Bătaia nu educă. Bătaia doare şi sperie

ACEST ARTICOL APARȚINE UNEI CITITOARE CARE ŞI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI PENTRU VOI

Nu am copiii mei încă. Prima se pregătește să vină, o aștept cu mare drag și teamă totodată. Oricât de „control freak” sunt eu în viața mea de zi cu zi, sper să pot fi relaxată cu ea, să nu-i interzic lucuri, ci să o fac să înțeleagă de ce nu e bine să le facă.

Mi-am stabilit cumva o linie de conduită pe care aș vrea să o adopt cu pitica, bazată pe propria mea copilărie și pe ce văd în jurul meu. Și bătaia sau violența fizică față de copil nu fac parte din setul meu de „ustensile educaționale”.

Am fost crescută cu celebra bătaie ruptă din rai de o bunică de meserie învățătoare. Statul smirnă făcea parte din educație. Pe de altă parte, mama se mândrește că nu m-a pocnit niciodată. Cred și eu, dacă am ajuns să locuiesc cu ea când aveam vreo 10, 11 ani, când deja eram foarte bine „educată”. Până pe la vreo 20 de ani dacă țipa cineva la mine, izbucneam instantaneu în plâns. Încă mai am o dorință acerbă de a plăcea tuturor și numai gândul că am călcat pe bec cu ceva îmi face stomacul să se strângă de teamă. Și am 32 de ani.

Așadar, una dintre rezoluțiile mele e că nu îmi voi bate copilul/copiii. Nici măcar „o palmă peste pampers”, un urecheat sau o păruială. Din punctul meu de vedere, violența naște violență și tot ce va pricepe copilul va fi că atunci când îl enervează careva, e în regulă să-l păruiască, hărțuiască sau abuzeze verbal. În plus, nu cred că e neapărat „vina” copilului când se enervează părintele, ci că e părintele stresat din alte motive și nu are răbdare și dispoziția necesară să se coboare la nivelul de curiozitate și activitate al copilului.

Nouă, adulților, ne este mult mai ușor să-l ostoim cu o palmă care pe el îl sperie, decât să respirăm adânc, să lăsăm stresul de la serviciu în fața ușii de la intrare și să păşim în lumea lui, a piticului pentru care vom fi un exemplu conștient sau inconștient.

Pe de altă parte, mama mea crede că o urecheală sau o păruială sunt necesare, că, copiii vin la pachet cu diverse personalități dificile care trebuie modelate. Bineînțeles că bunica, care și-a crescut și copiii (inclusiv pe mama) după același principiu al lui NU şi al bătăii, a făcut treabă bună „că uite ce oameni a scos din noi”. Mda, din mine a scos un om, e adevărat… Un om care a trebuit să petreacă patru ani într-o facultate de psihologie ca să își rezolve, măcar la nivel conștient, frustrările și anxietățile copilăriei.

Pe lângă micile violențe fizice, mama încerca să-mi explice că va trebui să-i interzic diverse lucruri copilului meu, precum să nu tragă de cărțile din bibliotecă să le rupă sau să nu deseneze pe pereții din casă. Eu sunt convinsă că nu va trebui să fac asta. Aș putea să o fac, dar nu voi vrea. Cel mai probabil voi pune la înălțime cărțile pe care chiar nu le vreau distruse și voi încerca să-i arăt cum se folosesc de fapt aceste obiecte. Cât despre pereți, soțul deja și-a pregătit trafalete și găletușe să văruiască iar în alb ce pircălește copila și să-i refacă terenul de joacă. Mama nu poate să conceapă cum aș putea să-mi las copilul să scrie pe pereți… A rupe o revistă e un act de distrugere în lumea ei. O fi, dar în lumea copilului e o curiozitate care, odată satisfăcută, nu va mai prezenta interes.

Având în vedere că mama a fost crescută de aceeași persoană care m-a crescut și pe mine și după aceeași metodă, mă întreb cum se poate gândi să aplice aceeași metodă pe mai departe. Eu nu aș putea să-mi descarc frustrările pe cineva mai slab și mai mic decât mine care nu se poate apăra. Că până la urmă asta facem când ne lovim copiii: eliberăm din frustrările noastre. Ciudat e că nu am avea curajul să ieșim pe stradă să-l pocnim pe unul care scuipă pe jos sau pe un hoț, căci aia sunt adulți și ar putea reacționa. Și cui i-ar plăcea să se bată parte în parte cu cineva care chiar ar putea să-i țină piept? Unde ar mai fi sentimentul ăla de superioritate cum că am educat pe cineva, l-am învățat o lecție pe care nu o va uita?

Și stau și mă întreb cum am ajuns să credem că bătaia e bună. Noi, ca specie. Suntem una dintre cele mai violente (dacă nu chiar cea mai violentă) specii de pe Pământ. Suntem singurii care ucid din pură plăcere și care perfecționează arme care să pălească cât mai mulți semeni dintr-o lovitură. Și alte specii își mai admonestează urmașii, dar nu atât de violent pe cât o facem noi. În plus, avem tendința de a cere de la copii comportamente de adult, le băgam pe gât niște norme pe care le respectă adulții și ținem morțiș să nu facă deranj, să nu facă gălăgie și „să fie cuminți”.

Deci, ce-i învățam? Că orice urmă de necumințenie, din punctul adultului de vedere, e o devianță de la normalitate, un lucru rău care trebuie tăiat de la rădăcină. Și i-aș întreba pe toți cei care cred asta dacă își amintesc copilăria lor, aia în care furau mere din livezi și le mâncau nespălate. Cum ar fi fost dacă ar fi fost toți pedepsiți cu pedepse de adult?! E ciudat să vezi cum în mintea adultului trăsnăile copilariei lui sunt amuzante, dar copiii săi trebuie să fie cumințenia întruchipată…

Copiii au o lume a lor, una pe care noi am uitat-o. Am fost cu toții acolo, mai mult sau mai puțin constrânși de normele impuse de adulți. Și am uitat ce bine era. Poate nu ar fi rău când avem proprii urmași să încercam puțin să revenim în lumea aia, să mai trăim un pic printre curcubee și unicorni alături de ei. Și să ne amintim cât de mult ne plac nouă constrângerile, înainte să le aplicăm lor.

Vă rog, nu vă bateți și nu vă abuzați verbal copiii! Nici vouă nu v-ar plăcea să fiți urecheați, păruiți sau pocniți. Și aduceți-vă aminte cum v-ați simțit ultima dată când a țipat șeful la voi…

Mirona Mitache
shutterstock_191701865

Sursa foto: abuz via Shutterstock.com

94 Comments

  1. Simona

    Felicitari pentru articol si pentru modul de a gandi!
    Am observat,parintii (viitorii bunici) au tendinta de a spune ca un copil nu e cuminte pentru motive banale,cum ar fi ca alearga prin camera.Si ca trebuie educati uneori si printr-o palma, ca „e doar o palma”. Si-atunci,cum facem cu ei, sa ii facem sa fie intelegatori cu cei mici?Sa lase din brate NU-ul si „palmuta. (Bineinteles,facand acelasi lucru si noi.)

    • Cum fac cu bunicii?! Exact cum am facut si in cazul porcusorilor de guineea: le-am repetat de cateva ori sa nu le mai dea de mancare peste rand, sa nu se mai apropie de ei daca tocmai au fumat, sa-i lase in pace ca au si ei o viata etc. Cand am vazut ca nu pricep, am facut o mica „criza de isterie” (sa nu ma spuneti ca nu era pe bune), s-au suparat si acuma nu se mai apropie de ei numai ca sa-mi faca mie in ciuda. Eu si porcusorii suntem fericiti. 😀

  2. Perfect de acord! Copii nu trebuie batuti, injurati, molestati. Este cel mai urat lucru pe care îl poți face ca părinte.
    Eu am fost un copil bătut şi jignit mereu. Pumni in cap, cuvinte colorate, am trăit cu frica de fiecare data când am spart un pahar sau am murdărit o haină. Ce este insa interesant e ca acum, ca adult, nu ma resimt cu traume. Nu am simțit nevoia de psihoterapie, nu cred ca am frici si comportamente ciudate acum. Am avut noroc. Cumva, mintea mea a stiut sa supravietuiasca. A știut să estompeze foarte bine evenimentele triste din trecut.

    • Imi amintesc ca am luat bataie cand m-am ars la mana. I feel you! 🙂

    • Madalina

      Da, si eu am apreciat mereu bataile aplicate strasnic dupa ce ma loveam. Mai apreciam si certurile infernale atunci cand raceam. Refrenul era acelasi: nu porti caciula si acum irosim o avere pe medicamente. Preocuparea reala pentru sanatatea mea unde era? In economiile familiei!

    • Roxana

      Implinesc in curand 50 de ani. Abia acum incep sa realizez iadul in care am crescut si am trait. In unele comentarii ma regasesc total. Realizez ca nimeni nu ne invata cum sa traim si fiecare se descurca cum poate. Repercursiunile au fost diverse iar timpul le-a estopat sau modelat. Cred ca ne-ar prinde bine o intalnire tete-a-tete. Scuze pentru lipsa diacriticelor. Cum vi se pare ideea?

  3. Liz

    Ultima bătaie cruntă a fost la 20 de ani cu pumni si genunchi in cap, de am stat lată pe covor jumate de noapte.Tata după ” educatia” data s-a culcat linistit.
    Dar cel mai tare ma afectau certurile dintre părinți si ca eu, copil fiind, eram pionul dintre ei. Mama:” Uite ce curvar e tatatu , să te prind eu ca vorbesti cu el ca vezi ce patesti” iar tata:” de ce nu o pazesti pe nebuna de mumata? nu vezi ca urla la mine?”
    Mereu eram eu de vina, de orice, de certurile dintre ei. Ei nu se intelegeau deloc si vroiau fiecare să ii tin partea. Mi-am dorit mereu sa divorteze.
    Acum sunt căsătorită cu copii si fericita, nu datorită părintilor ci din contră. Dar si acum după ani de zile am coșmaruri noaptea, ma trezesc plângând si bineinteles multe frustrări adunate
    Nu mi-am lovit niciodată copii si nici nu o voi face, plâng numai dacă mă gândesc 🙁

    • Am avut ani verzi cosmaruri in care ma certam cu bunica mea. Tot asa, ma trezeam plangand si extrem de agitata. Partea buna e ca invatam sa traim cu amintirile astea pana la urma.

  4. Ileana D.

    Pe mine ma intristeaza foarte tare cand citesc despre astfel de experiente. 🙁 Imi pare foarte rau!
    Eu personal nu am fost batuta insa aveam un unchi care era agresiv verbal si avea intotdeauna un ton al vocii foarte ridicat. Pe mine m-a afectat foarte tare chestia asta… Imi dau seama ca daca o voce ridicata face rau, de bataie nu mai zic.

    Am ramas socata cand, acum cateva saptamani, mi-am auzit nasa de cununie (care btw are 2 copii mici si pare o persoana calma, educata si toate cele) explicand ca ea a citit intr-o „carte” ca un copil trebuie batut numai DUPA 3 ani – ca daca il bati INAINTE de 3 ani nu intelege scopul bataii si nici nu isi va aminti pe viitor.
    Aham deci incepi sa il pocnesti numai dupa 3 ani ca sa isi aminteasca si la 30 de asta???? Cand am incercat sa ii explic si sa intervin mi-a taiat-o scurt ca nu am copii si ca de aia nu stiu ca acesti copii (bestii mici si rele) mai trebuie cizelati si domoliti cu „cate una”. Mai vorbim dupa…

    Offf nu este de mirare ca unii oameni stiu ca rezolve probleme numai cu injuraturi, amenintari si lovituri 🙁 Mai trebuie sa curga apa pe Dunare insa mai greu este cu persoanele astea care nu accepta niciun feedback si care nu inteleg ca poate sa fie si altfel!

  5. Elyda

    Eu incerc sa-i explic mamei, cum ca, daca plange bebelusul de 9 saptamani nu inseamna ca nu e cuminte!!! Ea a crescut 7 copii. Si totusi nu poate sa se abtina cand ia copilul in brate sa nu-i zica „ce baietel cuminte avem…”-atunci cand sta linistit si „parca erai cuminte…”-atunci cand plange! Ma scoate din sarite chestia asta, dar m-am resemnat cu ideea ca mama e o cauza pierduta in anumite privinte…

    • alina

      Cauze pierdute sunt unii bunici. imi pare rau ca sunt asa dificili. in opinia lor ne au crescut ireprosabil. Isi dau cu parerea la orice pas si au pretentia să facem ca ei ca doar ei ne au crescut mai bine si generatia noua e manipulată de internet. Habar nu au ce inseamna un blog si ce discutii pot exista. Unele te fac sa plângi si sa vezi altfel realitatea. Eu mă lupt cu teoriile despre mâncare. Sa le dau sare ca au nevoie, zahar si alte porcării. Cum sa ii dau avocado si quinoa. Otravesc copilul. Offff

  6. Luiza Ș

    Am citit si comentariile si articolul si am zambit. Adica nu era un zambet din ala de bucurie maxima, ci de „chiar toti am trecut prin asta”. E trist, dar acum 20 de ani – si mai bine – bataia era o „moda”. Bunică-mea nu m-a lovit niciodată și am stat cu ea în casa 10 ani. De fapt ea ma scotea din bataile alor mei si ma consola. De exemplu, ai mei mi-au luat inelu’ sa ma pedepseasca pentru ceva (eu am OCD de copil – diagnosticat de medic nu de google si muream fara inel pe care sa-l invârt pe deget din cand in cand) si ea mi-a dat unul de al ei. Scandalu’ pe care si l-a luat de la tata a fost fantastic (pe motiv ca intervine in „educatia mea”). Tata a fost crescut cu ZERO palme cand era copil. Din fericire a plecat cand aveam 7 ani si de atunci numai cand intraznea sa se apropie de mine ii spuneam ca m-a parasit si nu mai are niciun drept. Desigur, si-a facut alt copil si alta familie. A incercat el cate-o pălmiță cu ăsta micu’, dar mama lui l-ar lua pe sus daca l-ar vedea. Deci cate o palmita secreta.
    Felicitări, Mirona pentru articol! Te citesc de ceva vreme și sunt fan

    • Multumesc, Luiza. Cand scriu articole „serioase”, ma gandesc ca poate macar un om se ingandureaza si schimba ceva. Ar fi o mare realizare.

  7. Claudia

    Ce facem cu părinții noștri care acum au devenit bunici si care ii spun nepoților: nu fa aia ca iei bătaie! Nu fa ailaltă ca te bate mama ta? Desi i-am spus de n ori ca D. nu va lua bătaie niciodata.De cate ori mergem in vizită la ei daca copilul de 7 luni plânge ii spune NU e voie sa plângi sau il întreabă te-a bătut mama ta??

    • ana maria

      Nu cred ca putem face ceva in acest sens… si noi avem aceleasi discutii „nu ca te bate mama / nu pune mana ca ma bate mama ta/ stai cuminte…”

    • Alina

      Ma tem ca va trebui sa luati masuri in acest sens deoarece oricat de mult ii veti explica copilului ca pedeapsa corporala nu va veni, prin fapte i se va demonstra altceva, si anume ca aceasta amenintare e reala si voi va pierdeti credibilitatea, va fi confuz, mama ii spune ceva, bunica altceva. Vorbiti cu parintii vostri si spuneti-le sa renunte la aceste lucruri, explicandu-le si ce masuri vor fi luate daca nu inceteaza, de exemplu, nu mai veniti pe la ei o saptamana etc. Sigur aveti cateva metode la indemana.

      Trebuie sa luati masuri pentru copiii vostri pentru ca parintii vostri vor mai avea si alte metode negative de corectie a comportamentului. O comparatie:e ca si cum parintii vostri stau impreuna intr-o relatie abuziva, iar copiii vostri, desi vad ca relatia voastra e normala si plina de iubire, la bunici vad cu totul altceva si asta ii va influenta foarte mult, mai mult decat va puteti imagina, in ciuda explicatiilor voastra ca nu asa arata o relatie normala, le da impresia ca acest comportament e normal.

  8. mada vlad

    Buna! Felicitari pentru articol!
    In primul rand sa stii ca planurile de dinainte sa nasti vor fi date peste cap dupa
    Eu nu mi-am lovit niciodata copilul si nu o voi face deoarece am citit o teama fantastica pe chipul ei atunci cand verisorul ei de aceeasi varsta cu ea o lovea.Si am zis ca nu pot sa mai vad niciodata expresia aia si nu vreau ca copilul meu sa traiasca in frica.
    PS la aproape 4 ani avem toti peretii desenati, iar cartile mele iubite au fost jucariile ei de pe la 2 ani

  9. laura

    Orice adult odata abuzat in acest fel are nevoie de ajutor specializat. Fara doar si poate. Sigur că se poate trai cu încărcătură asta emotionala. Poti evolua- pana la un punct, te poti bucura, poti iubi, te poti juca , poti innoda legaturi trainice si frumoase( lucru pe care in adolescenta nu- l puteai face, caci erai speriat, n- aveai incredere, erai agresiv fara sa stii, etc) dar nu vei fi niciodata cea mai buna varianta a ta. Da, vorbesc din proprie experienta, mama fiind acum.

    • Mona

      hmm… ma pune pe ganduri aceasta expresie: „nu vei fi niciodata cea mai buna varianta a ta!”

  10. laura

    Oh, si draga Miruna respect enorm deschiderea ta de a împărtăsi cu noi!!

  11. am o curiozitate pentru cei care au fost batuti (abuzati) de parinti sau bunici.
    acum, cand sunteti mari, i-ati iertat? dar ei, parintii care v-au batut cand erati mici, v-au cerut iertare la maturitate? (probabil nu…)

    • OK, o sa-ti raspund sincer, desi cinic. Bunica mea, cea care m-a crescut si „educat” a murit acum vreo cativa ani. A suferit mult. M-a durut sufletul pentru ea ca om ca a trebuit sa treaca prin asa ceva, dar m-ar durea sufletul pentru orice fiinta care ar fi in situatia aia.
      Pentru bunica mea nu am varsat o lacrima atunci si nici de atunci incoace.
      Cu mama, care stia foarte bine ce se intampla, am o relatie „geniala”: incearca sa-mi explice ca ma las singura afectata de toata copilaria, ca de fapt nu a fost asa de rau. Pe de alta parte, la noi in familie eu sunt mama/sora mai mare si ea copilul neajutorat. In mintea ei nu are nicio legatura cu dominanta si educatia primita in copilarie de la aceeasi persoana.
      In fine, discutia psihologica e complexa si ar necesita pagini intregi. Poate la un moment dat o sa ma apuc sa o pun pe hartie ca un studiu de caz.

    • Eu am fost „batuta” de mama in copilarie. Dar nu la modul descris mai sus. Si nu mi se pare ca am fost deloc „abuzata”, n-am avut nici o trauma pe tema asta de nici un fel. Nu si-a cerut scuze si nici nu ma asteptam sa o faca. Pentru altele as fi vrut sa-si ceara scuze, pentru chestii spuse si facute cand eu eram adult! Alea erau importante pentru mine si probabil vor ramane toata viata. Palmele la fund luate in copilarie not so much 🙂 Cea mai mare trauma a mea din copilarie este faptul ca vara eram lasata 3 luni in grija altor rude la 350 de kilometri de ea (tata nu aveam deci ea era singurul om pentru mine). Nu avea ce sa faca, era singura. Si asta am putut sa inteleg si sa procesez cand m-am facut mare. Pentru ca atunci cand esti mare esti adult si se presupune ca iti capeti si niste mecanisme de vindecare a unor lucruri care n-au fost totusi oribile pe cand aveai 5 ani. Abuzul e ceva mult mai mare si mai groaznic decat o palma la fund sau timp departe de mama. Eu asa vad lucrurile.

    • Mira 2

      Să ştii că şi pentru mine era o nenorocire să fiu lăsată la bunici câteva săptămâni pe an. Ai mei nu m-au agresat în niciun fel, bunicii nici atât, dar pur şi simplu îmi era dor de părinţi. Totuşi, recunosc că pe timpul ăla altă alternativă nu aveau iar din treaba asta o rezultat o prietenie foarte apropiată cu verii mei deci acum nu îi judec chiar atât de rău.

    • eu n-am fost educata cu bataia, deci nu era asta mijlocul de ‘corectie’, dar mi-am luat palme la fund. nu le-am uitat, violenta nu se uita, indiferent de scara. de iertat, le-am iertat cand am devenit si eu mama pt ca am inteles limitarile lor si cat de uriasa -in sensul bun- a fost diferenta intre cum au fost ei crescuti si cum m-au crescut ei pe mine, chiar au facut eforturi imense, similare cu trecerea pe care o face generatia noastra la educatia fara batai, pedepse. am invatat din greselile lor si sper ca si al meu copil sa mearga mai departe pe scara evolutiei (mai sper sa nu comit greseli grave, dar asta va hotari el 🙂 )

    • oompa

      Întâi ca să se înțeleagă contextul: și eu am crescut cu bătăi (nu cât să lase urme fizice și să mă bage în spital, dar cu palme grele, date peste față și cap cu atâta forță încât mă dărâmau de pe picioare sau mă izbeau de perete) și, mai ales, cu abuzuri verbale (proastă, împiedicată, cap pătrat, de nimic nu sunt în stare, nu pricep etc.). Lacrimile pe care nu mi le puteam stăpâni stârneau și mai multă furie. Asta în timp ce eram certată pentru fiecare 9 din carnetul de note și trebuia să vin în fiecare an cu coroniță acasă. Totul din partea lui taică-meu. Maică-mea, deși nu mă bătea și nici „tâmpită” nu m-a făcut, nu intervenea deloc în aceste corecții, așa că mă simțeam complet singură și mi-am dorit de nenumărate ori să mor (la o vârstă la care, credeți-mă, niciunui copil n-ar trebui să-i treacă prin cap așa ceva). Până la 20 și mai bine de ani am trăit în povestea lor (deși nu mai locuiesc cu ei în casă de la 18 ani), încercând să le dau motive de mândrie (șefă de promoție la facultate și la masterat, joburi pe care le-am obținut cu puterile mele și la care eram apreciată și promovată) – pe principiul „uitați, cred că nu sunt chiar ultima proastă, pot să fac lucruri, mă iubiți puțin?”
      Fac terapie de câțiva ani și abia acum mi-am permis să-mi trăiesc furia față de toate lucrurile prin care-am trecut. Poate ați văzut că foarte puțini fac asta, la orice încercare a cuiva de a critica astfel de tratamente, foștii copii abuzați le găsesc chiar ei scuze părinților: „atât au știut, nu le putem cere mai mult, erau alte vremuri” sau, mai rău: „nici nu se poate altfel, o să fac și eu la fel cu ai mei copii”. E o rană nevindecată încă acolo, părinții le sunt în continuare pe un piedestal, e o strategie de supraviețuire a copilului care n-a crescut cu iubire.
      Știam că m-ar fi ajutat foarte mult o cât de mică recunoaștere din partea lor a faptului că au greșit (cu mintea de acum le înțeleg circumstanțele, și ei au trecut prin asta și au perpetuat comportamentul fără să cugete cât rău le-a făcut lor și cât rău fac și altora), că ar fi putut face mai bine, că le pare rău. Am încercat să obțin asta din partea lor (a maică-mii, mai exact, cu taică-meu nu pot discuta astfel de lucruri), să îi prezint și perspectiva mea, să-i spun cât m-a durut și cât m-a afectat. Nu am obținut nicio fărâmă de empatie, practic toate poveștile mele erau simple plăsmuiri, nu putea fi vorba de așa ceva, exagerez și, chiar dacă ar fi fost, tot n-are cum să mă fi afectat pe cât zic. Mai clar, sunt eu nebună și episodul depresiv prin care am trecut la 20+ ani a fost din senin, am eu vreo defecțiune pe undeva, ce să facă ei dacă s-o fi stricat vreo piuliță/genă pe undeva.
      După asta n-am mai vorbit cu maică-mea câteva luni, acum suntem iar în relații așa-zis bune, vorbim, ne vizităm. Dar practic am învățat doar că nu numai că nu o să se schimbe, ci că nu are niciun sens să aștept un „îmi pare rău”. Poate le-o fi și lor greu să admită ce au făcut, să încerce să se pună în locul meu când nici rănile lor nu au fost vreodată vindecate. Rațional pot înțelege multe lucruri, dar asta nu e de vreun mare ajutor și nici nu mă interesează prea mult. Prefer să-mi concentrez eforturile în a mă ajuta și vindeca singură, cu sprijinul terapeutului.
      Robo, iartă-mă pentru răspunsul poate prea lung, pe scurt ar fi fost „nu” și „nu”. Nu e o iertare cu tot sufletul, care să poată întoarce o filă nouă și să construim astfel o relație autentică, de acceptare și afecțiune profundă, de la adult la adult, dacă de la copil la adult nu s-a putut. Acum nu mai privesc înapoi cu furie (deși e important că am făcut și asta), ci cu resemnare și mă concentrez pe viitorul meu și pe ce am de învățat și de depășit înainte de a deveni mamă. Doar eu am privit și curățat scheletele din dulap și asta mi-e mai de folos decât dacă aș fi pierdut și eu cheia pe undeva. Nu îi pot forța s-o facă împreună cu mine. Dar pot zice că viața e frumoasă.

    • Madalina

      Tatal meu nu m-a atins niciodata, insa a dat in mama si in sora mea (in special sora mea primea batai crunte, cu cureaua sau furtunul de la masina de spalat). Eu stateam smirna de frica de a nu pati asa ceva. Dupa ceva ani parintii au divortat si tata a plecat.
      Cu toate ca nu m-a lovit, nu l-am iertat pentru ce a facut. Si nici nu stiu daca o sa il pot ierta vreodata. Am atata furie acumulata in mine, pe care abia acum o scot la iveala (cu ajutorul unui psihoterapeut) si care mi-a afectat viata de adult foarte tare (eram depresiva, fara sa inteleg de ce). El sustine in continuare ca a facut fix ce trebuia si ca a fost un tata perfect. De scuze pentru iadul copilariei noastre nici nu se pune vorba.
      Rezultatul este ca acum pastrez distanta fata de el, il sun din an in paste…iar daca o sa aiba nepoti o sa ii vada pasager si nu o sa-i las vreodata singuri cu el.
      Asa ca, daca vreti ca copii vostri sa se indeparteze de voi cand devin adulti, daca vreti sa adune un munte de resentimente pentru voi, parintii lor care „le vor binele”, bateti-i!

    • ana maria

      De iertat nu cred ca-i voi putea ierta dar de cand am baiatul imi amintesc tot mai multe ( incidente si detalii care le-am uitat sau care au erau acunse) , mi-e frica de ce urmeaza sa-mi amintesc, de batai am scapat in momentul in cand am ridicat vocea simana ziscand ca si eu pot da iar de insulte off cred ca am inceput doar sa nu le mai pun la suflet.
      Sa ceara iertare ??? Asta e chiar hazliu … Ei se declara parinti buni, nu au facut nimic rau si tot ce au facut au facut pentru mine si pentru binele meu.

    • Luiza Ș

      Tata mi-a spus ca nu am niciun drept sa-l judec pentru ca a dat in mine pentru ca face parte din educatie (el si-a lovit copilul autist de 4-5 de cateva ori, deci omul e FARA SPERANTA)
      Mama crede ca uite ce om a scos din mine cu bataia si tipetele. Ii pare putin rau, insa, ca nu m-a batut putin mai mult.
      N-am fost niciodata genul ascultator, iar ultima data cand m-a batut (la 14 ani) m-am aparat. Nu i-am iertat niciodata. Si nici nu am de gand. Am zburat de acasa imediat cum am facut 18 ani ca nu ii mai suportam crizele maica-mii. Acum miercuri vin acasa pentru 5 zile. Mi-e groaza si sper sa treaca repede.

    • Madalina

      Te inteleg, asa ma simt si eu cand il vizitez pe taica-miu. Intotdeauna exista scandal daca stau acolo 24 de ore.
      Solutia mea a fost sa trec de vreo doua ori pe an, in trecere, cate o ora, doua, dupa care plec. Nu raman sa dorm acolo.
      Toate sarbatorile le fac acasa la prietenul meu, unde e liniste si pace.

    • Madalina

      Sa ceara iertare???? Imi aduc aminte cu lacrimi in ochi ce batai imi luam daca nu imi cereamiertare cand greseam. Acum, ca adult parinte, imi dau seama ca nu aveam cum sa spun iarta-ma cuiva, cat timp mie nu-mi cerea nimeni iertare.
      Am fost un copil normal, batut crunt pentru niste nimicuri. Parintii mei stiu foarte bine cat au gresit, dar au inteles asta numai dupa ce au vazut ca se poate creste un copil fara pumni, curele, palme si pliciuri. Au vazut la mine ca se poate si fara sa iti jignesti copilul, fara sa tipi la el cand nu-ti convine ceva. Se poate sa cresti un om intr-un mediu dominat de iubire, intelegere si pozitivism. Spun insa ca marele meu noroc e internet-ul si deschiderea la informatie, in niciun caz greselile de nesuportat la care am fost supusa de catre ei.
      Mama uneori imi mai critica toleranta fata de copil, dar ii spun foarte direct sa-si vada de treaba ei.
      Dar iertare? NICIODATA! Nu mi-a spus niciodata: te rog sa ma ierti! Imi pare rau! Avem o relatie normala, suntem la distanta in tari diferite dar vorbim zilnic.
      De iertat, nu…nu i-am iertat! Si n-am s-o fac niciodata. Si stii de ce? Nu din cauza batailor in sine, dar din cauza umilintelor la care m-au supus timp de 19 ani: batai in public, jigniri unde aveau ei chef sau nervi, batai la scoala, tuns cu forta drept pedeapsa, umilita in fata tuturor care ne calcau pragul cu notele mele dezastru ( cateodata un 7, 8, ca tot elevul).

    • O altă Mirona

      Nu, mie nu mi-a cerut iertare nici tatăl meu, din contră, e supărat în continuare (acum am 34 de ani) că nu l-a lăsat mama să îmi facă „educație” cum trebuia, și nici mama nu mi-a cerut iertare că nu l-a părăsit (au divorțat când aveam 11 ani, însă tot împreună au rămas). Ba, mai mult, când i-am cerut o explicație, să îi înțeleg logica, mi-a spus că s-a întors la el că eu scăpasem de sub control, că nu mai ascultam de ea și că nu mai studiam. Probabil că s-a gândit că palmele, pumnii, curelele la fundul gol, urletele, torturile pe care mama le suporta și pe care mi le povestea ca unei prietene, înjurăturile, scandalurile care mă trezeau în miez de noapte mă vor educa și mă vor determina să studiez din nou. Și nu, nu a trecut. Durerea a rămas, mă muncește o neliniște interioară, teama de a nu fi agresivă cu fetița mea atunci când sunt obosită și stresată (și știm că astea fac parte din „fișa postului” de mamă), și teama că soțul meu poate nu face suficiente lucruri pentru noi (empatie, timp petrecut cu noi, cu fetița) sau îngrijorarea că e totul în mintea mea, doar din cauza trecutului nerezolvat. Și citesc, citesc, citesc, doar, doar înțeleg ce să fac/ nu fac cu fetița noastră ( Alfie Kohn îmi place cel mai mult dintre tot ce am citit) și fac ore de Life Coaching, ca să treacă 🙂 Și cânt la pian (dar acum nu mai am timp și pentru asta, fetița are 1 an și 1 lună și îmi cere timpul meu aproape în exclusivitate). P.S. M-a ajutat muuult Eckhart Tolle, cui i se potrivește, foarte bine. Vă îmbrățișez cu drag și… curaj!

    • Marius

      I-am iertat de atunci, in ziua respectiva sau urmatoarea. Durerea era cat de cat vindecata, prin iubirea pe care o primeam, dar socul emotional si bagajul psihic a ramas, am peste 30 ani dar si acum am probleme cu persoanele cu autoritate, nu dau inapoi, dar mental ma inmoi. Inteleg nervii, iesirile necontrolate, toti ii avem, nu inteleg de ce nu au incercat, de alungul timpului, sa se controleze si sa devina parinti mai buni. Socul si umilinta de atunci, fac parte din mine acum, nu vreau sa-I supar acum in amurgul vietii sa le spun ca nu au fost parinti atat de buni, ca ce daca altii sunt mai rai, ei puteau sa fie mai buni si poate si eu as fi fost un om mai bun. Dar stop, fata de ei, incerc din greu sa evoluez, sa-mi asum si sa inteleg greselile pe care le fac fata de copilul meu si sa fiu mai bun … pentru el. Si nu conteaza ce a facut, cat de suparat si cat de nervos sunt, nu o sa-I refuz copilului meu iubirea, nici un moment. Bataie, nu! Nu va exista in viata copiilor mei, imi este prea rusine cand imi pierd controlul si ma rastesc pentru o secunda la fetita mea.
      Iubire, joaca, intelegere, timp si fermitate asta o sa-le ofer copiilor mei.

    • felicia

      vezi sa nu-si ceara iertare de la noi, robo!
      dupa ce ne-a snopit bine si pe mine si pe sormea,mama(deci nu e ca inventez eu,mai am un martor) nici nu recunoaste ca asa a fost toata copilaria noastra:cu bataie ptr cele mai puerile motive si teroare.deci ce iertare sa ceara daca ea fost o ”mama buna”?
      de iertat nu am cum ptr ca sunt si eu mama si abia acum realizez cat m-a traumatizat si ma lupt in fiecare zi sa nu fac la fel cu cea mica.
      am mai scris asta aici pe blog,port aparat auditiv din cauza ei deci zero toleranta si iertare din partea mea!

    • Robo, mama ne-a cerut scuze, mie si sora-mii. Scuzele au venit cand copilul meu cel mare avea cateva luni (9-10), iar ea trecuse prin parc, unde o femeie certa un copil, care plangea. I s-a parut sfasietor de trist si abia atunci, raportand ce vazuse in parc la bebelusul de acasa, si-a dat seama ca ceva era in neregula. Cred ca-i pare rau si din perspectiva religiozitatii in care a cazut.
      Bunica-mea nu cred ca si-a cerut scuze, nu stiu daca ii pare rau, sau daca realizeaza cat si cum a gresit. Are 88 de ani si abia se taraie.
      Ma induioseaza foarte mult cand ma gandesc la cum au trait amandoua si cat de greu Ie-a fost, cu viata, in general, cu noi, in special, dar nu pot sa nu le condamn pentru omul timid si neincrezator in mine care am ajuns astazi. Pentru ca, in cazul sora-mii si al meu, nu au fost niste batai crunte, cu picioare, curele etc. Erau batai din astea, „ordinare”, nu-ti lasau vanatai fizice, nu induceau teroare, dar induceau umilinta si nesiguranta: mama si bunica erau mai mereu incruntate, mereu eram pasibile de vreo greseala, greseala care, daca se materializa, la bunica-mea declansa un mutism dusmanos (ne tineam dupa ea cu orele, sa vorbeasca si ea tacea incapatanat si ostentativ), iar la mama, crize de ulcer duodenal (se supara si incepea s-o doara stomacul, pentru ca facusem, sau nu facusem cutare chestie).
      In mod ciudat, desi mama e cea care si-a cerut scuze, am senzatia ca pe ea am iertat-o mai putin decat pe bunica-mea. Sau, poate, le-oi fi iertat, dar nu pot uita. Lucurile raman nerezolvate, cumva, niciodata nu o sa pricep de ce erau atat de grave niste comportamente ale unor copii fara discernamant. Orice faceam, nu era intentionat si, mai mult, chiar eram niste copii cuminti!

  12. Maria

    Sensibil subiect… Eu nu am fost un copil dorit de tata, am luat bataie pentru orice, insa mult de tot ma dor si acum cuvintele” daca vei face copii, fara sa te mariti, sa te arunci in fata trenului, la mine sa nu vi” etc. E mort de mai bine de zece ani si mi-e foarte greu sa il iert, mai ales ca am un ingeras de copil si vad cata bucurie imi aduce, tot nu pot sa inteleg cum s-a gandit el ca e bine sa ma educe asa. Doare enorm bataia, dar si vorbele!

    • Bunica mea imi spunea „Du-te dracului, draga lu’ bunica!”. Ce sa zic?! Dragoste cu nabadai!

  13. laura

    Robo, da. Se poate. Eu una am crescut fara sa simt ca o iubesc pe mama. Din momentul in care am inceput lungul drum al cunoasterii de sine, al acceptarii si al iertării am inteles dincolo de rational ca in acelasi scenariu a crescut si mama, unul al abuzului. Era un copil cand m- a facut. Un copil cu copil… Sa revin: odata inceput acest proces de vindecare, am inceput sa o respect, si sa o iubesc. E in viata mea si imi învăt copilul sa o iubeasca, cat vrea, cat poate. Informatia care m- a modificat complet a fost ca orice agresor a fost odata victima.

  14. Dan

    Eu cred ca noi ne nastem cu instincte bune – sa avem grija de copii, sa ii protejam, sa ne impartim mancarea cu ei. Undeva pe traseu lucrurile astea se altereaza si cred ca mai ales prin interventia bunicilor, acestia fiind mult mai preocupati sa mentina tesutul social (supravietuirea, mentinerea ordinii la nivel supra-familial, ignorand nevoile individuale). Ce se intampla in Romania in secolul 21 e ca a inceput sa se accelereze o tranzitie de la un model social ierarhic, bazat pe familia extinsa catre un model social bazat pe individ, cu relatii intre indivizi decise doar de acestia si nu la un nivel „ierarhic” superior (de parinti de exemplu). In modelul traditional, ierarhic, bataia este o metoda de a mentine status-quo-ul; intr-un model individualist asta este calea cea mai sigura pentru a cauza separari definitive la varsta adulta intre parinti si copii. Printeso, scrie mare cu rosu si bold in articolele de genul asta ca lumea se schimba; peste 20 de ani parintele care isi plezneste copilul acum va plange in pumni cand i se va refuza brutal relatia cu copilul ajuns adult si implicit cu nepotii. Adultii abuzivi de azi si de maine vor muri singuri; ce se intampla acum in cazuri mai mult sau mai putin izolate se va transforma in fenomen de masa in maxim 2 generatii!

    • Alina

      Bravo, foarte bine zis: „parintele care isi plezneste copilul acum va plange in pumni cand i se va refuza brutal relatia cu copilul ajuns adult si implicit cu nepotii”.

      Doamnelor, stiu ca este inacceptabil din punct de vedere social sa renuntati la parinti, cu toate acestea luati in considerare si acest pas. Mai ales daca parintii neaga cele intamplate si comportamentul lor e acelasi. Chit ca se poarta frumos cu nepotii, relatia voastra nu e OK si copilul va percepe asta. Asa si mama, batuta in copilarie, a tinut legatura cu parintii ei, bunicii s-au purtat frumos cu noi, insa mereu am perceput o ruptura si tensiune in relatia alor mei cu bunicii, si atunci ce fel de model de relatia parinti-copii ii prezentati copilului? Unul fals: voi nu sunteti OK cu felul in care s-au comportat parintii cu voi si se va simti acest lucru. Copilul vostru va intelege ca asa arata o relatie in familie. Va admir pentru curaj.

    • sincer, la asa ceva ma gandeam si eu: ca se poate lua in considerare o ruptura definitiva cu parintii abuzivi, de asta am fost curios sa stiu daca lumea care a fost abuzata a facut pace cu abuzatorii.
      se pare ca nici macar nu prea s-a facut pace, se pare ca ranile inca exista, sunt mari si inca deschise.

      In conditiile astea, desi poate suna brutal, eu as lua in calcul sa rup definitiv relatia cu parintii abuzatori. Cred ca doar la noi in Romania este chestia asta, ca sunt parintii tai, buni sau rai. Cred ca zicerea asta se bazeaza asa, pe un sentiment al datoriei si sacrificiului de sine atat al parintelui fata de copil, dar si viceversa, care e intretesut in mentalitatea noastra si nu am chef sa speculez acum de ce si cum.

      ca au fost buni sau rai mie nu mi se pare tot aia. adica, la ce bun ca sunt „parintii tai” daca te-au abuzat o viata intreaga si nici macar la maturitate nu se caiesc, nu sunt in stare sa-si asume macar, sa spuna „da, am gresit”.

      eu de exemplu am rupt relatiile cu o pereche de bunici inca deja de vreo 7-8 ani
      nu pentru ca m-au batut, din fericire pe mine nu m-a batut nimeni, ci pentru ca ori de cate ori ma duceam pe acolo pe la ei, parca eram intr-un magazin de portelanuri – nu aveam voie sa fac nimic, ca sa nu stric ceva; ba de cateva ori am fost acuzat si pe nedrept ca am facut nu stiu ce, si 10 ani mai tarziu bunica-miu imi tot amintea cand am stricat eu nu stiu ce chestie.

      si-atunci am zis asa: daca tot nu am simtit niciodata cat am fost mic faptul ca bunicii mei ma iubesc, ba din contra, intotdeauna m-am simtit ca un intrus in viata lor, atunci a venit timpul sa recunoastem deschis ca noi nu avem o relatie tipica de bunici/ nepoti si sa lasam lucrurile sa fie ceea ce sunt in realitate – adica nimic, zero, o absenta.

      asa si cu parintii abuzatori: nu i-as parasi ca sa-i pedepsesc, ci ca sa pun punct definitiv unei perioade nefaste din viata mea. Ca sa las trecutul in urma, adica. La fel cum as parasi un partener abuzator.

      Lumea trebuie sa-si asume chestiile astea: felul in care te porti este decizia ta si trebuie sa-ti asumi consecintele. Daca asta e valabil cu ceilalti oameni pe care-i intalnesti in viata, nu vad de ce nu ar fi valabil si pentru copiii tai. In definitiv, copiii nu datoreaza nimic parintilor, de fapt.

      Sigur, e mult mai usor de vorbit despre asta decat de facut, si e mult mai usor de vorbit din perspectiva unuia ca mine care din fericire nu a cunoscut abuzul in copilarie.

      Dar cred ca Dan are dreptate. Cred ca in cateva generatii parintii abuzatori vor fi nevoiti sa traiasca la batranete singuri. Si e foarte bine asa.

    • Loredana

      Mi se pare foarte greu sa rupi relatia cu parintii/bunicii, cu atat mai mult cu cat unii dintre ai au avut grija sa implanteze adanc ideea de responsabilitate a copiilor pentru ei. Imi amintesc ca a mea bunica ma punea sa ii promit ca nu o voi parasi niciodata. Bineinteles ca o iubeam si ca i-am promis si ca promisiunea asta m-a facut sa ma simt mereu cu musca pe caciula atunci cand faceam ceva doar pentru mine. Multi inca mai cred ca trebuie sa ai copii ca sa aiba cine sa iti aduca o cana cu apa la batranete, si nu de putine ori mi s-a repetat ca mi-am asigurat batranetile pentru ca voi avea 2 fete, iar fetele sunt iubitoare si nu isi lasa parintii singuri. Mi se strange inima de teama sa nu ajung sa gandesc asa egoist si sa tai aripile copiilor mei.

    • da pai stiu cat e de greu, ca pana la 30 si ceva de ani ma simteam vinovat si parintii imi reprosau ca ba nu-mi sun bunicii, ba ca nu vorbesc cu ei, ba ca nu ma duc la ei la tara mai des si asa mai departe, ca ce am, de ce sunt salbatic?
      asta desi atunci cand ii sunam sau incercam sa ma apropii de ei, erau foarte expeditivi asa… de ex. eu il sunam pe bunica-miu sa-i spun la multi ani de ziua lui, desi ei nu m-au sunat absolut niciodata de ziua mea, si dupa ce ii spuneam, tot el era cel care zicea „pa” dupa 2 vorbe, ca sa nu se consuma minute, lua-le-ar naiba de minute.
      si de aia a venit un moment in care am avut o discutie cu maica-mea si i-am zis sa ma lase in pace, ca eu nu mai vreau sa trag de ei pt ca nu e nimic intre noi, de fapt.

    • Bătaia în sine nu rezolvă nimic. Violenţa fizică e lipsită de importanţă. Într-o singură partidă de fotbal pe maidan, puştiul îşi ia mai mulţi genunchi în coaste, şuturi în tibie şi ghionţi în burtă. Câţi copii s-au plâns de asta? Mâine se duc iarăşi pe maidan, entuziaşti, cu mingea după ei.

      Suferinţa psihologică (umilirea, confuzia, acuzaţiile absurde) e mult mai rea şi te poate roade decenii întregi, uneori până la moarte.

      Bătaia şi „interzicerea diverselor lucruri copilului” sunt de fapt pretexte.

      Adevăratul motiv e stratificarea socială – împărţirea pe caste, cu bariere rigide între ele. Ideea că unii sunt altfel, mai sus, şi ceilalţi mai jos, fără vreun motiv legat de educaţie, avere sau titluri profesionale. Pur şi simplu sunt *

      Din acest punct de vedere, violenţa fizică devine ineficientă şi chiar ridicolă – pentru că dă de înţeles că singura diferenţă e faptul că unul are pumnul mai tare. Ridicolă, fiindcă forţa pumnului se schimbă de-a lungul vieţii. E un procedeu de golan de la colţul blocului: azi sunt cel mai tare, v-am bătut pe toţi – şi mâine apare altul, care îi rupe lui falca.

      Un adevărat manipulator ştie să nu folosească pumnul. Are metode mult mai şirete de a te umili, batjocori, acuza de fapte imaginare, pedepsi în mod absurd pentru lucruri pe care nu le-ai stricat, recompensa la fel de absurd pentru succese pe care nu le-ai dobândit şi aşa mai departe, fără niciun fel de reguli care (chipurile) să te protejeze dacă le respecţi. Te face să te întrebi la fiecare gest dacă va urma o palmă sau o vorbă bună, fără niciun sens.

      * – în ultimii ani ai lui Ceaşcă, exista o adevărată obsesie, care privită din afară ar fi părut comică, legată de adolescenţii care fumează. Orice putea fi iertat sau trecut cu vederea, încăierarea de stradă, oase rupte, băutura, chiar şi furtişagul, dar nu fumatul, asta îi făcea pe maturi să turbeze. Era considerat un privilegiu al adulţilor, iar puştiul care ar fi făcut aşa ceva era vinovat de o faptă mai gravă decât a se auto-otrăvi cu tutunul: de faptul că se credea şi el niţeluş adult şi în stare să se pretindă egalul lor.

    • Ioana

      Buna, nu mi se pare in regula sa compari bataia primita de la parinti cu bataile dintre copii „pe maidan”. Parintele e o autoritate pentru copil, copilul nu poate sa dea inapoi in parinte. Copiii care se bat intre ei la joaca sunt egali, acolo nu e umilinta. Bataia luata de la parinti de invata sa fii supus si timid, cel putin. Poate n-o sa fiti de acord cu ce zic, dar psihic bataia de la parinti mi se pare ca face mai mult rau decat bataia intre copii.
      In al doilea rand, nu toti copiii se bat la joaca. Fetele mai putin, de exemplu. Eu nu am luat niciodata vreun pumn/palma de la un strain. Singurele persoane care m-au agresat fizic vreodata au fost parintii mei. N-am luat nici pe departe bataile pe care le vad povestite mai sus, dar ce am luat m-a afectat si atunci pe moment, si acum mai tarziu in viata.

  15. Georgiana

    Buna,
    Am citit articolul tau si altele asemenea postate pe blogul Ioanei.
    Pfff…..este un subiect care imi trezeste amintiri groaznice. Noi am fost 3 fete si nu am fost scutite sub nici o forma de „datul militariei jos din pod”, si cureaua neagra de piele nu o voi uita niciodata, cum nu voi uita nenumaratele incercari de a o face pierduta.

    Nu am copii, inca (momentan, suntem in faza de procreere – sper ca am scris corect 🙂 ). Chiar acum 2 saptamani am discutat acest subiect cu iubitul meu. Si imi doresc sa cred ca l-am facut pe al meu consort sa inteleaga foarte clar ca sunt total impotriva acestui tip de comportament si „mod de educatie” al unui copil. Daca nu a bagat la cap, imi va vedea spatele mergand in directia opusa, fara nici un drept de apel.
    Daca pot face compromisuri in privinta sosetelor aruncate prin dormitor, a hainelor imprastiate prin casa sau a urmelor de apa din hol, nici nu ma gandesc sa accept violenta in viata mea, nu din nou, mai ales ca sunt o viitoare mamica.
    Anul asta schimb prefixul si…..de mai bine de 6 ani, de cand am plecat din apartamentul natal, am cosmaruri ca ma bat parte-n parte cu taica-miu. Ba mai mult, il caftesc pana nu mai respira. Ca ma trezesc noaptea speriata de bombe si nu mai pot adormi la loc si, intr-un final, nu ma odihnesc deloc….sa nu mai vorbim.
    Sunt momente din zi cand am flash-uri din trecut si-mi trec prin fata ochilor franturi din acele timpuri, cand imi doream sa nu ma mai intorc acasa, din cauza fricii.

    Acum ma grabesc sa ajung acasa mai repede ca niciodata pentru a petrece cat mai mult timp impreuna cu iubitul meu si noua familie. Sunt posesoarea unui viitor socru care mi-a dovedit ca ma iubeste si pana la imbratisarea lui, nu am simtit niciodata dragostea paterna asa cum ar fi trebuit.

    Si mi-am propus sa nu imi cresc copilul sau copiii (nu stiu cati voi avea 🙂 ) in aceeasi maniera in care am crescut eu…nu stiu daca exista vreun remediu contra viselor urite sau a cosmarurilor. Mi-ar placea sa il aflu intr-o zi.

    @Robo, vav de intrebarea ta, al meu parinte masculin si-a cerut iertare in genunchi de la mine si de la mama. Nu l-am iertat, nu pot sa o fac, nu inca….. stiu doar ca juca teatru atunci, poate asta nici nu l-am putut „absolvi” de pacate.

  16. Anda

    Sunt de acord cu tine, mai ales pentru ca si eu fac parte din aceeasi generatie cu tine si am primit o educatie severa de la doi parinti profesori si doi bunici invatatori. Si am ajuns sa imi inteleg problemele de anxietate si credintele ca ceilalti au dreptul sa fie furiosi si suparati pe mine, iar eu nu (…) pe la 35 de ani. Este evident ca nu vreau sa le ofer copiilor mei o educatie severa. Chiar imi doresc pentru ei sa aiba parte de educatie Montessori si de libertate, de acces la Waldorf daca vor avea talente speciale. Insa nu mi-ar placea sa fie un copil care are voie sa faca orice. Asa ca am inceput sa citesc despre ce se poate intampla daca il cresti ca un rege: http://www.psychologies.com/Moi/Moi-et-les-autres/Relationnel/Articles-et-Dossiers/De-l-enfant-roi-a-l-adulte-tyran

  17. Mona

    Am fost batuta de nenunarate ori, de mama, de putine ori de tata, imi aduc aminte si acum cum faceam pipi pe mine la 5 ani numai cand ridica vocea la mine. Pe de alta parte mama si-a cerut scuze acum cand sunt si eu la randul meu mama, tata in schimb e convins ca a procedat corect. I-am iertat pe amandoi insa ranile provocate sufletului meu de copil sunt inca adanci. Multe le-am vindecat, sotul meu minunat e cel care m-a ajutat. Cand l-am cunoscut pe el am aflat ce inseamna iubirea neconditionata. Insa rani mai sunt si ma ingrozeac cum ies la iveala cand nu ma astept. Fetita mea are 2 ani si 2 luni, a inceput perioada tantrumurilor si reactiilor violente. Cand ma loveste creste in mine o furie oarba, furie care ma sperie. Nu ii arat asta niciodata, furia ramane doar in mine inchisa adanc pt ca stiu ca nu copilul e de vina. Traumele noastre ne pot transforma in oameni ingrozitori.
    Ca sa trec peste obsesia mea cu uratenia am facut mizerie cot la cot cu fetita, am pictat impreuna peretii, am sarit in pat, am rupt foi fin reviste am facut bulgari de noroi si asa am reusit sa trec peste probleme mele. Cata bataie am mancat ca m-am murdarit de noroi sau ca am desenat cu carioca pe fata de masa… copilul meu alaturi de sot au fost cei mai buni terapeuti si pt asta o se le multumesc toata viata.

  18. Ioana

    Felicitări! Un articol minunat scris și argumentat! Sper să fie citit de cât mai mulți oameni!
    Prințesă, chiar apreciez această serie de articole scrisă de cititoare.

  19. Simina

    Multe lucruri bune in articil dar si multe tampenii. Din nou un articol unde o abordare e fie total gresita sau total corecta.
    Si normal toate persoanele care au raspuns sunt niste sfinte care nu au ridicat tonul la copil niciodata. O ipocrizie fara margini.
    Evident ca bataia mi se pare o prostie dar nu cred ca nici una din persoanele de mai sus nu si-a pierdut cumpatul macar odata (inclusiv eu).
    Hai sa militam pt a incerca sa reducem astfel de iesiri (desi nu sunt convinsa ca totdeauna e gresit sa tipi la copil) si sa nu mai fim niste sfinti doar pe internet.

    • deci tie ti se pare imposibil sa nu tipi si sa nu iti lovesti copilul?? crezi ca toate femeile care spun ca nu-si agreseaza copilul mint?? trist, doamna, trist

    • Printesa Urbana

      sa-ti pierzi cumpatul e normal. sa agresezi orice alta fiinta pentru ca ti-°ai pierdut cumpatul este gresit, neproductiv, umilitor. nu spune nimeni ca nu si-a iesit niciodata din fire. ce am citit eu aici e ca oamenii sint, majoritatea, traumatizati de bataia primita in copilarie si isi propun sa aplice alte metode cu propriii copii. nu vad ce e ipocrit aici. poate ne lamuriti.

    • simina

      Cum am zis mai sus. Sunt total de acord cu cat de daunatoare e bataia. Si eu am trecut prin asta si inteleg f bine, desi nuc cred ca mi-a stirbit personalitatea in vreun fel. Zic doar ca e absurd cum o mare majoritate a comentariilor blameaza si faptul ca mai tipi ala copil. Toti parintii au facut asta si nimeni nu e robot Si eu chiar cred ca nu trebui sa tratezi toate comportamentele copilului cu frica ca daca te manifesti mai intens ajunge o persoana speriata de bombe.

    • pai nu e ok nici sa tipi la copil, desi multe mame inca o fac
      eu am o prietena f buna care nu tipa la copil, niciodata, deci cred ca este posibil si invat de la ea
      cu un pic de autocontrol si vointa, cred ca se poate, eu am reusit- bine, nici n-am tipat la el pur si simplu de nervi, s-a intamplat de cateva ori cand era in pericol iminent, l-am prins in zbor pe scara cu mine in spatele lui, era in spatele lu’ tac’su si intr-o fractiune de secunda l-am vazut cum da sa bage o chestie in priza, din astea majore cand primeaza altceva
      sunt insa de acord cu tine referitor la pusul cenusii in cap nonstop si pentru fiecare chestie, adica nici nu putem sa ajungem sa ne cenzuram toate trairile si comportamentul de frica sa nu traumatizam cumva copilul. nu e un ou rosu, e un omulet, datoria noastra e sa facem cat putem noi mai bine, greseli facem cu totii, important e sa si invatam din ele, sa nu le repetam

    • Joy

      Eu nu am tipat niciodata la copilul meu, de doi ani si un pic. Atat cu copilul, cat si cu partenerul, prietenii, parintii ma port asa cum mi-as dori sa se poarte oricine cu mine. Deci fara tipete, jigniri, etc. Ma enervez? O, DA! Ii explic ca ma supara comportamentul lui, ca imi pierd rabdarea, ca am nevoie de un minut sa ma calmez, etc. In cel mai rau caz tip in perna sau dau un pumn in saltea (nu in fata copilului!). Copilul trebuie sa fie convins mai presus de orice ca este in siguranta langa parintii lui.

    • nu inteleg de ce ai 2 dislikeuri la acest comentariu, zau 😀

    • Nu tip la sotul meu sau la colegi, de ce as tipa la copil?!
      Stiu ca e greu de crezut ca exista persoane care atunci cand simt nevoia sa tipe ori isi dau singure time-out, ori respira adanc si se linistesc, dar mai exista si nebuni de genul asta pe lume.
      Stii de ce nu tip eu? (OK, cred ca mi se intampla si mie o data la cativa ani, ca sa nu zici ca exagerez.) Pentru ca daca eu tip, celalalt va simti nevoia sa ma acopere si va tipa si mai tare si intram intr-un cerc vicios in care ajungem sa ne scoatem ochii pentru chestii care nu au nimic de-a face cu ciondaneala initiala. Pe cand daca respiri adanc si vorbesti calm poate chiar ai ocazia sa-ti argumentezi cazul.

    • Madalina

      E totusi o diferenta intre a ridica tonul si a tipa! O maaare diferenta. Dupa cum e si expresia, a ridica tonul inseamna a vorbi pe o tonalitate usor ridicata, cu vocea un pic mai ferma decat de obicei. Si cred ca nu exista om care nu face asta.
      A tipa insa e un alt lucru. Presupune violenta verbala asupra celuilalt si nu are niciun beneficiu.
      Uneori trebuie sa ridici un pic tonul ca sa inteleaga copilul ca alergatul in fata masinii nu-i ok. Nu cred ca spune vreo mama copilului pe ton soptit, in timp ce copilul alearga bezmetic catre masini, sa nu alerge catre masini (spre exemplu).
      Copiii tind sa ignore vocea mamei in unele situatii, iar tonul usor ridicat si ferm ii face sa isi dea seama ca treaba e serioasa.

  20. Rox

    Eu am fost un copil crescut de bunica si ocazional am mai luat cate-o palma, cate o urecheala etc. Incep sa cred ca sunt defecta pentru ca nu o urasc, nu-s traumatizata si, culmea nici n-am avut nevoie de terapie ca sa-mi revin. Nu cred ca se pune problema de a o ierta ca n-am fost vreodata suparata pe ea la modul serios si nici nu mi-era frica de ea. Am inteles ca asa se „practica” pe vremea ei, au fost incidente izolate, ba mai mult, am 95% amintiri placute din copilaria pe care mi-am petrecut-o cu ea, m-a educat si m-a rasfatat, mi-a facut toate poftele si mofturile posibile, ar fi culmea sa-i port ranchiuna ca m-a articulat cand am venit o data cu o nota mica.
    Cu toate acestea, nu consider normala agresarea copilului in niciun fel si n-am de gand sa o practic cu copilul meu. Stiu ca se poate si altfel.

    • Andreea

      Pai foarte bine ca ai 95% amintiri placute, normal ca nu esti traumatizata si nu ai nevoie de terapie.

      Cei care au fost traumatizati si trec printr-un proces de psihoterapie cu siguranta nu au 95% la suta amintiri placute, din contra, cred ca nici nu intra in discutie o comparatie intre ce ai trait tu si ce au trait ei.

      Si bravo lor, un BRAVO mare pentru toti cei ce lupta sa-si depaseasca ranile trecutului!!

    • Rox

      Cam asta voiam sa spun si eu, ca sunt lucruri diferite, comportamente diferite, cu urmari diferite. Nu poti sa bagi un aceeasi oala un adult iubitor cara si-a pierdut o data cumpatul si a dat o palma cu un adult tiranic care are mereu la indemana un instrumentar de bataie (curele, nuiele, bete, etc.) si seamana groaza si teroare in familie.
      Tot violenta se numeste si nu ar trebui sa existe deloc, dar eu una n-as face nu stiu ce tragedie din faptul ca am primit o nuia cand m-a auzit bunica injurandu-l de mama pe alt copil. Nu eram mica la modul de a repeta aiurea tot ce aud, eram mai mare si stiam deja teoria vorbitului urat explicata frumos de multe ori; eram nervoasa pe copilul ala pe buna dreptate, dar nu trebuia sa-l injur si nici ea nu trebuia sa ma loveasca. Daca m-a traumatizat? Da, sunt atat de „traumatizata” ca nici pana in ziua de azi nu am mai reusit sa injur pe cineva sau ceva de mama sau de altele 🙂 Foarte probabil ca as fi bagat la cap si daca doar m-ar fi certat si trimis in casa de la joaca, dar nu as rupe relatiile cu ea, si inca acuma dupa vreo 25 de ani, pentru asta.

      Asa cum zice cineva intr-un post mai sus, si pe mine m-au marcat si m-au afectat mult mai mult vorbe de ale adultilor spuse ori mie direct ori altora crezand ca eu ori nu aud ori ca n-o sa tin minte ca sunt „mica”. Nici macar n-au fost spuse in cadrul unor certuri, ci asa pur si simplu in discutii.

      Asa ca nu va mai ganditi ca daca nu loviti copilul, gata, asta va face parinti perfecti. Nu e bataia singurul lucru negativ pe care il poti face copilului. Sunt o gramada de alte lucruri pe care le poti face sau spune si habar n-ai cum si cand o sa-l afecteze. Parinte perfect nu exista.

  21. Ioana

    Foarte interesant articolul. Eu încă nu am copii, momentan sunt în proceul de achiziționare a propriei case, însă îmi doresc în viitorul apropiat un pitic. Împărtășesc aceeași idee, de a nu-l agresa fizic/ verbal, de a-l lăsa să deseneze pereții dacă asta vrea, de a-l lăsa să iasă în pijamale afară dacă așa se simte bine și de a-i impune niște limite explicate logic, după un raționament bine stabilit și înțeles atât de mine cât și de copil. Am o singură grijă/ preocupare la care mereu mă gândesc de fiecare dată când citesc articolele cititoarelor ori ale Prințesei: bun, tu știi cum și ce vrei să faci/ să nu faci cu al tău copil. Cum o să procedezi în momentul în care o să vrei să-l lași în vacanță, câteva zile, la bunici/ străbunici? Cum manevrezi acea frică (pe care eu o am) că rudele nu își vor putea gestiona furia/ frustrarea la fel de bine ca tine și te vei trezi că cel mic primește o palmă?

    • Printesa Urbana

      eu una cit sint mici nu ii las nicaieri. nu am incredere nici in metodele lor de crestere, nici in felul in care isi pastreaza cumpatul, nici in faptul ca imi vor respecta deciziile in ceea ce priveste copilul. de fiecare data cind vine la noi mama, Sofia sfirseste la tv sau mincind ce nu are voie, pentru ca mama pur si simplu crede ca regulile mele sint timpite. in nici un caz nu as lasa-o singura la mama mai devreme de 7-8 ani.

    • parca vorbesti de mama mea :))
      in schimb, soacra-mea s0a orientat excelent, desi nu e ea prea incantata de parentingul modern, repeta in stanga si in dreapta ca ea face ‘cum vrea mama lui’ (a copilului adica 😀 ) si mai si respecta (95% asa, dar e un procent bun) ce vrea ‘mama lui’. drept pt care, in premiera, o sa il lasam cateva zile la bunici primavara asta. I hope we’ll survive

    • Subscriu la raspunsul Printesei.
      In plus mai spun ca bunicii din familia noastra ma stiu de „cal breaz” si o sa priceapa repede ca daca calca pe bec nu o sa mai vada copilul/copiii decat in prezenta mea. Iar eu nu sunt genul care sa stea gramada cu tot familionul, deci i-ar vedea foarte rar. Prima experienta o sa fie in vara cand fata o sa aiba trei luni. Vin ei pe teritoriul nostru. 😀

  22. Georgiana

    Apropos de bunici, eu am constatat ca mama mea, dupa aparitia in peisaj a 2 nepoti baieti, si petrecut ceva vreme impreuna cu ei si cu sora-mea, s-a educat exceptional in legatura cu „anger management”. Poate o influenta pozitiva a avut si faptul ca sora-mea locuieste in Cluj iar oamenii sunt putin diferiti in gandire si mama a petrecut luni bune pe-acolo.
    Ceea ce ma surprinde f placut. Pe langa faptul ca se abtine, nu ameninta, nu tipa la ei, nici nu urechieste sau palmuieste la fund pe ascuns. Motiv pentru care acum toti trei (mama + cei 2 nepotei) sunt complici 🙂
    Deci se poate si altfel si sa mai mentionez ca le face toate poftele?! :)))
    Asa ca nu va pierdeti speranta, exista si reeducare pentru bunici ……trebuie muuuuuuuuulta rabdare, in schimb, pentru parintele din partea bunicului.

  23. Ella

    Am fost un copil maltratat,traumatizat toată viața de părinți.Mama ne bătea și ne punea sa facem curat zilnic.Și acum la 30 de ani ma critica.Nu ma dureau bătăile mamei cum ma dureau vorbele tatei.Tata ne a desconsiderat și pe mine și pe sora mea până am terminat facultatea, amândouă suntem ingineri.Am doua mastere, unul în inginerie mecanica și unul în economie, deci nu sunt ultimul om
    om.Pe mama am înțeles o.Căsătorita cu un bărbat care o bătea săptămânal și o înșela zilnic, psihic nu a mai rezistat.
    Tata, mi a creeat niște temeri ca la un interviu nu ma pot uita în ochii angajatorului, ce sa mai spun dacă am un conflict cu cineva?
    Acum am o minunăție de fetita, nu o voi certa niciodată,însă surprinzător este faptul ca părinții mei se poartă ireproșabil atât cu fetita mea, cat și cu a surorii mele.
    Sunt foarte iubitori și niciodată nu ridica glasul, tata se joaca ca un copil cu nepotica mea și aceasta îl iubește necondiționat.
    Poate eu și sora mea am fost motivul pentru care nu au divorțat și pentru asta și au rezolvat frustrările cu noi, cine știe.
    E trist pentru ca amintirele dureroase rămân.

  24. Denisa

    Felicitari, Mirona, pentru articol si pentru puterea de a trece peste traumele din copilarie!

    Eu, desi nu am primit bataie (in sensul de mai multe lovituri repetate), am asistat la multe batai pe care le-au primit verisorii mei de la parintii lor si mereu am trait cu teama ca voi primi si eu cateva palme la un moment dat. S-a intamplat o data sa imi dea o palma unchiul meu. S-a intamplat de multe ori sa ma traga tata de par. S-a intamplat sa tipe tata des la mine. Si niciodata nu am considerat ca am meritat. Niciodata nu am considerat ca au facut bine sau ca au facut din mine om. Ba dimpotriva, mi-au taiat din aripi, multa incredere in mine, multe sanse de dezvoltare din cauza asta. Am avut ceva noroc cu mama care a fost mereu blanda si iubitoare, insa nu a fost destul; mereu am fost timida si rezervata pentru ca nu cumva sa supar pe cineva si sa mi-o iau. Si tocmai pentru a scapa de acel mediu nociv am plecat la 700 km distanta, pentru a fi cat mai departe de ei… Lumea ma intreaba cum rezist departe de familie, daca mi-e dor, daca ma intorc. Mereu le raspund sincer ca ma descurc foarte bine, ca nu mi-e dor si ca nu ma intorc.

  25. Diana

    Ultima oară am luat bătaie de la mama când aveam 19 ani. Am ripostat și am împins-o. Nu am fost mândră de gestul meu, însă am realizat, apoi, că a fost eficient. Și bunica mă bătea. Multă vreme am ridicat mâna, în semn de apărare, când se apropia cineva de mine mai repezit.
    Și acum mi se face stomacul ghem când îmi amintesc. Nimic, dar nimic nu scuză violența (împotriva copiilor, a viitorilor adulți, a oamenilor mari). Sper ca doamnele care mai „scapă câte o pălmuță” că, deh, sunt oameni cu emoții și nervi, să citească mai bine poveștile de mai sus. Un om mic fericit este un om mare liniștit.
    Nu am discutat niciodată cu mama despre asta. Aștept, încă, momentul.

  26. Foarte bun articolul. Ma regasesc in el si chiar gandesc la fel. Am citit carti de psihologie ca sa invat cum sa educ mai bine decat sunt eu educata chiar daca nebe are abia 6 luni. Si la mine in familie au fost batai si socrii imi spuneau zilele trecute ca o sa fie nevoie de corectii ca o sa vad eu ca tb pus la punct copilul. Eu vreau sa ii fiu parinte si prieten, nu pazic, nu jandarm. Pacat ca oamenii nu vor mai mult pentru ei si pentru copii. Avem atata acces la informatii dar multi nu vor sa schimbe nimic.
    Eu vreau sa schimb, vreau ca psihicul copilului meu sa fie unul puternic, nu ca al meu. Poate nu tot timpul o sa reactionez „ca la carte” dar o sa fac ce imi sta in putinta ca el sa nu fie in locul in care am fost eu. Sotul meu va invata de la mine pentru ca am grija sa ii spun lucrurile care cred ca trebuie sa le stie, ba chiar il antrenez sa nu se mai enerveze la fiecare lucru minor. Speram sa putem duce la capat ce ne’am propus. Primul pas, vointa, e deja unul dintre cele mai importante.
    http://mamisicopilul.blogspot.ro

  27. Dana C

    Foarte adevarat ce ai scris in articol. Eu am 2 copii, si acuma sunt la tara, la bunicii… Baiatul meu cel mare (1 an jumate) tot umbla pe la sertare, si bunica mea zice sa iau o bota micuta si sa-i dau peste fund si sa-i zic ca nu-i voie, ca dupa aceea nu mai umbla el, ca asa invata ei ce e bine si ce nu. unde e voie sa umble si unde nu. Pe noi, parinti nu ne-au batut, in schimb, bunica mea era cea care se ocupa de „educatia” noastra, parintii fiind la servici..
    Dar cand a inceput sa mearga singur, tineam de el, si eram tot in spatele lui sa nu cada, si zicea catre mine sa-l las ca nu are nimic daca o sa cada, ca si noi am cazut si nu am patit nimic.
    Ma enerveaza la maxim faptul ca ei nu inteleg ca timpurile s-au schimbat si ca nu mai e ca pe vremea lor, si nu ne lasa sa ne crestem copii cum consideram noi ca e mai bine. Tot timpul intervine in ce faf, in deciziile pe care le iau, de fiecare data are cate ceva de comentat…
    In schimb, mama mea, nu e asa, ea il lasa pe copil sa faca ce vrea, se joaca cu el, are mare grija de el..

  28. Anastasia

    Buna! Nu sunt deacord cu violență psihica si fizica. Eu nu o sa mint si o sa recunosc va i-am dat de 2 ori băiețelului meu la fund cand a fost obraznic. Mi-am cerut scuze de fiecare data si mi-am promis ca nu o sa se mai repete (cand o sa ma enervez o sa număr faianță in baie).
    Vroiam sa discut despre violenta psihica. Noi nu tipam, nu urlam. Cel mai tare tipa bebelușul, care in aceasta perioada face vocalize. Copilul mai mare a crescut dintr-un climat liniștit.
    Cand a fost in grupa mare nu a vrut sa mai facă ore de dans fiindcă dl de dans striga pe copii si l-a certat. Ok, am anunțat ca refuzam sa facă dans.
    A făcut înot cu un alt instructor si copilul nu mai vrea sa faca inot cu acest domn, deoarece striga.
    Ok… A început școală anul acesta. Nu-i plac orele de sport fiindcă dl de sport striga si este agresiv. Nu vrea sa facă dans, fiindca doamna care face dans striga pe copii.
    Inițial tot am schimbat pe instrictori si sporturi ca sa nu trebuiască copilul sa suporte toți nervii adulților. Dar pana cand putem face asta? In viata – știm prea bine – nu toți sunt zen si feng Shui. Cum sa- i explici ca si adulții au zile proaste? Acum stau si ma gândesc ca poate totuși nu am făcut bine ca nu l-am obișnuit cu o voce mai ridicata? Poate un picuț de armată nu strica totusi?
    Sa nu ma înțelegeti greșit… Nu genul de armata ca si la știrile de la ora 5.

    • Pai poate exact asta puteti sa-i axplicati: ca uite ce frumos e sa fii zen (uite ce bine e acasa), dar ca sunt si oameni care nu sunt tot timpul asa. Nu ne plac, dar trebuie sa interactionam cu ei. Dar asta nu inseamna ca trebuie sa fim ca ei.

    • irina ge.

      Draga Anastasia – in lumea reala se mai tipa, se mai striga, se mai injura . N-ai cum sa tii copilul sub un clopot de sticla, Asta nu inseamna sa tipi la el acasa, intre orele x si y ,ca antrenament Dar o sensibilitate prea mare nu e buna in viata.
      Explica-i, pur si simplu, ca uneori se va intalni cu situatii din astea sau cu oameni artagosi/nervosi/prost crescuti sau TAMPITI si nu trebuie sa dea bir cu fugitii de fiecare data cand tipa cineva la el.Sa ignore tonul nepotrivit , sa se aprecieze valoros ca persoana indiferent de hachitele sau piticii de pe creier ai unora si altora care sunt instructori/profesori/sefi…:)) si sa nu se intimideze !
      Stiu, e usor de spus teoria si mai greu de aplicat . Dar , vorba aia, repetitia e mama invataturii.

  29. Anne

    Hmm, complicata problema abordata aici. Da, mi-am luat batai cand eram copil. Am fost crescuta pe principiul ‘eu te-am facut, eu te omor’. Daca i-am iertat? Cred ca da. Sau am aruncat undeva in the back of my mind acele momente si prefer sa-mi aduc aminte de cele frumoase. Ii iubesc enorm si de cand sunt la randul meu mama nu mi-am pus niciodata problema sa ii privez de nepoata. Sau ca i-ar face vreun rau si ei. Nu cred ca un strain imi poate iubi mai mult copilul decat bunicii ei (aka parintii mei). Bineinteles, daca voi simti vreodata ca al meu copil a avut parte de vreo corectie, voi intoarce pagina. Dar pana atunci sunt fericita ca am parte de ajutor si ca ii vad atat de fericiti ca au in sfarsit un nepot…

  30. Cristina

    Si noi (suntem trei la parinti) am fost batuti de mici. Nu tare, in orice caz nu ca alte cazuri despre care am citit aici. Mai tin minte seara in care parintii ne-au adunat si ne-au zis ca de acum incolo nu ne vor mai bate, dar ca ar trebui sa fim cuminti si ascultatori si fara.
    Sunt in general tipul de om care doreste sa complaca semenilor, care e in stare sa munceasca pana la colaps ca sa termine ce i s-a impus de facut. Imi era frica sa ma intorc acasa cu note de 8 si mai jos, iar sa iau 9 la una din disciplinele „importante” : matematica, fizica, chimie, era de neconceput. Imi era frica de cum se schimba fata mamei cand se repezea la noi cu palma ridicata. Nu palma ma speria, si oricum nu erau palme chiar asa de grele, ci felul cum disparea bunatatea din trasaturile ei.
    Acestea fiind spuse, ii iubesc enorm pe cei care ne-au crescut asa si care au sacrificat foarte mult pentru ca noi sa avem ceea ce avem azi. Depinde foarte mult de contextul in care suntem batuti si de asemenea si de cum sunt acei oameni atunci cand nu se reped la noi sa ne ia de ureche.

    • „Depinde foarte mult de contextul in care suntem batuti si de asemenea si de cum sunt acei oameni atunci cand nu se reped la noi sa ne ia de ureche.”

      Uite Cristina – nu te supara – uite cum citesc eu fraza ta:

      1. in anumite contexte, bataia este justificata
      2. bataia este ok atat timp cat parintii mai arata si bunavointa fata de copilul batut.

      as zice doar atat: care sunt exact contextele alea? si 2: toti parintii arata bunavointa in anumite momente fata de copiii lor, cu greu se poate imagina un parinte care este TOT TIMPUL neprietenos si rece cu copilul.
      deci ce spui tu e ca toti parintii isi pot bate copiii fara probleme, pentru ca atunci cand nu ii bat, le arata dragoste, deci cumva e ok, ca se compenseaza, sau in medie sunt mai mult timp dragastosi cu copiii.

    • Cristina

      Nu ma supar, dar nici nu e ce am vrut sa spun. Ce am vrut sa spun este ca felul in care copilul isi va aduce aminte de parintii lui dupa aceea (un raspuns la o intrebare de mai sus, daca ne-am iertat sau nu parintii) depinde de aceste doua lucruri: de contextul in care a fost batut (de exemplu atunci cand copilul crede ca a facut ceva rau, spre deosebire de o bataie pe care o considera primita pe nedrept) si de cum sunt parintii lui in restul timpului (in general tindem sa ne amintim lucrurile pe sarite, si atunci impresia care ne ramane e cea de ansamblu, nu fiecare lucru in parte).

      Nu sunt in masura sa judec daca bataia e absolut imposibil de justificat in nici un context, pentru ca in mod sigur nu pot sa-mi imaginez toate aceste contexte. Nu mi-as bate copii, iar unele din povestile scrise in comentarii imi starnesc groaza. Insa sunt un exemplu de copil batut care a „supravietuit”. Ce sechele mi-au ramas sunt greu de cantarit.

    • Cam asta e problema, la fel de gravă şi în relaţiile cu adulţii: diversele forme de comunicare, verbală sau non-verbală, binevoitoare sau violente, trebuie să fie pe înţelesul interlocutorului.

      Cum spuneau băetzaşii din seduction community: trebuie să răspunzi cu arma râsului, a limbii ascuţite şi a ironiei când partenerul (sau partenera – ei îşi spuneau seduction community şi cred că nu erau toţi gay 🙂 ) de discuţie încearcă să facă o măgărie. Ca să înţeleagă că nu te poate duce cu preşul.

      Dar asta presupune ca interlocutorul să ştie că a fost măgar, asin, catâr şi alte rase de animale care dau cu piciorul, ca să înţeleagă mesajul. Dacă el sau ea e convins/ă că nu a făcut nimic rău şi că acţiunile sale au fost fireşti, nu va înţelege de ce râzi de el/ea şi ce vrei de fapt.

    • @Cristina
      1. contextul – sincer, eu personal nu am chef sa fiu agresat chiar si daca gresesc; adica, am gresit! na! acu’ tre sa ma bati de fiecare data pentru asta?

      plus ca mi se pare foarte nociv sa-i inculci copilului ideea ca „bataia uneori e meritata” – copilul nu poate judeca bine daca e sau nu meritata, pe el poti sa-l faci sa crezi ca e meritata pentru orice!

      iar asta deja e manipulare – sa faci victima sa se simta vinovata pentru ca a gresit, cand agresorul esti tu si tu trebuie sa te simti vinovat.

      2. nu stiu ce tin minte copiii, dar in general creierele noastre sunt programate sa tina minte ceea ce ne-a durut mai tare sau cate ceva din ultimele chestii care s-au intamplat, ca sunt mai proaspete.

      Copilul va tine minte o bataie calumea toata viata, chiar daca a fost doar una. Uite eu am avut 3 episoade in care aproape am luat bataie si le tin minte perfect pe toate 3, desi au fost singurele in 18 ani de trai cu parintii!

      poate nu-ti dai seama de chestia asta, insa in esenta discursul tau este unul care justifica agresiunea (edit: vreau sa spun „agresiunea pe care ai suferit-o tu”, nu neaparat agresiunea asupra copiilor in general)

    • Mihaela

      Buna Cristina, Fraza ta „(..)Sunt in general tipul de om care doreste sa complaca semenilor, care e in stare sa munceasca pana la colaps ca sa termine ce i s-a impus de facut”, reflecta o trasatura majora a copiiilor care au fost agresati.
      Se numeste „Compulsive compliance”, in limba romana cred ca cel mai bine s-ar traduce „boala de a fi amabil/dragut/cuminte (nice)”.
      Este o afectiune psihica foarte grava, care te impiedica sa te formezi ca om, sa iti impui limite in ceea ce priveste tratamentele negative din partea celor din jur: soti, neveste, sefi, colegi, socri, parinti etc. Recomand tuturor adultilor care au avut curajul si sinceritatea sa scrie aici, cartea „The Disease to Please” scrisa de Dr.Harriet Braiker. Cartea trateaza si ofera solutii practice oamenilor care sufera de „compulsive compliance”. Costa vreo 10 euro pe Amazon, este mai ieftina daca o comandati pe Kindle.
      Iti multumesc Ioana pentru a l-ai recomandat pe blogul tau pe Alfie Kohn, in cartile caruia am gasit referinte pentru autoarea citata mai sus.
      Multumesc autoarei acestui articol pentru subiectul deschis si pentru sinceritate.
      Si ca sa raspund intrebarilor din comentarii:
      – da, am fost copil agresat fizic, verbal, emotional (detaliile nu mai conteaza, dar sunt aproape identice cu povestirile din comentariile de mai sus);
      – nu, nu m-a protejat sau aparat nimeni in copilarie de agresorii mei: parinti, bunici, sora etc.
      – nu, nu mai vorbesc deloc cu parintii mei si imi este foarte bine asa: sunt mai calma, mai relaxata, o mama mai buna pentru copilul meu si sunt sigura ca nu o sa ajung in Iad pentru motivul asta 😉
      – da, i-am confruntat printr-o scrisoare, la care nu am primit raspuns, dar nici nu ma asteptam sa primesc.
      – nu, nu pot sa ii iert pe agresorii mei; Nu, nu am remuscari pentru ca parintii sunt batrani. Fiecare trebuie sa suporte consecintele propriilor actiuni.

    • Cristina, mama mea a fost crescuta de mama ei, adica bunica care m-a educat pe mine. Ca sa fiu mai clara, nu mi-am luat batai cu pumnii si picioarele, ci cu palma si joarda. Plus abuzul verbal si climatul extrem de tensionat. In acelasi mediu a crescut si mama si fratele ei.
      Eu am admis ca pentru mine a fost o trauma si la un moment dat, cand am vazut ca nimeni din familie nu pricepea la varsta adulta ca abuzul continua, mi-am bagat picioarele si m-am mutat in partea cealalta a tarii alegand sa locuiesc in Vaslui fata de Alba Iulia, numai ca sa fiu cat mai departe de ei. Ulterior, am plecat si mai departe, recte Belgia.
      Rezultatul? Imi duc in spate mama care are un comportament de „sora mai mica”, ma invidiaza (chiar daca nu-si da seama de asta, se vede clar din comportamentul ei) si nu poate trai fara sa astepte sa i se spuna cum sa reactioneze intr-o situatie. Bineinteles ca mama nu considera ca a fost traumatizata de bunica… In schimb, privit din afara, tot traseul vietii ei arata clar cat de influentata este. Si nu o spun doar eu, ci si oameni care chiar nu au nicio treaba cu familia noastra.
      Dorinta asta nebuna de a placea si a-i multumi pe cei din jur nu e benefica niciunui om: ajungi sa-ti negi propriile nevoi si vise doar ca sa nu ii superi pe ceilalti. Eu ma bucur tare mult ca, la un moment dat, am facut clickul necesar si am priceput ca totusi eu contez mai mult, caci la finalul drumului eu trebuie sa fiu impacata cu mine, nu altii. Si nu am cum sa-i fericesc pe toti.
      Cat despre bataie, daca nu e ceva dezirabil social intre adulti, de ce ar fi intre un adult si un copil?!

  31. Alina

    Felicitări pentru articol si a felului in care ai pus punctul pe i!
    Chiar daca am avut parte de unele bătăi de la părinți in copilărie, ma bucur ca nu am rămas marcată de acest lucru.
    Multă putere sa ai pentru bebe care e pe drum si ai sa vezi ce frumoasa e viața odată cu venirea ei.

    • Viata e frumoasa si inainte. 🙂 Viata e frumoasa in general. Sper ca nu s-a inteles din articol ca nu sunt o optimista.

  32. Pink

    Nu stiu voi, dar mie mi se intampla uneori sa ma scoata din sarite al meu copil (4 ani) si recunosc, am ridicat si tonul de cateva ori dar nu a functionat! Adica, nu ma ia in serios copilu ! Noi ne jucam foarte mult, vorbim in continuu (n-am de ales pentru ca nu-i tace gura) si cred ca din cauza asta nu poate percepe ca as putea sa fiu dura cu el sau violenta! E foarte bine sa te informezi dar cred ca este si mai important sa-ti cunosti copilul si sa actionezi in consecinta! Citeam mai sus un comentariu care spunea sa-i dam o nuielusa peste fund copilului sa invete sa nu mai deschida sertarele…al meu le-a deschis pe toate odata/de doua ori. Eu i-am tot explicat ce tinem acolo, i-am aratat ce si cand folosim si dupaia nu a mai avut treaba. Orice situatie poate fi gestionata fara violenta si abuz. Chiar daca ne vine sa scoatem flacari pe nas, mai bine ne luam 2 minute, respiram adanc, incercam sa privim situatia prin ochii copilului si apoi gasim o metoda sa o rezolvam .A..si ar mai fii un aspect care mi se pare extrem de dureros…corectiile aplicate copiilor pentru ca sunt copii: „nu mai alerga!” „nu te murdari!” „taci odata”

  33. Nu suntem cea mai violenta specie, pe Discovery banala lisita (Eurasian Coot) era filmata omorandu-si puii prin batai in cap si inecare, daca mai cereau mamei de mancare in loc sa-si gaseasca singuri. Suntem insa o specie total nepregatita pentru multi tasking: de unde candva doar vanam si mancam, acum muncim, crestem copii, facem mancare, curatenie, ceea ce inseamna ca nu avem energie pentru negocieri cu copiii, ci am prefera o viata mai usoara. Si asta se obtinea prin educatia cu forta. Mai adaugam si condimentul natiei oprimate de comunisti, rezulta frustrare in masa si oprimarea aluia mai slab ca tine: copilul.

    Mi-a luat mult timp sa ajung sa inteleg bataile mancate copil fiind, dar am inteles de ce.
    Munca cea mai grea este sa lucrez la ruperea tiparului din copilarie si sa nu devin parinte abuzator precum modelul cu care am crescut.

  34. Andreea

    un pic in afara subiectului, (scuze, stiu ca pare frivol fata de un subiect asa de serios): am citit in mai multe locuri ‘nu o sa-mi bat copilul’ si ‘il las sa deseneze pe pereti’… nu inteleg ce e cu desenatul pe pereti? sunt de acord cu educatia fara violenta, din fericire eu am avut parte de asa ceva si asa o sa fac si eu cu ai mei; dar eu clar nu o sa o las sa deseneze pe pereti! e mica, i-am dat deja carioci si stie regula: cariocile doar pe hartie! mi se pare sanatos sa cunoasca si sa respecte niste reguli. « Les rives sont la chance du fleuve. Elles l’empêchent de devenir marécage. » Jacques de Bourbon Busset

    • Denisa

      Legat de desenatul pe pereti – e mai usor sa desenezi uitandu-te drept si nu in jos. Ca adulti, ne-am obisnuit sa scriem, sa desenam privind in jos, dar copiii inca nu au aceasta deprindere. O varianta pentru desenatul pe pereti e sa lipesti hartie pe pereti – asa are suprafata de lucru mai mult timp. Sau poti sa cumperi un sevalet mic pentru copii, cand trece de o anumita varsta si intelege sa nu isi traga sevaletul in cap.

  35. Georgiana

    Stimati interlocutori,

    Pentru ca sunt multe comentarii si unii dintre voi chiar sunteti bine intentionati in a-i ajuta pe cei care au inca traume de depasit, vreau sa va fac o propunere.
    Imi cer scuze autoarei daca deviez de la subiectul articolului, ma gandesc ca este un prilej bun pentru toti de a ne largi orizonturile.
    Haideti sa facem o lista cu titluri despre care ati citit/auzit ca te pot ajuta sa iti depasesti traume de genul celor cauzate de violenta din copilarie si toate formele ei.
    Am vazut ca s-au facut cateva recomandari, multumesc celor care au postat. Eu, personal, sunt interesata si chiar voi cauta titluri respective. Inainte de a cere ajutor specializat (sper sa nu fie cazul, totusi) vreau sa incerc sa „ma vindec” singura, cu ajutorul cartilor si al familiei.

    Multumesc si o zi buna tuturor.

  36. Ce nu inteleg eu: de ce sunt voturi negative la FIECARE comentariu care mai intai descrie o experienta neplacuta cu bataile/ umilintele din familie si care apoi conchide ca nu va practica aceasta practica pe propriul copil??!!

    • Printesa Urbana

      a explicat cineva ca e din cauza pozitiei butoanelor de dislike pe mijlocul ecranului de telefon, omul vrea sa deas crol si apasa din greseala pe dislike.
      asta, sau sint pe-aici oameni care cred ca e gresit sa nu-ti bati copiii.

  37. Alexandra

    Am 14 ani si sunt o fire descurcareata si desteapta..imi place enorm sa invat si sa ajung departe si sa ma mandresc cu notele mele mari si cu ceea ce fac.Insa, parintii mei..nu imi acorda deloc sprijin.. nu am parte de sustinerea lor necesara.Anul acesta, dau examenul national iar parintii mei pur si simplu nu doresc sa ma tina la meditatii la matematica.. materia asta e o problema pentru mine pentru ca nu am facut din cauza profesorilor de a lungul anilor.Imi reproseaza zilnic ca voi ajunge la cratita si ca nu imi trebuie liceu bun.Conteaza sa fac un liceu de pe aici si atat.. nimic nu fac in viata.Eu nu gandesc asa, doresc cu tot sufletul meu sa dau la un liceu cat mai bun pentru ca stiu ca merit si ca pot si ca nu invat degeaba pentru a da la un liceu oarecare.Ma demoralizeaza foarte mult si ma face sa mi pierd increderea in mine lucrul asta..sustinerea parintilor era cea mai importanta.Azi m am certat cu mama mea din cauza asta si ea mi a zis ca sunt cel mai scarbos copil de pe pamant.. mai demult m a zgariat pe mana si mi a ramas semne, acum m a zgariat pe brat.. si se vede foarte bine, iese in relief ghearele si semnele.Efectiv nu mai suport si nu mai pot face fata..se aduna fiecare.. si ma doboara si mai mult.Mereu ma cert cu sora mea mai mica.. din cauza ei si tot eu sunt aia care sunt batuta si jignita.

    • Andrei

      Acum sunteti bine, ati intrat la un liceu bun ? Si eu am trecut prin situatii similare dar am un caracter puternic.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.