spune:

    Offf… Doamne! Te inteleg perfect chiar daca eu am doar un copil. Eu am simtit cum mi se rupe sufletul de multe ori, dar in contexte diferite de al tau. Din pacate asa este viata asta cruda cu noi. Tine mereu sa ne intristeze….

  • Greta spune:

    Ioana, nu te lasa atat de usor daramata. Stiu, usor de zis, dar Sofia intelege enorm de multe. Cred ca poate intelege daca-i explici ca esti la fel de mult mama ei ca si inainte de-a veni Ivan. Poate daca-i citesti si niste povesti gen gaina are mai multi puisori si-i iubeste la fel?
    Sorry daca e un sfat aiurea-n tramvai… 🙁

  • Andra spune:

    Of, eu am fost copilul mai mic… Asa ca din perspectiva mea, mama a avut tot timpul doi, n-am avut ceva de suferit. Stiu ca fratele meu a suferit, in schimb, din cauza asta, desi au fost 6 ani intre noi, si mi-a reprosat-o prin adolescenta. Partea buna e ca va veni o vreme cand vor fi apropiati, noi am fost foarte apropiati, chiar daca aparitia mea pe lume i-a furat lui din atentie, dragoste, rabdare etc. Si sunt convinsa acum ca nu si-ar fi dorit sa fie singur. Asa ca nu pot sa te incurajez decat ca o sa fie bine la un moment dat.

  • Xenia spune:

    Sunt sigura ca, in timp, sentimentele astea se vor atenua, la ea, si la tine, si veti fi fericiti in 4 (ca sa nu mai zic ca, atunci cand vor fi amandoi mari, se vor avea unul pe celalalt). Ia-o usor, pentru toata lumea e greu sa se adapteze situatiilor noi, indiferent de varsta.

  • Anca spune:

    🙁 cred ca asta e totusi cel mai mare dezavantaj pentru diferenta mica intre frati, mai mare decat faptul ca ii e greu mamei/parintilor. Intre ai mei copii e o diferenta de 3 ani si jumatate si desi baietelul cel mare e intelegator si eu am facut tot ce am putut sa ii fiu aproape la fiecare chemare iar sotul i s-a dedicat in exclusivitate, i-am citit deseori in ochi tristetea. Tristete pe care nu am mai vazut-o inainte si da, mi s-a rupt sufletul. Acum, dupa aproape 3 luni de la nastere devine mai usor, fetita incepe sa nu mai fie atat de dependenta de mine si probabil si el s-a mai obisnuit. Nu mai vad tristetea, dar e greu sa realizezi ca ai dat asa peste cap universul unui pui de om. Am insa speranta ca viitorul va compensa cu multa joaca si iubire fata de surioara lui.

  • Andreea Te. spune:

    N-am mai comentat de mult, dar azi am simtit nevoia sa te incurajez…Cheeeer up, Ioana! Esti o mama minunata si faci tot posibilul ca Sof sa treaca mai usor peste supararile ei. Chiar si faptul ca e capabila sa isi exprime sentimentele si cauta solutii e mare lucru pentru varsta ei, ceea ce nu se poate spune despre alti copii aflati in aceeasi situatie. O sa treaca si perioada asta, o sa fie totul bine, o sa ai 2 copii f frumosi si foarte inteligenti din punct de vedere emotional- lucru foarte important! Si Eva e f preocupata in perioada asta de ideea de mama, intreaba unde e mama tuturor obiectele si personajele posibile, nu se lasa pana nu le gaseste o mama sau/si un tata. Mie imi spune ca atunci cand o sa ma fac eu mica o sa fiu fetita ei si ea o sa ma tina in brate… Stiu ca la voi e altceva, dar poate e si o preocupare specifica varstei. Incearca sa nu se rupa prea tare inima, mai ai multa nevoie de ea. Va pupam pe toti! P.S. Scrisul minunat ca de obicei, iar eu ca o cititoare veche promit sa te citesc mereu chiar nu o sa-mi placa vreodata una sau mai multe dintre postarile tale (apropo de ieri):)

  • Ingrid spune:

    Si mie imi este atat de teama sa fac al doilea copil, tocmai din motivul ca maimu al meu este (daca nu este, pare, cel putin) atat de dependent de mine, de respiratia mea, sa se lipeasca de mine in fiecare noapte (da, dorm cu el, a decis la 6 luni ca nu mai vrea sa doarma singur, si de atunci daca il mut in patul lui, se trezeste dupa 1h-doua si incepe sa planga dupa mine), sa ma auda la telefon cand sunt plecata, sa ii alin eu orice suferinta, orice cazatura, orice, orice… Si nu stiu daca ar rezista sa ma „imparta” cu un fratior sau o surioara 🙁 Si nici eu nu stiu daca as putea… momentan…
    Insa, Sofia se vede ca intelege atat de multe, probabil ca tanjeste dupa perioada de dinainte de fratiorul ei, cand avea 100% atentia voastra, cu timpul insa sunt sigura ca va intelege ca dragostea voastra (a ta, in special), nu s’a impartit la doi, ci s’a multiplicat cu doi, cu trei, chiar cu mai mult 🙂

  • Ioana spune:

    Sincera sa fiu si mie mi s-a rupt sufletul doar cat am citit relatarea ta!Dar fii fara grija ,tu ,Ioana stii sa fii o super-mama.Nu sunt mama inca,dar atunci cand ma va binecuvanta Domnul cu un bebe,as vrea sa fiu mama macar jumatatea ta!Tu ma faci sa cred (si o fac cu tarie!) ca exista (si) superwomen,iar aceia esti tu ,faptura frumoasa!:)

  • Ina spune:

    Trist!!! Dar va trece, copila va creste si va intelege! Si eu am fost cea mare in familie si imi aduc aminte ca am simtit pana in scoala generala ca e mai iubita surioara, dar nu era asa!

  • Madalina Zamfirache spune:

    Mi-ai rupt si mie sufletul cu postarea asta…

  • cristina spune:

    La noi perspectiva e alta: „Mami, voi l-ati nascut pe bebe ca sa am eu cu cine ma juca?”…Dar sunt aproape 6 ani diferenta intre ei 🙂 Cand o sa fie bebe mai marisor si mai interactiv o sa simta altfel. Probabil ca si a mea simtea ca nu mai sunt doar mama ei si era deznadajduita, dar acum de cand e bebe mai mare si se joaca impreuna nu mai simte ca ar fi cineva in plus sau in minus.

  • Maria Marin spune:

    Am plans si eu, nici nu vreau sa-mi imaginez cum e pentru tine.
    E atat de frustrant ca desi, cel putin in cazul meu, motivul principal pentru care mi-am dorit sa am al doilea copil este pentru primul, la inceput (cine stie cat o dura perioada asta, ca la noi e inca in desfasurare) el, primul, este cel care sufera enorm. Si ma enerveaza de fiecare data cand mi se spune asa, usor, cu o fluturare a mainii, ca trece si se uita… OK, o sa uite candva, dar ACUM? Acum nu conteaza ce simte?

  • 🙁 Mititica de ea! Mi-au dat lacrimile… Asta e unul din motivele pentru care pana acum n-am avut curaj sa fac alt copil. N-am putut sa-i fac Marei asta, n-am putut… Inca nu pot si nu stiu daca o sa pot vreodata. Stiu ca astea toate o sa treaca si mai tarziu le va fi bine… Dar acum pentru ea nu imi pot imagina cum e.

  • Emilia spune:

    Dar de ce nu-i explici ca fratele ei e AL EI si l-ai facut PENTRU EA, nu pentru tine?
    De ce nu-i zici ca nu l-ai facut pt ca ea nu era de ajuns ci pt ca ea sa nu fie nevoita sa treaca singura prin viata, pt ca ea sa aiba cu cine sa se joace si cu cine sa se sfatuiasca, cui sa ii povesteasca ce are pe suflet, cu cine sa schimbe o vorba si cine sa ii fie punct de sprijin si alinare cand va fi mare si voi veti fi ocupati/batrani/bolnavi sau nu veti mai fi.
    Sa inteleaga ca a nu fi singur la parinti e de bine nu de rau. Eu sunt singura la parinti si mi-as fi dorit sa nu fi fost.

    • Madalina spune:

      Uf ce abordare….gresita! Cum sa ii spui ca fratele e AL EI….nu-i un obiect, e un suflet. Cum sa ii spuna ca l-a facut PENTRU EA? Asa se fac copiii? Pentru cineva?

      • portocala spune:

        Probabil si viziunea mea este la fel de gresita ca cea a Emiliei, dar da, si eu cred ca in general copiii sunt facuti pentru cineva (parinti, frati) si nu vad unde e problema. In special daca faci mai multi copii in urma unei decizii constiente, ma gandesc ca ii faci pentru fratii lor si nu doar ca sa vezi cat de interesanta e viata cu 2, 3, 4…. prichindei. Un copil nu e un obiect intr-adevar, dar de aici si pana a considera ca existenta lui este 100% independenta de deciziile si dorintele parintilor, mi se pare ca e totusi cale lunga.

        • Ileana spune:

          Cred ca versurile acestui poet libanez spun totul…

          „Copiii tai nu sunt copiii tai.
          Ei sunt fiii si fiicele vietii care tanjesc dupa ea insasi.
          Ei vin prin tine, dar nu de la tine,
          Si desi ei sunt cu tine, totusi ei nu-ti apartin.
          Poti sa le dai dragostea ta, dar nu si gandurile tale,
          Pentru ca ei au propriile lor ganduri.
          Poti sa le adapostesti trupurile, dar nu si sufletele,
          Pentru ca sufletele lor locuiesc in casa viitorului,
          Pe care tu n o poti vizita, nici macar in visele tale.
          Te poti lupta sa fii ca ei, dar nu incerca sa-i faci ca tine
          Pentru ca viata nu zaboveste in ziua de ieri.
          Tu esti ca arcul din care copiii tai pleaca ca niste sageti vii.”

          Kahlil Gibran, Profetul

          Pentru mine, a spune ca am facut un copil pentru a-mi fi sprijin la batranete sau pentru a se ajuta cu frati lui este foarte aproape de ” eu te-am facut, eu te omor”….

      • Gabi spune:

        Intotdeauna aduci pe lume un copil cu un motiv si cred ca cel mai plauzibil este acela ca l vrei, deci e al tau, pentru toata viata. in concluzie il faci pt tine ( si nu numai, dar sa nu dezvoltam 🙂

        • Printesa Urbana spune:

          Ivan nu e nici pentru ea nici pentru noi, Ivan e pentru el… l-am facut pentru ca ni l-am dorit, l-am facut si pentru ca ne-am dorit ca ea sa aiba inca un om care sa o iubeasca neconditionat, l-am facut pentru ca e nevoie de oameni buni, l-am facut din multe muuulte motive, dar nu ca pe un cadou pentru ea, in nici un caz.

          • Emilia spune:

            Da, clar ca Ivan e facut pentru el in primul rand. Dar totodata nu e facut ca sa o raneasca pe sora lui cum e perceput poate cateodata de Sofia. Si este fratele ei deci e AL EI la fel cum e copilul Ioanei deci e AL EI. E de preferat sa inteleaga ca e de bine sa ai un frate decat ca e de rau. Sa se astepte la avantajele de a avea un frate decat sa se concentreze doar pe minusuri. Si sa recunoastem cinstit ca atunci cand alegem sa facem 2 copii si nu ne oprim doar la unul luam aceasta decizie in parte si pentru ca primul sa nu fie singur.

  • Ioana spune:

    Am si eu doi, unul de 3 si jumatate, al doilea nou nout, din vara. Cel mare a fost gelos cam doua saptamani, acum e deosebit de atent cu bebe, face liniste sa nu il trezeasca (!), il mangaie, il pupa. Uneori spune ca vrea in brate cand il alaptez pe cel mic, dar de cele mai multe ori doar se uita interesat. Odata mi-a spus ca vrea sa il pun pe bebe inapoi in burtica :(. I-am spus ca bebe e al nostru, ramane la noi, dandu-i exemplu alte familii cu mai multi copii (noroc ca avem destule prin jur cu doi baieti). Acuma se joaca de-a familia cu Minnie si Mickey Mouse, are si un „pui” Mickey si mai vrea unul, sa fie doi („toata lumea are doi copii”). Intre timp, parca s-a apropiat mai mult si de tati, si se lasa pupat si imbratisat mai des. Chiar la inceput a facut circ mare cu somnul, de fapt a dormit relativ catastrofal toata vara, pare sa se fi linistit acum. Nu m-am asteptat, eram pregatita pentru mult mai rau. Ma gandesc ca Sofia ta e si mai mica la varsta, si bebe ceva mai „nou” ca al meu, te-a avut cu adevarat numai pentru ea pana acum, deci are nevoie de timp. Si mai exista si varianta sa fi auzit ceva pe undeva, cum ca parintii fac bebe pentru ca cel mare e rau, sau alte aberatii perorate pe strada, in parcuri, te miri pe unde. Pe noi toata lumea ne intreaba de-acum ce face bebe, de parca cel mare n-ar exista, si cred ca il afecteaza situatia, desi nu a reactionat inca.

    • Printesa Urbana spune:

      Noi avem mare grija ca ea sa primeasca la fel de multa atentie ca el, daca nu mai multa, de la musafiri.

  • Andreea 28 spune:

    Si eu m-am intristat…pe moment asa e…ca nu e suficient o mama, dar, cand va creste cel mic si se vor juca impreuna , atunci sufletul rupt se va coase la loc…vei vedea…

  • Anca Negrila spune:

    Na ca mi-au dat lacrimile! Acum 4 luni mă gândeam ca cel mai greu lucru de gestionat după venirea lui Toma pe lume, acum 3 luni, va fi reacția fetiței de 4 ani. Pana acum a avut toată atenția noastră și acum tb sa ne imparta. Mă așteptam, sincer, la crize, la replici de genul „du-l inapoi”, „arunca -l la gunoi”, orice numai atitudinea ăsta înțelegătoare și f.matura nu am prevazut-o. Și mi se rupe sufletul, așa cum bine zici, când îmi spune ” mami, înțeleg ca nu te poți juca acum cu mine; o sa te joci când ai timp”, „ai grija de el ca e mic”…..și mă uit la ochișorii aia mici și triști si mă gândesc cum sa fac sa mă multiplic. E și ea un suflețel care are dreptul la toată atenția mea:-(.

  • Kundera spune:

    Din experienta…. Cand am gasit-o pe sora mea acasa aveam 5 ani si veneam din spital! Mama nu ne-a putut vizita ca tocmai ce nastea; tin minte sentimentul de parasire si mai apoi, ajunsa acasa, cum varsam apa intentionat pe ea! In timp insa, am indragit-o, iar acum nu imi inchipui viata fara ea! Am lacrimi in ochi, asa ca ai rabdare si mai tarziu, o sa vezi, o sa iti multumeasca ca are un frate!

  • Laura spune:

    Intre fetitele mele sunt 3 ani si jumatate.
    Poate nu e aceeasi situatie dar acum fac totul impreuna, totul se imparte la 2. Cele mai reusite jocuri care tin cu zilele o camera rasturnata sunt impreuna.
    Fiindca si la noi cele mai dorite povesti sunt cele de cand erau ele mici, exista una cum ca cea mare si a dorit-o f mult pe cea mica si atunci I s-a indeplinit dorinta.
    Cea mica e convinsa ca ea a trecut prin mai multe stadii de evolutie ca un mic cocon: de vis al mamei, de dorinta a surioarei, de bebe in burtica, si asa mai departe.
    Pe mine m – a ajutat sa nu bag asa tare in seama sentimentele de care vb dezvoltandu-I la cea mare instinctul matern, pe care o sora mai mare intotdeauna le va avea.
    Lasand-o sa fie un pic sefa, sa dea exemplu, stii tu cum.
    Si din pacate, da, fratele meu mai mare mi-a reprosat si mie la un moment dat izgonirea lui din paradis.
    Acum ne iubim, si suntem mandrii unul de altul.
    Ce sa mai vb despre amintiri…

  • Flory spune:

    Pff nici nu stiu ce sa zic , eu cred ca as fi izbucnit in plans , e atat de mica si simte lucruri atat de profunde , ma doare sufletul , te inteleg prin ce treci .
    Mai am o luna jumate pana apare bebe si fetita mea sta lipita de mine , pana acum vreo luna era numai cu tati , acum vine mereu la mine sa o alint , ma roaga sa o tin in brate , plange din orice , nu stiu cum voi face sa i tin pe amandoi in brate , ma simt vinovata …

  • Ioana Ivan spune:

    Asta e unul din motivele pt care noi am decis sa ne oprim la 1…de altfel, eu nu am simtit in inima mea niciodata mai mult de un gol de umplut (pe care Calin l-a umplut complet si perfect) 🙂

  • Ioana spune:

    Nu cred sa existe femeie care sa isi fi dorit copil la fel cum ai vrut tu. Adu-ti aminte de asta si de cata bucurie ai simtit cand ai avut-o pe Sofia si poate acest lucru iti va da putere sa nu te simti acum vinovata pentru ca ai doi. Acum, mai mult ca sigur ca ea simte ca universul tau nu mai este ea, dar sigur isi va reveni. Este o frustrare normala peste care va trece cu multa rabdare din partea voastra. Iti tin pumnii sa fie din ce in ce mai usor 🙂

  • Irina spune:

    si la noi e la fel… diferenta de 3 ani intre ei. Fetita e foarte intelegatoare dar sunt momente in care cedeaza si vrea sa fie doar Ea.
    Ma gandesc cum m-as simti eu daca Ea ar mai avea o mama!?!? oare nu as fi trista, suparata? nu as vrea sa fiu eu in atentia ei tot timpul? Oare nu as face tot felul de lucruri pe care altfel nu le-as face?
    E tare complicat.

  • Dana spune:

    Ce tare m-a intristat povestea! Eu am doar un singur copil si chiar si asa uneori simt ca nu pot sa ii dau tot timpul si atentia de care are nevoie, mi-e greu sa imi imaginez cum ar fi sa ma impart intre doi. Am toata admiratia pentru mamele ca tine care au doi pui mici, cred ca e tare greu, dar si tare frumos!

  • Dana spune:

    Am uitat sa spun ca si baiatul meu a spus la un moment dat ca ar vrea o mama de jucarie care sa stea tot timpul cu el 🙁

  • Andreea Maria spune:

    Emotionant pana in adancul meu, draga Printesa… Sofia e inteleapta si va trece si aceasta etapa… Iar tu esti o suuuper-mamica! Va imbratisez!

  • Omnia spune:

    Right up my alley! Am fost singura 6 ani jumatate, apoi am devenit sora mai mare. Nu mi-a convenit. Nu numai ca nu mai eram singura preocupare a parintilor, bunicilor, cunostintelor, dar brusc toti laudau cat de frumoasa, draguta, mica, isteata, speciala, etc. e sora mea. Asta exact la vremea cand mie-mi cadeau dintii :). Acum asist la rivalitatile dintre iezii mei: cel mare a fost pe rand trist, furios, intelegator, prietenos, iubitor, empatic si de la capat. Crezi ca ar fi fost mai fericita sa ramana singura cu voi? Ciocolata cum s-a manifestat cand i-ati tradat suprematia? 😀 M-am framantat si eu pe tema asta, cu terapeut cu tot: http://des-monia.blogspot.ro/2014/07/catharsis.html

  • cornelia spune:

    e sfasietor! dar sa vezi cum este cu trei….si toti bolnavi, si toti o vor pe mamica lor sa-i tina in brate si sa-i aline;si sa crape inima in tine ca tu trebuie sa-i acorzi atentie celui mai mic ca deh se agata de tine si urla cand vede ca te ocupi de ceilalti…..si sa le vezi ochisorii plini de lacrimi
    ca nu le acorzi lor primii atentie….

  • Alexandra Balan spune:

    Offf, Doamne, mi-ai sfasiat sufletul de durere. Insa din perspectiva unui copli care a crescut singur la parinti si a jinduit dupa o sora sau un frate iti spun ca tu vei fi cea ” geloasa” ca nu mai ai exclusivitate in inima ei. In inima ei veti exista voi ca parinti si Iv si veti imparti dragostea la trei. Acum trebuie doar sa invatati impreuna cu Sofia cum sa cultivati dragostea pentru Iv in inimile si in mintile voastre. Si fiecare se descurca dupa cum poate si dupa cum intelege mintea fiecaruia dintre voi sa o faca.

  • Roxana holca spune:

    Stiu ca e copilul tau si cu siguranta ai vazut mai multe in ochii ei decat am vazut eu in acest post, dar poate, a vrut copilul putina egalitate:) tu ai 2 copii: vrea si ea sa fie ca tine sa aiba 2 mame. 2:2. Oricum va aveti unul pe altul si va descoperi curand ca satisfactia e mai mare cand daruiesti (iubire, ajutor, atentie, jucarii, etc.) decat cand primesti. Esti cea mai buna mama (si esti si un bun exemplu). Nu-ti baga idei in cap (asa cum, atat de simplu, ne bagi noua:)) Pupam familia regala! sa fiti sanatosi si iubiti
    P.S. nu iti scriu prea des dar cand iti scriu profit de ocazie sa iti multumesc pentru munca pe care o prestezi pe blog.pup

  • Loredana spune:

    M-ai făcut sa plâng….
    Ma uit in ochii fiicei mele și ma întreb dacă va simți la fel, dacă ar mai veni încă un copil in casa. Ea e disperata după copii, asta il face pe soțul meu să creadă că ar fi foarte fericita dacă ar mai avea pe cineva. Eu nu sunt așa sigura….
    Eu am fost sora mai mare si știu cum mi-a fost. ..

  • simona b spune:

    Ah…da. si al meu suflet la fel sufera. Si mi-e facut tzandari in ultima vreme. Caci cel mare nu vrea sa dea din jucarii. Nici cea mai mica dintre piese. Si pe orice ar pune mana ii trebuie lui.hai ca m-a luat lacrimatul si sunt la dentist.

  • Ioana spune:

    Hmmm, dar oare nu e de fapt cu totul altceva în căpșorul ei ? Poate vrea două mame, așa cum tu ai doi copii, doar ca să fie la fel ca tine. De exemplu daca o fetita are doua papusi iar ea numai una, o sa vrea si ea doua. Daca altcineva are doua pisici si ea numai una, o sa vrea si ea doua pisici. Daca o mama are doi copii, de ce un copil nu ar vrea sa aiba si el doua mame ?
    Poate nu este vorba de nici o urma de gelozie. Poate, zic si eu.
    Fiica-mea mi-a spus, pe la 4 ani ca ar vrea ca bunica sa fie mama ei si nu eu. M-am speriat in prima clipa si, vorba ta, m-am albit la față, dar pe urma, vorbind cu ea, mi-am dat seama ca vroia ca eu sa-i fiu aproape doar la jocuri si distractie si sa lasam, amandoua, autoritatea pe umerii altcuiva. Vroia, de fapt, sa fiu sora ei. Eu am luat-o ca pe o declaratie de dragoste 🙂

    • Printesa Urbana spune:

      m-am gindit si eu la asta, dar… nu, nu cred ca asta a vrut sa spuna, tristetea ei spunea altceva…

    • feedback spune:

      m-am gandit si eu la asta, dar realizez ca oricum am intoarce-o, ideea ei era probabil sa fie „mama si copilul”, nu „mama si copiii”. adica unu la unu, nu unu la 2,3.
      o mama pt fiecare copil 🙂

  • Liza spune:

    Wow! cred si eu ca te-au durut enorm cuvintele ei. Cuvinte spuse fara ura sau rautate, asa suntem noi mamele, ne stresam mereu si vrem ca totul sa fie perfect pentru copiii nostri. Sunt sigura ca pe masura ce va creste o sa inteleaga tot mai bine si-o sa gaseasca alte solutii decat inca o mama, vei vedea. Si cum tu ai crescut-o minunat pana la varsta asta, acel moment nu poate fi departe. Stai sa mai creasca putin micul Iv, se vor putea juca impreuna, vor complota, vor face nazbatii si atunci nici nu te vor mai baga asa mult in seama. Acum il vede inca ca pe un mic intrus neajutorat dar iti va fi mai mare dragul cand ii vei vedea jucandu-se la nisip impreuna, cand se vor da cu bicicletele impreuna…Baiatul meu, cand avea varsta Sofiei spunea ca nu vrea sub nicio forma un frate sau o sora. Acum, la 4 ani jumate ma tot intreaba: mami, cand mi-l dai pe fratiorul meu? Si eu ma spetesc sa-i explic ca e inca mic si trebuie sa mai creasca in burta la mami ca daca nu creste nu ne vom putea juca cu el. Copiii se schimba si evolueaza incredibil de rapid, da-i timp si va fi bine. Totul depinde de voi ca parinti si din cate am citit nu sunteti genul care sa faca diferente intre copii asa ca Sofia nu se va simti in plus sau povara din cauza fratiorului mai mic.

  • ieucumine spune:

    O sa treaca dupa o vreme. Nici eu nu l-am suportat pe frate-mio. Ideea e sa nu faceti diferenta mare intre ei, ca ai mei s-au purtat tot timpul altfel cu frate-mio si au avut alte asteptari de la mine.

    o zi faina1

  • irina ge. spune:

    Sofia e inca foarte mica, dar in timp poate nu o sa mai fie asa sensibila , dimpotriva o sa aprecieze ca are un tovaras de joaca. Si peste niste ani o sa aprecieze ca nu va fi singura pe lume si o sa aiba un frate alaturi. Eu am un copil si nu-mi mai doresc altul, iar cand eram mica imi amintesc ca eram geloasa numai pe ideea de a avea un ”concurent” la atentia parintilor. Asa sunt eu:) . Iar toata dragostea e pentru singurul meu copil.
    Dar tu esti altfel si vei sti sa treci peste aceasta nemultumire a Sofiei, s-o faci sa inteleaga ca ii iubesti la fel pe amandoi.

  • Kate spune:

    Asa cum tu ai doi copii ea are doi parinti, deci este egalitate 🙂

  • Oana spune:

    Cu rabdare si intelepciune vei reusi sa treci peste aceasta tristete ta si a micutei delfine. E greu acuma, dar cu harul de mama si iubirea ta pt ambii tai pui scumpi veti trece cu bine. Universul Sofiei care pana acuma era roz si pumos s-a innourat si acuma cred ca sunt si niste stropi de ploaie, dar dupa nori intotdeauna este soare si un curcubeu pumos si totul va redeveni la normal sau la un alt normal,unde se vor juca un fratior si o surioara, iubindu-se asa cum tu ne inveti in postarile tale. Inima ta de printesa este mare si ai acum impresia ca s-a sfasiat, insa nu este asa, ea s-a transformat ca sa incapa toate iubirile si toate dragalaseniile lumii voastre. Numai si numai de bine sa aveti parte tu si familia ta pumoasa.

  • Alinutza spune:

    eu tot timpul mi-am dorit un fratior. Fratior nu surioara.
    Mama a pierdut o sarcina de 6 luni. Eu eram mica nu imi amintest prea bine insa parintii mei au suferit mult atunci, mai ales mama. Am ramas singura la parinti si spun din tot sufletul ca tare mi-ar fi placut un fratior! Chiar daca ma certam cu el, sau ne-am fi batut, sau dusmanit…tot as vrea.

    Vroiam sa te intreb: o implici si pe ea in crestera lui Ivan; adica participa la schimbatul pampersului, la baita ?
    Matei e foarte fericit cand ma ajuta la treaba, el baga hainute la masina.

    • Printesa Urbana spune:

      Sigur ca da, noi sintem impreuna toti tot timpul, o invit mereu sa ma ajute cu Ivan, dar numai uneori e cooperanta.

  • Simona spune:

    Uf,nici nu am putut posta din prima comentariul,semn de tristete..
    Mi-au dat lacrimile. Imi doresc in viitorul apropiat un bebe,iar pe langa teama (normala cred eu) a primului copil, mai teama imi este sa ma gandesc mai departe in viitor la un al doilea copil.
    Sora mea are o fetita de 2 ani jumatate si insarcinata in 5 luni. Cea mica o solicita si deja nu ii mai poate oferi 100% suport.Intr-o zi,cand avea niste dureri de la sarcina, cea mica a spus ca „pe mami o doale bebe”. Mi s-a rupt sufletul si am rugat-o sa nu o lase cu impresia ca bebe e vinovat de ceva rau. Ieri ii mangaia burtica si spunea ca bebe e cuminte 🙂
    Cumnata mea a nascut al doilea copil cand cea amre avea 5 ani.Multa vreme a fost geloasa pe fratior,in ciuda incercarilor noastre de a-i explica faptul ca mami si tati ii iubeste pe ambii la fel s.a.m.d.
    Va imbratisez pe toti 3,ca de la distanta gandurile bune sa va faca viata mai frumoasa!

  • Ruxandra spune:

    Offff… eu sunt sora mai mare. 2 ani jumate diferenta. Nu e simplu :)) eu am fost geloasa si nu l vroiam de cand era in burta… pana pe la 14 ani ai mei am tot avut conflicte si am sufetit de mania persecutiei 🙂 nu cred ca te incurajeaza ce zic eu aici 🙂 totusi tu abordezi altfel problema decat o faceau ai nostri si cred ca pana la urma se va linisti Sofia. Daaar nu e simplu! 😉

  • ana spune:

    Exact in aceeasi situatie sung si eu, unul dea 3 ani si unul de 7 luni. Am sentimentul ca pe baietel l-am obligat ea fie el cel mare si cu toate asteptarile, poate/singur mult prea mari, in plus si mersul la gradinita. Cand am nascut fetita m- am simtit vinovata. Vinovata ca ii rapesc dragostea, atentia, copilaria, viata pe care o stia…el e si a fost fantastic cu noul venit, dar tot se simte ca undeva in sufletelul lui lucrurile Inca nu sunt clare, ca el sufera 🙁

  • Irina spune:

    Si eu sunt sora mai mare iar cand era mica mi-a fost foarte greu sa inteleg de ce parintii mei au mai avut nevoie de inca un copil, mai ales ca eu si fratele meu avem personalitati complet diferite si nu ne intelegeam deloc. Dar totul s-a schimbat de cand am plecat eu la facultate, am inceput sa avem discutii mai serioase, sa ne intelegem mai bine. Deci, pentru incurajare, nu mai ai decat vreo 16 ani de rivalitate intre frati de indurat :))
    Eu cred ca cel mai bun lucru pe care il poti face pentru un copil e sa ii oferi un frate sau o sora. Viata e grea si e cu atat mai grea daca te simti singur pe lumea asta. Relatia pe care o poti avea cu un frate nu cred ca o mai poti avea cu nimeni. Acum fratele meu a plecat din tara si imi este atat de dor de el (desi este un morocanos care nu prea dadea semne de viata nici cand locuiam in acelasi oras, dar e morocanosul meu). Chiar mi-a trecut prin minte ca mi-ar fi placut sa am mai multi frati, ceea ce mi se parea de neindurat in copilaria mea 🙂
    Cu timpul si Sofia va intelege ce norocoasa e ca il are pe Ivan al ei, sunt sigura!

  • Diana spune:

    Intre mine si sora mea sunt 5 ani diferenta. Eu sunt sora mai mare. Mi-am dorit atat de mult o surioara si i-am batut pe ai mei atat de mult la cap incat ai mei s-au decis sa mareasca familia. Am fost insa extrem de dezamagita cand am vazut prima data sarmaluta adusa de la maternitate. Am fost geloasa, m-am simtit data la o parte, ne-am ciondanit si ne-am paruit cam toata copilaria. Cred ca atunci cand a ajuns ea in clasa a 5-a sau a 6-a, cand s-a produs declicul si ne-am dat seama cat de mult ne iubim si cat de minunat este ca ne avem una pe cealalta. Este absolut minunata, ma bucur enorm ca o am, este cea mai buna prietena a mea si motivul pentru care voi face inca un copil. Atunci cand s-a imbolnavit mama, acum 2 ani, mi-am dat seama cat de important este sa ai o alta fiinta care sa inteleaga perfect prin ceea ce treci, care sa-ti fie sprijin si pe care sa o sprijini ca sa depasim impreuna un moment crunt. Ma gandesc ca intre ei este o diferenta mica, de doar 2 ani si vor putea in curand sa se joace impreuna si nu vor trebui sa astepte sa treaca 11-12 ani ca sa-si dea seama cat de mult se iubesc si ca faptul ca sunt 2, nu inseamna ca vreunul dintre ei primeste doar jumatate din dragostea de mama.

  • Adriana spune:

    Eu am doua fete gemene de doi ani si este tare, tare greu sa acord atentia individuala pe care fiecare si o doreste, fix cand si o doreste (de obicei au nevoie simultan de mine si na, imparte te cum poti) . Pe de alta parte, cand avem special time individual sunt mai relaxate, adica nu ma vor asa cum o fac cand sunt impreuna… Pe mine ma ajuta sa schimb perspectiva si sa ma gandesc, ca si ele coopereaza pe baza temerilor mele: sa nu defavorizez, sa fiu egala, sa acord timp si atentie la fel, etc. Mai clar, daca eu nu as avea temerile acestea, poate nici ele nu ar avea ce evidentia. Caci copii acestia, cred eu, vin sa ne vindece si sa ne ajute sa crestem. Iubirea nu se imparte, iubirea este acolo pentru fiecare si creste odata cu ei.
    A nu face al doilea sau al treilea copil doar pentru ca primul ar reactiona, nu e o varianta pentru mine. Caci in viata si lumea asta mare, un frate/sora poate fi un prieten cand noi nu vom mai fi pentru ei.

  • Vanina spune:

    Intreab-o pe Sofia pe cine mai iubeste ea: pe tati, bunicii materni si paterni, jucarii, alti copii sau alti oameni pe care ii iubeste. Si apoi spune-i sa nu mai iubeasca pe nimeni si sa nu se mai joace cu nimeni si sa nu mai vorbeasca cu nimeni decat cu tine si atunci o sa poti sa faci si tu la fel. Daca o sa inteleaga ca nu se poate asa ceva o sa inteleaga ca si tu iubesti mai multi oameni, inclusiv pe fratiorul ei, pe tatal ei, pe bunicii ei si asa mai departe. E pur si simplu geloasa si te considera proprietatea ei.

    • Printesa Urbana spune:

      Am facut exercitiul asta de citeva ori dar nu pare sa o ajute. Logica o intelege, nu rezoneaza insa cu ea.

      • riri spune:

        pedopsiholoaga la care mai mergeam ar spune pur si simplu ca are o problema de pozitionare,locul copilului si al celor doi parteneri adulti e diferit unul de altul si e bine stabilit mai ales ptr a proteja echilibrul copiilor.adica mama cu tata la ei in patul lor,impreuna,de ex.copiii,in camera copiilor sau in cel mai rau caz,in patul lor(din aceeasi incapere).copilul tratat ca un adult,pus sa ia decizii de adult si responsabilizat inainte de vreme are dreptate sa isi revendice locul de adult din familie.la sofia,mama egal copil si viceversa si de aceea cred ca ia mai greu decat media situatia data.nu cred ca cineva a facut ceva gresit sau ca se intampla ceva iesit din comun.cred ca e o fetita f isteata,care te face sa uiti uneori ca e un copil .adultii au drepturi(si responsabilitati) in plus fata de un copil in casa,i se poate arata.dreptul nostru de cuplu e sa avem copii.noi,adulti,cuplu,parintii tai,tu,copil ca si ivan.noi va iubim .
        eu insami am fost acest copil…

  • Lumi spune:

    Draga de ea! Nu stiu cum e cu fetitele, dar in cazul meu (cu 2 baieti) , Andrei si-a dorit foarte mult un frate si acum e atent cu el sa il invete, sa nu pateasca ceva…..Cand cel mic nu e atent pe unde merge ii zice: ai grija Tudor, ca nu mai poate face mami unul asa perfect ca tine.
    Dar, imi aduc aminte din copilarie cand, fiind sora mai mare cu 2 ani, desi imi iubeam fratele, mi-era greu sa o impart pe mama si am suferit pana spre 16 ani:(

  • feedback spune:

    nimic nu ma darama mai mult, decat tristetea in ochii unui copil. si cand acel copil e al tau, e si mai si. si cand copilul tau e trist din cauza altui copil al tau… deja te-ntrebi daca n-ai gresit ceva pe undeva.

    eu am fost sora mai mica in familie, deci nu stiu cum e sa fii „primul copil”. inainte sa-l fac pe-al 2-lea, am citit, m-am informat, stiam cumva ce va urma. si al meu, cum spunea Omnia, a trecut (si inca mai trece) prin multe faze: uneori ii da jucarii, alteori i le smulge din mana, uneori se joaca, alteori il respinge, uneori il mangaie, alteori il impinge.

    ma gandesc ca e normal sa fie asa. in definitiv, si eu, ca adult, am nevoie de spatiul meu, de timpul meu, de momente in care simt nevoia sa fiu singura, de momente in care arunc vorbe sa ma detensionez, etc.

    stiam ca nu va fi usor, dar eu cand am facut al doilea copil m-am gandit la EL. Numai la EL. ca eu… traisem maternitatea, traisem minunanta experienta a nasterii, ma consideram implinita, iar fratiorul l-am facut pt el.

    cand simt ca ma napadeste neputinta, privesc in viitor. gelozia, competitia, rivalitatea vor face locul prieteniei, colaborarii, armoniei, iar toate aceste trairi/ sentimente, vor contribui la cresterea lor si mai ales, la o legatura stransa intre ei.

    mno, nu stiu ce sa-ti spun, nu stiu ce te-ar putea consola… poate cand ei ne rup sufletul ne-am putea aminti si cum ne-au facut sa plutim si sa calcam pe nori de fericire 🙂

    • Omnia spune:

      cand s-a nascut cel mic, cel mare nu a vrut sa se uite la el, desi am venit de la maternitate cu cadou dinartea celui mic pentru fratele mai mare. apot fugea ori de cate ori cel mic plangea, si ma trimitea sa il consolez. Cred ca prima data cand am reusit sa facem o poza toti patru, a fost cand mezinul avea vreo doua luni. mai devreme nu am putut sa il conving pe cel mare, care fugea si se impotrivea cu toata forta. nu mai stiu cum au inceput interactiunile dar acum se joaca pana la 2 ore impreuna fara sa se certe. Au roluri, isi impart jucarii. Am incercat sa intervin minim in lumea lor, dar chiar si asa pentru fiecare ocazie cand l-am protejat de mezin, a venit o data cand cel mic l-a atacat pe cel mare incat acum trebuie sa il protejez pe cel mare 🙂 Uneori cand mezinul ramane in urma si nu mai vrea sa ne urmeze la plimbare, ii spun celui mare: „ce zici, il lasam aici si venim sa il luam mai tarziu?” la care el riposteaza vehement „nu, e fratele meu mai mic, nu vreau sa il lasam aici”. E complicat dar crestem toti deodata cred.

  • Lavinia spune:

    ufff.. va fi mai bine cand vor creste! keep that in mind!
    si mai usor! si se vor iubi mai mult!

    si eu sunt sora mai mare (diferenta este insa de 4 ani)..
    Sofia ii va fi prietena cea mai buna si confident 😀
    Si sa nu uitam ca va veni cu prietenele ei acasa si Iv va avea de unde alege :p

    Cheer up! Life is beautiful!
    Hugs de peste mari si tari!

  • Lili Toma spune:

    M-ai facut sa plang… Ai reinviat cumva amintirile mele de la 6 ani, cand s-a nascut fratele meu mai mic si am realizat brusc ca eu si fratele meu mai mare, nu mai reprezentam tot universul pentru parintii nostri. Din clipa cand el s-a nascut, eu le-am spus sa nu-mi mai cumpere papusi, caci el este mic si are nevoie de multe lucruri. Ma rugam in fiecare seara lui Dumnezeu, sa-l faca mare mai repede. A fost greu, dar a trecut. Din proprie experienta, fetitele sunt mai fragile…pentru mine a fost un soc (atat de mare, incat dormeam cu capul pe banca, la scoala). Fratele meu nu a simtit la fel; din cauza ca era mai mare si altfel a inteles ce inseamna un fratior.
    Tocmai de aceea nu mai vreau un copil. Imi iubesc foarte multe fratele, dar mi-a luat cativa ani ca sa dezvolt o relatie armonioasa cu el.

  • DianaM spune:

    Nu cred ca te ajuta cu ceva dar stiu exact prin ce treci. Mi-e teama ca sufletul asta rupt de atatea ori pe zi nu se mai repara vreodata 🙁
    Am inceput sa pun serios la indoiala capacitatea mea de a fi mama. Ma intreb cum pot atatea alte milioane de femei sa creasca 2 sau mai multi copii,iar eu nu reusesc parca sa fiu o mama buna pentru amandoi 🙁

  • Carla spune:

    Ioana,intre ai mei este diferenta mare…mare…si totusi am trecut prin probleme de genul asta.Sa fii cel mai mic in familia reunita pana la majorat si apoi sa apara un personaj care sa iti rastoarne realitatea,nu-i simplu deloc.Nici acum,dupa sase ani de cand a aparut juniorul.Cel mic o iubeste cu tot ce poate el,si ea pe el dar parca simt ceva-ceva…si ea nu se exprima deloc! Nu stim cum sa mai eliminam uneori sentimentul de vina (el este mic si din cale-afara de lipicios,ori ea nu prea comunica).Ma gandeam cum ar fi pentru noi,adulti,sa ne pomenim dintr-odata cu un frate sau o sora care sa ne rapeasca din afectiunea,timpul si atentia parintilor…
    Postarea asta m-a facut sa plang si sa cad pe ganduri.Mi-e draga Sofia tare,tare…pui mic si scump si intelept.

    • Vio spune:

      Perfect de acord ! Gelozia intre frati exista si cand diferentele de varsta sunt iesite din tipar.Eu sunt dovada vie fiind fericita posesoare a unei surioare mai mica cu 12 ani si a unui fratior mai mic cu 17 ani ! Bineinteles ca gelozia are o alta conotatie in cazul meu.Sunt geloasa deoarece constat diferentele de crestere dintre noi 3 care sunt evidente.Daca la mine parintii au exersat(nestiind concret ce sa faca) cu fratii mei sunt deja experti.E frustrant sa constati spre exemplu ca la tine tipau cand plangeai fara sfarsit(la varstele de atunci ale parintilor chiar cred ca era nestiinta) in timp ce acum cu fratii mai mici se poarta discutii,se incearca empatia…alta mancare de peste ! Ma bucur pentru pici,dar imi pare si rau pentru mine.Asadar sunt geloasa pe fratii mei mai mici ! (Chiar daca as putea fi la randu-mi parinte )

  • Liliana Obreja spune:

    Dragi prietene,

    Din experienta mea de mama cu doi copii mici, ( 1 an si 9 luni, respectiv 3 ani si 4 luni) da-ti voie sa va povestesc ceva ce pentru mine s-a dovedit a fi o solutie foarte valoroasa.

    Atunci cand a venit pe lume cel de -al doilea copil, baiatul cel mare mi-a spus sa -l duc inapoi la spital pe bebelus.

    Si atunci, dupa ce am ramas blocata si uimita la auzul acestor cuvinte si intelegand ce este in sufletul lui, l-am luat deoparte si i -am spus:

    Andrei, eu sunt mama ta. Il iubesc si pe bebelus si te iubesc si pe tine.

    Mami are in inima ei foarte multa dragoste. Si i -am desenat pe o hartie, o inima.

    Uite, vezi? L-am intrebat?

    Imagineaza-ti ca aceasta este inima mea. Inima mea este plina cu iubire. Am luat apoi cateva piese – dreptunghi, acelea colorate, care se imbina pentru a construi castele pentru copii.

    Si i-am facut o demonstratie directa.

    Uite: Eu am iubire si pentru tine ( si am pus in inima desenata pe hartie, un dreptunghi pe verticala. Am iubire si pentru Mihai ( si am mai asezat un dreptunghi pe verticala), am iubire si pentru tati, am iubire si pentru bunica si pentru bunicul, am iubire si pentru prietenii mei, am iubire si pentru mine insami si mai am iubire pentru orice altceva doresc eu. Eu am in inima mea foarte multa iubire. ( si asezam de fiecare data un nou cub in inima)

    Au mai fost si alte discutii, evident.

    Sper sa va fie de folos.

    Ma gasiti pe facebook: Liliana Obreja – psiholog adulti si copii ( intr o rochita rosie).

  • Codruta spune:

    Si eu am trecut prin asta. S-au mai estompat crizele cam de cand cea mica avea 1 an jumatate si a inceput sa interactioneze mai mult. Acum e chiar bine. Mai sunt momente, spre exemplu daca-i dau celei mici rochita, vrea si el camasa, eventual si papion, dar mult mai rar…Se va obisnui cu Ivan in viata voastra si va fi bine. Multa rabdare iti doresc!

  • silvia spune:

    Tocmai de momentele acestea imi este teama cand va veni al doilea bebe pe care ni-l dorim tare mult. Deocamdata suntem doar noi 3 si cred ca vom ramane asa o vreme. Esti o mama minunata si sunt sigura ca Sofia va intelege ce minunat e sa ai un frate. Eu sunt sora mai mare si nu imi amintesc sa fi suferit la venirea fratelui meu,diferenta de varsta intre noi fiind aproximativ cea dintre Ivan si Sofia. In schimb eu am fost „mama” pentru el la gradi,scoala,etc. Abia astept sa ne povestesti ce frumos se joaca ei impreuna:)

  • Mara spune:

    Si eu am un baietel de 10 luni jumate si parca as mai vrea unul, dar stau cateodata si ma intreb daca m-as descurca, daca as face fata situatiilor de genul asta..daca as sti cum sa ma impart ca sa nu sufere nici unul nici altul.
    Anyway, cum spuneau si altii, probabil va trece cu timpul ceea ce simte ea acum, doar ca trebuie multa rabdare ( vorbeste cea la care fix rabdarea lipseste :)) )
    Pupici!

  • Mara spune:

    Eu spun sa te bucuri: Sofia stie exact ce vrea si ti-a comunicat asta. Are nevoie de timp petrecut impreuna (doar voi 2). Iar nevoia asta tot o sa apara pana cand se va asterne siguranta in sufletul ei. Daca o sa vada sufletul tau chinuit, alta data nu o sa-ti mai impartaseasca emotiile ei de teama sa nu te supere. Cu zambetul pe buze vorbeste-i de dorinta ei. Impartaseste-i temerile tale, cere-i scuze ca ai mai ratat cate ceva din ritualul vostru de dinainte de bebe 2, spune-i ca o sa mai ratezi si in continuare, asigura-o ca in sufletul tau a fost si va ramane primul tau copil. Ea trebuie sa stie ca tu esti fericita si astfel va invata si ea cum sa zambeasca. Iubirea si acceptarea vin in timp.

  • Valentina Alexandrescu spune:

    Off.. ce tristete.. Si eu ma gandesc la dilema Sofiei din prisma baietilor mei. Sunt gemeni, deci au fost amandoi dintotdeauna, dar nu stiu cum sa ma impart mai bine, sa acord la fel de multa atentie astfel incat niciunul sa nu se simta mai putin iubit sau pretuit fata de celalalt.
    Dar eu sper, atat pentru voi, cat si pentru ai mei baieti, ca toata competitivitatea, gelozia, vor fi inlocuite de prietenie. Si mai cred ca nu e bine sa fii singur la parinti. Vor fi si momente cand iti vor multumi pentru ca sunt 2.

  • Florentina spune:

    Ioana, eu o inteleg perfect pe micuta Sofia. Sunt copilul cel mare al familiei si eram extrem de geloasa pe atentia acordata celui mic. Cu trecerea anilor am crescut si am inteles de ce cel mic inevitabil si involuntar de dorinta parintilor(in special a mamei) are nevoie de mai multa atentie.
    Cand piticii tai vor creste tu vei fi cea geloasa pe atentia care cei 2 si-o vor acorda, reciproc.

  • delia spune:

    Pentru ea e mai bine ca are fratior. Eu am lasat diferenta mai mare intre baietii mei (4 ani), iar primul, la 3 ani, isi dorea foarte mult un fratior cu care sa se joace. acum primul are aproape 6 ani si al 2lea aproape 2, si destul de rar se joaca impreuna pt ca au interese diferite. poate era mai bine sa fie diferenta mai mica, dar ar fi fost mai greu pt noi, parintii. ce sa faci, avantaje si dezavantaje oricum ai face. mi-a placut mult articolul, cred ca orice parinte se regaseste cumva aici 🙂

  • Raluca spune:

    Off, Printesa!Hotararea asta de a face al doilea copil este asa de greu de luat!Iar tu ai sintetizat asa de bine ce gandesc…cum voi fi capabila sa ma impart?

  • Robo spune:

    mie nu mi se pare ca ce a spus ea este expresia maxima a unei tristeti.
    noi stim deja ca ea sufera, dar nu cred ca trebuie sa ne simtim si mai prost din cauza a ceea ce a spus..

    in ce a spus ea eu vad o dovada de logica, nu de tristete: sunt doi copii, deci sa fie 2 mame.

    ea nu intelege ca nu e posibil sa fie doua mame, cred ca aici e cheia. daca ar intelege, atunci ceea ce a spus ar fi o metafora pentru tristete.

    eu insa cred ca ea chiar s-a gandit sa fie doua mame, adica o solutie logica la problema pe care o are ea acum.

    • Si tu chiar nu crezi ca ei ii lipseste ceva acum? Nu crezi ca a pierdut ceva? Are 2 ani si un pic… Nu crezi ca toata lumea ei s-a intors invers si ca isi vrea mama, tata si bunica inapoi pentru EA? 🙂 Copiii sunt „egoisti”, ei nu au alta idee decat EU la varste din astea. Deci da, e o tristete, e o ruptura, e un moment foarte rau pentru ea. Norocul stii care e? Ca nu va avea amintiri permanente de la varsta asta 😀

  • Mukallita spune:

    Ioana, cred ca pur si simplu a vrut sa zica „tu ai doi copii, vreau si eu doua mame”, ma indoiesc ca a reusit in mintea ei sa faca atatea conexiuni incat sa zica daca o mama are doi copii rezulta ca mama se imparte la doi si mai am nevoie de inca o jumatate de mama ca sa am o mama intreaga. Relax, woman. Sentimentul de vina pe care il simti se transmite si copiilor.

    • Printesa Urbana spune:

      Nu ma simt vinovata, ma simt doar insuficienta pentru ea. Si nu cred ca ar trebui sa ascund asta de ea, vreau sa ma vada cum sint, asa cum si eu o vad si o incurajez sa mi se arate. Nu cred c-ar trebui sa nu ma simt intr-un fel ca sa nu ma miroasă copilul. 🙂

      • mura spune:

        Ba cred ca unele stari ar trebui ascunse de copil.Ei sunt un burete emotional si vor prelua toate starile parintilor-o zic toti psihologii.Tu,adult,stii cum sa gestionezi emotiile,ea nu.Vina,teama,ingrijorarea,furia sunt numai cateva stari negative pe care cred ca noi ar fi bine sa le mascam.Daca putem:)

        • Printesa Urbana spune:

          Pai si daca o feresc de ele, cum o sa invete sa si le gestioneze?
          Hm… nu, nu sint de acord. Eu cred ca cei mici trebuie sa-si vada parintii asa cum sint, cu emotii cu tot, ca tot oameni sint, nu roboti. Adica ii incurajam pe ei sa si le exprime, si noi le ascundem pe ale noastre?

          • mura spune:

            Sa zicem ca tu esti ingrijorata(eu sunt,de ex) despre ce se intampla acum in lume:boli,razboaie. Eu nu l-as lasa pe copil sa vada asta(din discutiile cu alti adulti sau de la tv).Cu ce l-ar ajuta?Ar prelua si el anxietatea mea,dar atat.
            Si daca ar fi sa vrem sa ne vada asa cum suntem,asta inseamna ca ar trebui sa validam si pornirilor parintilor care isi varsa furia pe copiii lor,nu?

            • Printesa Urbana spune:

              Ăăă nu. Ce legătură are? Copilul trebuie sa stie cind te enerveaza, nu si ca e ok sa il lovesti cind te enerveaza. Inteleg ce spui, dar eu chiar cred ca da, cel mic trebuie sa inteleaga si sa accepte toate sentimentele parintilor, ceea ce nu inseamna neaparat ca o sa le si mimeze. Si oricum, daca esti super anxios, poti sa incerci sa o ascunzi cit vrei, copilul tot te simte. Iar daca sint chestii ultra subtile, atunci nu-s evidente, deci poate n-o sa le simta, nu e cazul sa fie premeditat ascunse. My 2 cents, nu zic ca asa trebuie sa fie la modul absolut, ci doar ca asa simt eu ca trebuie sa fac cu ai mei.

              • mura spune:

                Furia,nervii pot fi exprimati si prin tipat,trantit,nu neaparat prin bataie.Ideal ar fi sa stie copilul ca a gresit si cu ce a gresit,nu ca te enerveaza.Rabufnirile tale de om nervos sunt problema ta(in general vb), nu a copilului.Cred io…
                Ei,normal ca nu putem baga mana-n foc ca eu sau tu stim exact cum e,imi dau si eu cu parerea.
                Oricum,tu esti o super mami si asta conteaza; faptul ca nu faci diferente intre ei (caci de fapt asta ii marcheaza pe copii) si ca te straduiesti sa ii fii alaturi Sofiei in toate modurile posibile iti garanteaza un copil fericit.

  • portocala spune:

    Eu cred (dar recunosc din start ca nu ma bazez pe teorii cercetate si testate) ca sentimentul de vinovatie ar trebui eliminat. Evident fiind vorba de un sentiment, se simte, deci este mai greu sa iti impui sa nu simti ceva. Dupa mine insa, cu cat ii acorzi mai multa importanta, cu atat este mai greu si pentru mama si pentru copil.

    Eu am fost singura la parinti. Am crescut intr-o familie fericita care ar fi avut cu siguranta resurse pentru inca unul sau chiar doi copii. Au fost momente (care insa nu cred ca s-au extins pe durate mai lungi de cateva ore) in care am suferit ca nu am si eu un frate (sora nu mi-am dorit niciodata). Parintii mei mi-au zis insa tot timpul ca nu s-a putut. Au mai incercat sa faca si alti copii? Da. Au facut tot ce le sta in putinta in sensul asta? Nu. Dar mie tot timpul mi s-a spus „nu se poate”. Mai mult, mama mi-a spus ca neavand un frate/sora, nici nu pot judeca exact daca intr-adevar mi-as dori un frate sau ar trebui sa ma bucur ca sunt singura. Si cand i-am spus ca „Da, dar uite ce frumos se intelege x cu fratele y”, ea mi-a gasit exemple de frati a caror relatie nu a fost chiar roz. In concluzie, chiar daca parintii mei stiau ca nu e 100% adevarat (si inteleg asta acum), atunci cand eram mica mereu m-au facut sa cred ca aparitia unui frate nu tine in niciun fel de noi. Foarte interesant este insa ca nu mi-au zis niciodata „nu ai un frate ca uite tu esti suficienta pentru noi”, o decizie pe care o consider foarte inteleapta (pentru ca in eventualitatea in care ar fi aparut intr-adevar un fratior, presupun ca as fi fost usor traumatizata).

    Ce legatura are asta cu situatia de fata? Pai eu cred ca uneori e bine sa prezinti lucrurile ca si cum nu ar avea alternative. Cand am hotarat sa mai adoptam un catelus (in plus fata de cel deja existent), m-am gandit evident la posibilitatea ca cei doi sa nu se inteleaga (si daca la copii poti spera ca timpul sa remedieze eventualele conflicte, cu animalele e usor mai complicat). Dar nu mi-am pregatit nicio solutie de backup. Din secunda 1 le-am prezentat ambelor patrupede situatia ca fiind data, si fara posibilitati de alterare.
    Apoi, cand celor doi catei, li s-a alturat un bebelus, mi-am facut din nou griji. Dar m-am fortat sa alung orice teama. Desi undeva in coltul mintii stiam ca daca situatia o cerea, existau totusi planuri B, mereu mi-am spus, si le-am spus si lor, si am comunicat si rudelor ingrijorate: „De azi asa stau lucrurile: avem doi catei si un copil. Si trebuie sa convietuim cu totii pentru ca nu exista alternative. Si este irelevant de ce am ajuns in situatia asta”. La fel vom proceda si daca vom hotari sa mai facem un copil. Pentru ca indiferent de cat de inteligenti si empatici si intuitivi sunt copiii, nu pot intelege motivele reale pentru care mami si tati mai vor un fratior sau o surioara pentru ei. Pentru ca universul lor nu le permite (cred eu) sa gandeasca atat de departe in perspectiva. Si atunci, pentru a-i ajuta, ma gandesc ca e bine sa le prezinti situatia ca fiind fara alternative. Asa cum mama e mama sau tata e tata (si nu ii pot schimba), asa cum nu pot controla daca se nasc in familii cu parinti de acelasi sex sau nu, sau daca au bunici, tot asa ar trebui sa para ca nici ei (si nici altcineva) nu poate controla existenta fratilor.
    In concluzie, a simti vinovatie (oricat de subtil si ascuns) presupune a admite ca existau si alte posibilitati. Copilul evident, intuieste asta. Deci simte ca parintii in mod constient au ales sa mai aibe un alt copil. Logic, simte ca nu a fost suficient (chiar daca noi adultii stim ca nu asta a fost situatia) si apar frustrari.
    Eu cred ca in famillile unde parintii nu s-au considerat nicio secunda vinovati ca au mai vrut un copil (nici macar in strafundul inimii lor), toata lumea e mult mai fericita. Langa mine am chiar o familie unde baietelul de trei ani nici macar nu imparte acelasi tata cu surioara lui de 6 luni, si a parut din prima zi foarte vesel si ok cu situatia. Da, mai mult ca sigur exista gelozii si acolo, dar sunt convinsa ca nu exista astfel de procese de constiinta.

  • Alina G. spune:

    De astazi dimineata de cand am citit postul stau cu pagina deschisa la birou, cu vointa de a posta un comentariu… atat de important mi s-a parut acest post si am simtit nevoia sa comentez, incat am lucrat cateva ore cu pagina deschisa. Abia acum reusesc.
    Cand am aflat ca sunt insarcinata cu al doilea baiat, am simtit ca il „tradez” pe primul nascut, imi faceam probleme de cum va primi el un nou nascut in familie, diferenta fiind intre ei doar de 1 an si jumatate, de cum voi simti eu pentru al doilea. Imi faceam probleme si spuneam si eu si ta’su ca nu o sa putem sa-l iubim pe al doilea cat il iubim pe primul, nu avem cum. Sufletul nostru era plin de cel mare. Asta pe langa grijile cum ma voi simti eu ca mama la doi, cum ma voi imparti…
    Cand a venit cel mic pe lume, am simtit aceeasi emotie si dragoste pe care am simtit-o si la primul, m-am certat ca am fost atat de stupida sa cred ca nu ii voi putea iubi la fel pe ambii copii, si ca m-am simtit vinovata fata de primul ca parca ii luam parte din iubirea lui. Problema este ca acum stiu ca am gresit fata de cel mare, ceea ce tu nu faci fata de Sofia, vad ca incerci sa petreci timp cat poti cu ea, sa va jucati, etc… ea va intelege mai tarziu ca ai facut tot ce puteai si ca esti cea mai buna mama intreaga care puteai sa-i fii.
    La mine a fost o problema de sanatate cu cel mic (a luat un virus in spital, ceva), in 10 zile de la nastere ne-am internat din nou cu bronhopneumonie, am ajuns cu el cenusiu in brate la spital, nu mai respira. Asta e alta poveste. Insa faptul ca era sa-l pierd atat de repede, ca era atat de mic si perfuzat si antibiotic si etc, m-a facut sa imi indrept atentia catre el aproape exclusiv. Chiar dupa ce am iesit din spital si s-a intremat, tot mai putina atentie am acordat baiatului mare, care intrase in grija sotului. Eram „impartiti”, cum s-ar spune…. si acum stiu ca am procedat gresit, caci si cel mare era tot mic, asa cum spui tu, aproape bebelus. Dar eu il vedeam mare, comparativ cu bebele bolnavicios… si il tratam ca pe un copil mare, si aveam pretentii de la el… si acum ma mustra constiinta, si „imparteala” de atunci dainuie si acum precum afinitati in familie. Este clar ca cel mare il prefea oricand pe taica’su si cel mic este lipit de mine. Desi incerc sa imi spal greselile de atunci, este clar ca l-am indepartat si am gresit. Si a simtit. Si a suferit. Atat de mici, atat de sensibili si de destepti sunt copiii nostri. Si invatam atat de multe de la ei.
    Si mie mi se rupe sufletul cateodata.
    Dar asa vom fi mereu, noi, mamele cu cel putin doi copii, pentru ca trebuie sa impartim dragostea, atentia, joaca, ne impartim pe noi… si astea le vor intelege mai tarziu. Acum ei nu pot decat sa sufere.
    Te iubesc, Printesa, pentru subiectele astea, care ma ating in cele mai sensibile corzi.

    • Printesa Urbana spune:

      Da, eu incerc de la inceput sa stau cu amindoi. Si uneori il defavorizez pe el pentru ea, pe ideea ca el acum e prea mic sa se simta abandonat, in schimb ea e deja mare, stie, tine minte, trage concluzii…
      multa sanatate!

  • Angela spune:

    Stai tu mai mama, ca ea a facut o socoteala simpla. In mintea ei, fiecare copil are o mama, si o mama ar trebui sa aiba numai un copil. Unu la unu. Te chinuiesti degeaba cu senzatiile astea de vinovatie…. Eu cred ca e numai in mintea ta.

  • Razvana spune:

    Nu m-am mai putut opri din plâns cand am citit cuvintele Sofiei de azi. Am si eu doi copii Lara -2,5 ani si David de 3 luni si 2 sapt. Fetita mea nu vorbește încă iar Sofia ta este purtatorul de cuvânt al sentimentelor fetiței mele. Iti multumesc ca exiști! Pot sa-mi cunosc fetita mai bine datorită Sofiei tale! Si Lara e foarte geloasa dar din cand in cand mai apar si raze de soare cand vad ca-l mai sărută pe piciorus, ca i-l tine de manuta. Si totuși pe cand cred ca i s-a înmuiat inima pleosc câte o palma peste piciorusul bebelușului si iar o luam de la capăt. :((

  • Alexandra spune:

    Nu stiu cum e sa ai frati/surori si nici copii. Tot timpul le-am spus alor mei ca mi-as fi dorit un frate, cu atat mai mult cu cat majoritatea prietenilor au. Dar asta pana cand au fost momente in care parintii mei alintau/iubeau/se jucau cu alti copii (verisoare, prieteni etc.). M-am descoperit a fi foarte geloasa pe oricine mi se parea ca primea mai multa atentie decat mine, desi asta era doar in imaginatia mea. Si mi-am dat seama de ce…pentru ca ai mei parinti (extraordinari pot spune, nu am vazut altii care sa le semene) m-au iubit si mi-au aratat mereu ca eu sunt centrul universului lor, ca fac orice si oricand pt mine. Eu eram aia mica, perfecta, iubita, cea mai desteapta, cea mai cea….Normal ca in orice moment in care am simtit ca afectiunea lor se indreapta si catre altcineva, am reactionat. Ce vreau sa spun este ca imi doresc doi copii. Dar dupa ce il voi naste pe primul, nu am sa ii spun ca numai el este universul meu si toata dragostea mea e pt el si ca el este cel mai cel…am sa ii spun ca il iubesc si ca la fel il voi iubi si pe urmatorul copil… Nu stiu daca gandesc corect, insa la mine egoismul, posesivitatea, gelozia s-au nascut din faptul ca ai mei m-au facut sa cred ca nimeni nu mai este ca mine. Sunt foarte curioasa cum au pus problema parintii care au mai multi copii si cei mici se iubesc de la inceput, fara momente si crize de gelozie..

  • simona spune:

    Am doar un suflet de baiat de 2 ani. Acum il tin la titi sa adoarma. Dupa ce adoarme mai stau 10 min sa il privesc si ma apropii cu nasul de fata lui sa ii simt mirosul dulce de bebelus. Il tin acolo in mine, sa-mi ajunga pan se scoala. Nu stiu daca as mai putea avea al doilea copil,p t ca nu as putea sa-mi impart iubirea si inima in doua . Din partea mea ai tot respectul ca iti dai toata silinta sa fii mama la puterea a doua . Nu imi pot imagina ce e in sufletul tau acum. Sper sa gasesti acolo in tine destula putere sa o faci pe S sa te simta la fel de mama ca pana la venirea lui I in casa si in viata voastra!

  • Mihaela spune:

    Buna, Am citit post-ul tau si m-a cuprins o induiosare, sa-i zic asa, nu vreau sa ii spun tristete. Duiosie pentru sufletul inocent si pur al fetitei tale dragi pentru ca a gasit o solutie matematica la necesitatea ei din acel moment.
    Nu stiu daca are legatura cu topic-ul sau nu: legat de tristete & supararile pe care le simtim fiecare in viata noastra de adulti, oare este ok sa le aratam copiiilor nostri? Este ok ca o mama, de exemplu sa planga in fata unui copil? Sau trebuie sa fim/parem eroine neinfricate tot timpul? Chiar nu stiu cum sa procedez. In cartile de „parentaj” gasesc doua abordari opuse: 1.sa fii sincer cu copilul ca oricum iti recunoaste atitudinea sau zambetele false si ca da, poti sa plangi uneori ca te simti trist/umilit/indoliat/obosit, explicandu-i copilului ca nu este vina lui si ca s-a intamplat „x” chestie si pe tine, ca adult, te supara; 2. sa fii mereu „tare”, zambitoare, sa nu plangi niciodata in fata copilului, pentru ca astfel in mintea lui, parintele se „infantilizeaza” si se produce o schimbare de roluri.
    Context: sunt o fire emotiva, pun la sufelt orice; acum cateva zile- noapte nedormita (dinti care cresc), zi super-obositoare la birou, sefi tampiti, colegi ipocriti, sfarsitul zilei- o sefa tampita care vine si ii umileste pe toti din echipa, inclusiv pe mine, doar pentru ca poate, are pozitie si ca deh, acum este criza, unde sa te duci sa te mai angajezi, ai rate de platit… In masina, in drum spre casa, baietelul (15 luni) in scaunul de masina se joaca cu o masinuta, eu printre altele ii povestesc sotului care conducea ce s-a intamplat, bla-bla, si la un moment imi dau lacrimile si plang: de oboseala, de neputinta, de lehamite. A fost prima data cand mi s-a intamplat sa nu mai pot sa ma discociez de job-ul meu. Baietelul meu se uita la mine, stangacit. I-am explicat ca oamenii mari plang ca sunt obositi sau ca uneori se simt jigniti, raniti de alti oameni, dar ca nu e vina lui si ca ma voi opri. A fost prima data cand m-am aratat cu adevarat trista si am plans in fata lui; serile ni le petrecem jucandu-ne, citind etc, eu si sotul meu daca aveam ceva sa ne reprosam/criticam o facem dupa 22h00 cand se culca baietelul, dar apoi suntem prea obositi si renuntam. Dar iata-ma, dupa cateva zile: ma invinovatesc pentru acest esec (asa il vad eu), pentru ca am plans in fata lui si ca nu stiu ce a inteles el din ce i-am explicat eu. Ce crezi/credeti?

    • Printesa Urbana spune:

      Eu nu m-am ascuns niciodata de Sofia. Nici cind am fost obosita, nici cind am fost nervoasa sau dezamagita. Eu cred ca e important pentru ei sa ne simta autentici, sa vada ca sintem oameni, cu emotii, la fel ca ei. Pentru ce sa-i proiectezi imaginea unui parinte robot perfect? Care zimbeste cind il doare ceva? Nu e adevarat, nici constructiv. Sofia e foarte deschisa cu sentimentele ei si le gestioneaza foarte bine deja, desi e foarte mica. Si cred ca la asta a contribuit si faptul ca noi am verbalizat mereu lucruri despre ce simtim si nu am ferit-o de starile noastre.

      • Mihaela spune:

        Multumesc mult pentru raspuns. Problema este ca m-am simtit „insuficienta”; parca as fi vrut eu atunci sa fiu „dubla”, sa imi dau un re-boot. Deci cheia- este verbalizarea, sa ii explic cum stau lucrurile cu noi/cu mine/cu lumea. Multumesc inca o data. Te imbratisez.

  • Adriana spune:

    Iubirea unei mame nu se imparte! Iubirea ESTE pur si simplu pentru fiecare copil. Timpul insa se imparte, iubirea nu. Niciodata!

  • Mihaela spune:

    In curand vine si bebe 2 si la noi, diferenta dintre ei va fii de 2 ani si 2 luni si ma gandesc cu groaza ca si eu voi trece prin ce treci tu si Dragos prin ce trece Sofia. Sper sa am puterea si rabdarea necesare sa ii pot explica si raspunde la tot ce vrea sa stie. Sper sa inteleaga ca dragospea nu se imparte si se inmulteste cu venirea lui bebe 2.

  • Mihaela spune:

    *ci se inmulteste, pardon.

  • cecilia spune:

    Si eu trec prin aceleasi emotii, intrebari si stari de vinovatie. In cazul nostru fetita are 3 ani si 6 luni , air baietelul abia a implinit 3 luni. De fiecare data sunt atenta cu ea , mult mai atenta , pe considerentul ca el e prea mic sa aiba pretentii ca ale ei… Am facut testul cu inima si a mers. I-am desenat inima mea si a lui tati si le-am colorat cu parti egale pentru fiecare dintre ei doi si s-a mai linistit. Am gasit pe you tube un videoclip al melodiei De ziua ta mamico, unde este o animatie cu 2 copii, o fetita si un baietel, care o imbratiseaza pe mama lor, iar unei inimi ii cresc aripi. I-am spus ca fiecare dintre ei doi imi dau cate o aripa cu care inima mea zboara. Si atunci este foarte fericita si dansam noi doua si ea fuge la fratiorul ei caruia ii spune ca il iubeste ca sa creasca mare si el. Evident are si momente cand e mai putin cooperanta, insa in momentele acelea trag aer in piept si imi spun ca trebuie sa am rabdare si s-o iubesc si sa-i explic mereu ca ea este ” adorabila „mea si „fetita mea minunata”, iar mamicile care nu au si o fetita sunt tare triste….

  • Omama spune:

    Eu am fost sora mai mare si am suferit mult. Eram mereu comparata cu sora mai mica in defavoarea mea. Ea era mai frumusica si mai vicleana. In timp diferentele s-au accentuat si azi desi e ziua mea, nu prea m-a sunat. Totul a fost competitie intre noi, la un moment dat chiar mi-a spus ca ea ar fi trebuit sa fie sora mai mare (pe fruntea mea scriind fraiera, probabil:)).
    Am ales sa fiu mama unui singur copil, desi sincer ma uit cu jind la familiile mari si unite.

  • crinuletz spune:

    Ce mult m-a emotiont postul acesta. Am lacrimi in ochi si sufletul strans. Te imbratisez, Printesa, esti o mama minunata!

  • Andrada spune:

    Am 35 de ani. Am fost sora mai mica. Sora-mea, mai mare cu 10 ani decat mine, m-a urat efectiv de la nastere. Cu toate ca parintii, bunicii, rudele au facut tot ce le-a stat in putinta sa fie focusati mai ales pe nevoile ei, pentru ca toata viata si-a exprimat nemultumirea cu privire la existenta mea. De multe ori eu eram cea data efectiv la o parte pentru ca ea sa beneficieze de toata atentia parintilor: discutii, activitati, excursii, plimbari doar intre ei trei. Si muuulte, muuulte altele. Niciodata nu m-am suparat sau considerat nedreptatita, din contra, mi-am dorit din tot sufletul sa ma accepte. Nu s-a intamplat asta niciodata!

  • Andrada spune:

    Si acum vin eu sa intreb. Locul meu, sufletul meu, eu, al doilea copil „nedorit” de primul copil si tratat ca atare mereu, EU cui raman?

  • SquiKo spune:

    Cry it off sis!

  • N.L.P. Bucuresti spune:

    Pe de alta parte nici parintii nu au de unde sa stie cum sa fie parinti, cum sa faca astfel incat sa nu greseasca, sa nu raneasca sentimentele micutei//micutilor. Societatea se schimba, unele repere de viata sunt abandonate iar in locul lor ramane un mare vid ! Poate ca, pe modelul tarilor din nordul europei, ar fi cazul sa infiintam scoala pentru parinti, un loc in care in module de week-end sa invatam ce este bine pentru noul nascut, pentru copilul ce urmeaza sa merga la scoala, la gimnaziu, la liceu, s.a.m.d.

  • iulia spune:

    Problema ta e simpla: ai un copil extrem de destept, si fiind destept isi da seama exact ce pierde ca urmare a faptului ca nu mai e singura. E firesc sa gandeasca asa, asta e adevarul! Si nu, nu ma poate convinge nimeni ca e vreodata mai bine pentru un copil sa i se reduca drastic „resursele” primite de la parinti (atentie, timp, si da, si resurse financiare). Targul pe ceva ce ar putea sa existe in viitor, sau ar putea sa nu existe deloc (adica o relatie buna cu fratele) e o pacaleala, ceva ce-si spun parintii lor insilor ca sa se simta mai bine in privinta faptului ca au mai facut un copil. Si copiii au un nas foarte fin cand e vorba de pacaleli din astea. Mie una mi-e destul de clar ca al doilea copil il voi face din cu totul alte motive decat ce e bine pentru primul. Il voi face cel mai probabil pentru mine, pentru noi, parintii lor, ideea noastra de familie, etc. Ok, recunosc, primul ajunge aici abia peste vreo 3 luni, deci asta e toata teorie din partea mea. Dar nu cred ca ma voi razgandi cand va ajunge el aici, din contra.

    Poate ca solutia ar fi sa-i oferi Sofiei un targ corect, aici si acum, sa-i arati, sau sa o ajuti sa decopere ce castiga din situatia actuala. Poate ar merge sa-i dai ceva responsabilitati legate de cel mic. Copiii destepti sunt in general si mandri, si orgoliosi, si ambitiosi, stimuleaz-o in directiile astea in legatura cu Ivan si poate o sa invete ca are si de castigat din toata povestea asta.

  • Iulia spune:

    Maternitatea vine la pachet cu vinovatii si anxietati de toate felurile. Fetele mele sunt la aceeasi differenta cu copii tai. Ai rabdare si petrece timp cu amandoi. E normal sa aiba sentimentele astea dar nu trebuie sa te simti deloc culpabila. esti o mama dedicata si faci tot ce este omen este posibil. Toate incercam sa fim mame bune. Eu am tot citit povesti despre frati si surori si fac saptamanal play date cu familii cu doi copii de varste similare. Si la acum dupa doi ani Kitty e geloasa in ciuda eforturi lor mele zilnice. II fura suzeta copilei mici ca vrea sa fie bebelus si eu intru in joc, II spun hai sa ne jucam si sa pretindem ca esti bebelus.

  • Gilia spune:

    Intre fetitele mele sunt fix 2 ani, 2 luni si 2 zile…eu am facut-o pe cea mica pentru ca surioara ei mai mare sa nu fie niciodata singura, sa aiba cu cine sa se joace, cu cine sa rada, cu cine sa planga, sa imparta secrete…si am avut grija sa-i spun celei mari de-a lungul sarcinii toate acestea. Am avut si noroc ca ea, cea mare, a fost mereu un copil foarte matur pentru varsta lui, asa ca a fost in stare sa priceapa la 1 an si ceva cat avea pe atunci toate astea…;) (spun asta pt ca cea mica nu e asa, face 2 ani luna asta si e inca bebelus bebelus…:)). Ideea e ca, spunandu-i zi de zi ca surioara ei e un cadou pe care i-l fac ei, cea mare a ajuns s-o iubeasca foarte mult dinainte sa se nasca…N-o sa uit niciodata cat de emotionata a venit la maternitate, scumpa de ea, sa-si vada surioara, si cum spunea tuturor fericita „Mi-a venit surioara!!” :))Avea doar 2 ani, 2 luni si 2 zile si toata lumea a fost socata de maturitatea de care a dat dovada. Am auzit ca unii le fac cadouri fratilor mai mari pentru a accepta mai usor venirea pe lume a celui mic, ei bine, pentru ea, tocmai asta a fost cadoul cel mai de pret. De cand s-a nascut cea mica am avut grija sa n-o neglijez deloc, am implicat-o si pe ea, i-am cerut mereu ajutorul si ea mi-l oferea bucuroasa si mandra ca poate sa faca si ea ceva…cea mica era bebelusul NOSTRU, al meu si al ei deopotriva, iar ea era incantata! Au trecut aproape 2 ani de atunci si imi multumeste zilnic, la modul cel mai sincer, pentru ca i-am facut o surioara, o iubeste enorm, chiar daca cea mica e mai arici uneori, o mai trage de par, o mai loveste…., ea zice: „Chiar daca ea ma loveste, eu tot o iubesc! :)” Si chiar o iubeste, atat de mult, incat, cand mergem prin locuri aglomerate, e super stresata sa nu cumva sa o pierdem…tipa mereu la noi sa avem grija la cea mica, e cu ochii pe ea ca pe butelie!! 😛 Asa am procedat eu si ele se inteleg foarte bine (am ramas chiar surprinsa intr-o zi, cand am certat-o pe cea mica pt ca nu asculta nimic, sa o vad cum merge s-o ia in brate surioara ei mai mare (care are 4 ani!!)s-o consoleze, iar cea mare a luat-o si a mangaiat-o pe capsor spunandu-i: Da, Sara, stiu….stiu…nimeni nu te asculta…uite, eu te ascult…:PPnu mi-a venit sa-mi cred urechilor!! :))Prevad pe viitor o coalitie puternica a lor impotriva noastra!! 😛

  • Dora spune:

    Vor veni si vremuri mai bune! Eu am doi copii cu diferenta de 2 ani si jumatate intre ei si sentimentele celui mare fata de cea mica si mine au cuprins toata gama – de la iubire, la ura. Intre timp ne-am acomodat cu totii cu situatia si chiar am fost surprinsa in weekend, de o o cerinta de-a copilului mai mare – vrea sa le mai fac un bebelus!

  • Mamiţuni spune:

    Ioana, eu ti-as propune s-o intrebi pe Sofia ce-si imagineaza ea ca s-ar intampla daca ar avea o a doua mama.

    Deruleaza-i un pic filmul. Mereu cu verbele la conditional optativ, nu la prezent sau la viitor (pentru ca e vorba de o dorinta, nu de o realitate prezenta sau de o promisiune).

    E posibil sa descoperi o dorinta concreta usor de indeplinit – sau o nevoie maaaare, la care sa vrei sa fii atenta mai mult timp. La fel de bine, e posibil sa fi fost doar o remarca de conjunctura pentru ea, cu impact semnificativ mai mare la tine.

  • Si noi suntem acolo! Matei are 2,8 ani si Petru 4 luni. Am trecut prin mai multe faze, de la ” hai sa il ducem înapoi”, ” lasa-l sa plângă si ia-ma pe mine in brațe”, etc. Acum pare mai bine puțin, vb mult si poate verbaliza ceea ce simte, ma întreabă cat de mult il iubesc si pare fericit când își vede fratele. Nu funcționează mereu, dar… Respir adânc, îmi cer iertare ca nu mai are toată atenția mea acum, ii ofer prilejuri sa acapareze el toată atenția si mergem înainte. Știe ca este iubit, cel mic este mereu cu ochișorii după el! O sa vina si vremuri mai buna, sunt sigura ca va fi incantat sa aibă un frate mai mic pe care sa il protejeze!

  • Clau spune:

    Mi-ai adus aminte de mine si copilaria mea. Provin dintr-o familie cu 4 copii – eu fiind cel mai mare. Cand a aparut fratele meu mai mic, am simtit ca toata lumea s-a sfarsit, ca eu nu voi mai avea nicio atentie din partea parintilor, ba chiar ma gandeam sa plec de acasa. Ce sa mai spun cand a venit si al 3-lea si al 4-lea. 🙂

    Important e sa ii arati cat de mult ii esti alaturi si ca o sa o iubesti la fel de multi ca si pana acum, sau chiar mai mult!

  • Maria spune:

    Sunt de acord cu Kate mai sus, 2 parinti pt 2 copii, echilibru perfect; nu cred ca e sanatoasa atata drama

  • Carmen spune:

    tu ai 2 copii, dar si ea are 2 parinti: pe mama si pe tata 🙂

  • Unu' din Ploiesti spune:

    Noi am fost / suntem trei baieti, nascuti din doi in doi ani, daca maica-mea isi batea capul cu prostiile astea, ajungea la casa de nebuni si noi pe strada…
    Dati cam prea multa importanta spuselor unui copil de doi-trei ani. Ma rog, daca vreti sa le suflati copiilor in c…, sa fiti pregatite s-o faceti multa vreme de-acu’ incolo, ca plodul nu se satura de alintat cum nu se satura soarecele de ros.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *