În Italia mi-am cusut o nouă casă

ACEST ARTICOL APARȚINE UNEI CITITOARE CARE ŞI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI, PENTRU VOI

Am stat şi m-am gândit mult dacă povestea mea de emigrare e specială. Nu am venit în Italia în căutarea unei vieţi mai bune, iar când am venit, habar n-aveam în ce mă băgasem. Totuşi, azi sunt 3 ani, 3 luni şi 13 zile de când am trecut graniţa pe la Trieste cu maşina încărcată de valize, trăişti, rucsaci, şi în vârf un manechin şchiop şi o maşină de cusut, să-mi treacă de urât. La volan, un băiat italian pe care-l văzusem de 10 ori în viaţa mea, dar pe care ştiam că-l iubesc.

Povestea începe în vacanţa de Revelion 2010/2011. Urma să petrec Revelionul la Milano. Pe el, milanez, îl cunoscusem în timp ce plănuiam călătoria, printr-o prietenă comună. Vorbisem pe Skype şi se oferise să facă pe ghidul pentru mine şi o altă prietenă cu care veneam. Pe 29 decembrie 2010, când ne-am văzut prima dată, mi-a luat fix 3 ore să ma îndrăgostesc de el.

După 9 luni de relaţie la distanţă, în septembrie 2011 m-a chemat la el. Pe atunci aveam un job pe care-l iubeam şi eram în anul 3 de doctorat în Ştiinţele Comunicării la Facultatea de Jurnalism. Aveam toate motivele să ţin cu dinţii de situația mea. Italia tocmai se adâncea în criză. Şi totuşi am zis “Vin.” Să aplic la joburi din Bucureşti pentru Milano, cu cele 50 de cuvinte ale mele în italiană, ar fi fost o nebunie. Însă doctoratul meu oferea posibilitatea, prin POSDRU şi cu bursă de la UE, să fac o perioadă de mobilitate (visiting studentship) de până la 8 luni în orice universitate din UE, cu condiţia să găsesc şcoala doctorală şi profesorul care să mă coordoneze, şi să aibă legătură cu tema tezei. Am luat Google-ul la puricat, căutând toate universiţătile din Milano şi din jur. Am găsit Şcoala Doctorală în Ştiinţe Sociale, Economice şi Politice din cadrul Università degli Studi di Milano. Aveau un departament care se ocupa de new media, deci se potrivea cu teza mea. Aveau şi visiting studentship. Am trimis cu inima cât un purice emailul de prezentare directoarei şcolii doctorale. Când, după câteva zile, a venit răspunsul de la ea că mă primesc cu mare plăcere şi că în câteva zile imi trimit scrisoarea de invitaţie, am inceput să sar şi să strig de nebună prin birou.

Abia după ce a venit scrisoarea i-am zis maică-mii. Mi-am dat demisia. Două luni am făcut hârțoage, trăinuit înlocuitor la job, reparat la maşină, făcut liste şi listuţe cu lucruri de luat. Pe 29 decembrie 2011 la 7 dimineaţa am băgat cheile în contact. Pe 30 decembrie seara eram aici.

Planul era să îmi petrec cele 8 luni de bursă în Milan ca pe un fel de perioadă de probă. Să văd dacă ne înţelegem (ne văzusem, totuşi, de 10 ori!), dacă mă acomodez, dacă există perspectiva să îmi găsesc un job.

Prima lună a fost un şoc. M-am îngrăşat 5 kilograme pentru că înfulecam tot ce vedeam. După 3 săptămani de stat la ai lui, ne-am găsit o garsonieră cu chirie în care să stăm singuri, 30 mp într-o suburbie. Aveam metrou direct până aproape de Duomo, unde era facultatea. Adaptarea a fost grea, la un moment dat mă intrebam cine naiba m-a pus să vin aici. Întâi, când am înţeles că în următorii 50 de ani nu pot să sper să stau cât de cât aproape de centru. Apoi, dispariţia totală a limbii engleze din peisaj. Acasă şi la fostul job totul în jurul meu era ori în engleză ori în romgleză. Aici, oriunde întorci privirea sau urechile, totul e în italiană. Emisiunile TV şi filmele la cinema dublate. Dintr-o dată contactul meu cu limba engleză s-a redus la discuţiile cu profesorul şi câţiva din colegi şi la bibliografia pentru teză.

Alt şoc a fost necesitatea de a-mi adapta programul la ritmurile lor. Majoritatea magazinelor (în afară de mall-uri şi de magazinele din centru), multe din instituţiile publice, toate băncile, au o mare pauză de pranz care poate începe între 12:30 şi 13:00 şi se poate încheia între 14:30 si 16:00. După 19:30, în afară de malluri şi hipermarketuri, totul e inchis. Conceptul de “non stop” aici aproape nici nu există. Ai rămas fără pâine la 8 seara şi nu ai un hipermarket aproape? Poţi foarte bine sa mori de foame până mâine.

În cele 8 luni de bursă, obiectivul meu era să îmi întind antenele după un job în marketing în Milano (decisesem repede că aici vreau să ramân după doctorat).

Deşi criza se adâncea, eram încrezătoare în CV-ul meu, făceam full immersion în italiană ca să pot trece magicul “italiano – fluente” pe CV, şi toţi în jurul meu (al meu cu ai lui, proful, colegii, etc.) îmi repetau incontinuu “eeeh păi tu cu experienţa şi studiile tale, o să vezi că îţi găsesti imediat!”

Căutarea jobului a durat aproape 6 luni, din octombrie 2012 până în martie 2013. Prima lună a stat sub semnul lui “sigur până la sfarsitul lunii il găsesc”. A doua, sub semnul lui “ai şi tu rabdare, e criză, sunt atâţia şomeri, eşti străină”, aşa îmi spuneau aceiaşi oameni care mă asiguraseră că n-o sa am nicio problemă să găsesc rapid ceva. Toţi ziceau “eşti străină”, nimeni “eşti româncă”, dar eu asta subînțelegeam. Am trimis CV-uri pentru toate poziţiile posibile, de la marketing manager la asistent, la secretară. Până şi pentru vânzătoare. Puţinele interviuri obţinute s-au soldat cu “nu”. În martie 2013 deja disperarea era maximă, aş fi făcut aproape orice numai să intre nişte bani. Sigur, puteam oricând să mă întorc acasă. Dar al meu nu şi-ar fi găsit nici el usor un job in România. Iar pentru mine intoarcerea ar fi insemnat o înfrângere. Ceva care “nu mi-a ieşit”. Aşa că am decis să schimb macazul.

Revin la manechinul şchiop şi la maşina de cusut din primul paragraf. La începutul lui 2010 începusem să învăț să cos. In primele luni de stat aici, când încă eram la doctorat, am făcut câteva hăinuţe, iar în octombrie 2012, cam pe când incepusem să caut job, le-am pozat şi le-am pus pe Etsy.com, unde am deschis un mic magazin online, aşa, într-o doară. In prima săptămână am vândut 4 produse. Apoi în următoarele 6 luni, o rochie. Una. Mintea îmi statea la căutat job, nu la făcut magazinul să meargă, drept pentru care nu mergea, şi ma gândeam că lasă, şi-aşa n-am nicio şansă să fac ceva cu el. În martie 2013, când am decis să schimb macazul, după al n-lea email cu “eşti minunată, dar am gasit pe altul”, am decis că alergatul ăsta după jobul visurilor era o pierdere de timp. Am luat laptopul in braţe şi am luat Etsy la puricat. Am aranjat produsele în magazin, am lucrat la descrieri, la taguri, la tot. Şi în ziua aia a venit o comandă. A doua zi, alta. A treia zi, alta. După o lună aveam deja coadă. Nu îmi venea să cred. De Paşti am facut consiliu de familie acasă şi ai mei au decis să mă ajute să pornesc activitatea. În iunie 2013 ne-am mutat unde stăm acum, într-un apartament cu 2 camere (într-o altă suburbie) din care una e atelierul meu. În iulie 2013 am deschis firma. Mi-am luat maşină de cusut industrială şi ce mai era nevoie.

IMG_0049

IMG_0056

IMG_0175

A urmat un an şcolar de curs de croitorie seral pentru că voiam să învăţ să fac lucruri mai multe şi mai complicate. Am făcut câte o mini colecţie in fiecare sezon. Acum magazinul de pe Etsy numără 337 produse vândute în toată lumea, toate cusute de mâinile mele, şi tocmai mi-am lansat site-ul independent cu magazin online integrat.

Italienii au fost impresionaţi de treaba asta. “Reinventare”, i-au zis. De unde la anunţuri de angajare mă băgau in seamă doar ca să spună “nu”, acum se intrec în a-mi lua interviuri. Am apărut pe bloguri, în ziare, la TV, la radio. Pe 7 mai mă duc la un eveniment la Roma, la Camera Deputaţilor, să spun povestea mea. Ce am facut asa de special? Nimic. Am deschis o firmă, creez rochii, le fac, le vând, le pun la curier şi pleacă peste mări şi tări. Dar aici criza e atât de neagră încât pentru ei simplul fapt de a deschide o firmă e o nebunie, un act de curaj de zici că te lupţi cu monştri cu 7 capete.

Viaţa mea de acum nu prea mai are nicio legătură cu cea de dinaintea plecării. Încă încerc să mă obişnuiesc cu ideea că pe cărţile mele de vizită în loc de “marketing specialist” scrie “fashion designer”. Ceva ce nici în visurile cele mai ascunse nu îndrăzneam să sper. Nu pot spune că o duc mai bine decât o duceam acasă, majoritatea banilor încă se duc pe investiţii pentru a-mi creşte afacerea, sau pe taxe. Trebuie să muncesc de 3 ori mai mult decat la orice job pe care l-am avut vreodată. Dar fericirea de a face parte oficial dintr-un sistem, de a nu mai fi un “outsider”, nu se poate compara cu nimic. În ţară, de când aveam 19 ani, nu am fost şomeră nici măcar o zi. Aici, după 6 luni de căutat de lucru (în depresie, pentru că ajunsesem să mă simt un nimic), aş munci şi 25 de ore pe zi numai sa nu mai ajung vreodată aşa.

Acasă merg rar, de două ori pe an. Atât apuc. De când avionul se pregateşte să aterizeze la Otopeni şi până pune roţile pe pistă, plâng. De un dor pe care, in vâltoarea vieţii de zi cu zi aici, aproape îl uit. Îl uit şi pentru că aici e suficient doar să ies din casă ca să aud româneşte sau să văd maşini cu numere de România. Dar la fel plâng şi când aterizez înapoi la Linate, poate ăsta e un semn că Milano a devenit “acasă”.

Cu mama vorbesc zilnic, pe chat. Prietenii de acasă, în timp, s-au cernut. Chestia asta cu internetul care ne menţine conectati ca şi cum nimic nu s-ar fi întamplat e şi nu e adevărată. Distanţa a răcit unele relații de prietenie, altele s-au stins de tot. Aici nu am prieteni români, doar cunoştinţe. Când merg acasă îmi ia minim o zi sa scap de accentul italian şi de multe ori in română mi-e greu să imi găsesc cuvintele.

Despre italieni nu ştiu ce să vă spun care să nu ştiţi deja. Sunt solari, veseli, generoşi şi primitori, cu condiţia să le vorbeşti limba şi să nu le ceri de lucru. Asta am perceput eu. Pe zone şi regiuni (în general nordul cu sudul), nu prea se suportă între ei. Se plâng şi ei de taxe, de birocraţie, de corupţie, de şpăgi, exact ca noi. Sunt şi cam xenofobi, deşi multi n-ar recunoaşte nici sa-i pici cu ceară.

Italia nu mai e de mult ţara în care să vii cu traista in băţ căutând câini cu covrigi în coadă. E una din cele mai frumoase ţări din lume, şi o să am de descoperit la ea cât oi trăi (pentru că nu am de gând să mă mai intorc), dar situaţia economică, zic eu, e mai grea decât la noi. Eu am avut noroc de o familie care m-a primit cu bratele deschise, de ajutorul alor mei, de un Om care mi-e alături, şi de posibilitatea de a-mi folosi în mod creativ şi productiv pregătirea anterioară. Dar dacă ii vine cuiva ideea să se relocheze aici, singurul sfat pe care il pot da e să se inarmeze cu un job bun, sigur şi aranjat dinainte. Contractele pe perioadă nedeterminată sunt păsări rare şi se câştigă cu sudoarea frunţii după nenumarate “internships”, “contratti a progetto”, “contratti a tempo determinato”. Taxele şi asigurările sociale sunt mari, mari de tot. Rata şomajului ajunge la stele. Sistemul de pensii de stat e aproape de colaps. Italienii înşişi, mai ales tinerii, fug unde văd cu ochii, în UK, în State, în Australia. Lumea e obidită, resemnată. Şi totuşi… am ajuns să iubesc rău de tot ţara asta. Cu 5 ani în urmă o ignoram complet, parcă nici nu era pe hartă. Acum nu aş mai putea trăi în altă parte, pentru că ţara asta m-a făcut să imi dau seama de lucrurile de care sunt capabilă, pentru că limba asta e ca un cântec, pentru că vezi frumosul oriunde întorci capul, pentru că e ţara Omului meu. Şi pentru că în staţiile de metrou dimineaţa miroase a croissant (căruia ei îi zic “brioche”) cald cu ciocolată şi a cafea.

Ela Siromascenko

În pozele de mai sus şi de mai jos e chiar Ela, în rochii create şi cusute de ea. E o femeie minunată şi mă bucur nespus că are succes. Merită să fie faimoasă şi bogată, dar mai ales iubită şi aplaudată. Felicitări, Ela, mă bucur că ne-am cunoscut! You rock!

Magazinul ei online este aici, în caz că vă mănîncă degetele. 🙂

ela siromascencko

IMG_0286

IMG_0392

IMG_0405

IMG_0420

IMG_0426

IMG_0440

IMG_0464

IMG_9812

IMG_9904

Poze copyright: Cinzia Mele

Pin It

67 Comments

  • Cristian spune:

    Bravo Ela, ai balls!

  • AdrianaG spune:

    Felicitari pentru curajul de a da o sansa iubirii si de a incepe o afacere in vremurile tulburi in care traim, in special intr o tara straina. E o poveste frumoasa a ta. Bafta in continuare.

  • lala spune:

    Felicitari, Ela! Ai o poveste frumoasa!

  • silvia cretu spune:

    Ela este o persoana foarte ambitioasa, cred ca este calitatea care o defineste cel mai bine. Am fost colege la banca un an si jumatate. Stiu povestea ei, eram la ea in birou cand a primit email de la universitatea din milano ca a fost acceptata pt perioada de 8 luni si imi amintesc cat a sarit in sus de bucurie. O admir pentru curajul de a lasa tot in urma si a incepe o viata noua, langa o persoana noua, intr-o tara noua si fara un job…un risc imens din punctul meu de vedere. Eu nu as fi avut curajul asta. Insa numai oamenii cu adevarat curajosi fac lucruri memorabile 🙂 Bravo Ela!

    • Silvia, sa stii ca m-am gandit la tine cand am scris partea cu biroul si cu mailul de la universitate. Era seara tarziu si fusesem la o cafea in AFI, si ne intorsesem in birou sa imi iau lucrurile cand am vazut mailul. Cred ca te-am cam speriat atunci cu manifestarile mele de bucurie 😀 Multumesc mult pentru galeria din anii astia 🙂

  • Flory spune:

    Bravo, felicitari pentru curaj !

  • Andreea spune:

    Felicitari, Ela@! Superba poveste de viata! Am citit-o cu multa, multa placere:) de asemenea, pe langa isteata & curajoasa, esti foarte frumoasa:)) … mult succes in tot ceea ce faci! Girl, you rock!!

  • dojo spune:

    Ador asemenea povesti si sper sa citim cat mai multe.

    La mine a fost mai usor, dar re-inventarea s-a produs si ea. Am studiat la Peda’ pentru a deveni dascal (pentru un copil sarac, era un job ideal, vorba alor mei: nu te ploua si nu stai in frig). Apoi 4 ani de Litere. Intre timp m-am indragostit de radio si am renuntat la ideea vietii de invatator sau profesor pentru a tine emisiuni zilnice.

    Dupa 3 ani de radio am descoperit o noua pasiune: arte martiale, apoi web design. Am construit un site personal si am invatat singura tot ce trebuie sa stiu.

    Cand viata la radio s-a terminat (10 ani), am transformat pasiunea pentru design intr-un business full time. Nu a fost usor, nici acum nu este, dar m-am reinventat si m-am descurcat.

    Nu stiu sincer ce voi face in urmatorii ani, niciodata nu stii ce iti rezerva viata. Sunt insa deschisa la orice provocare si gata sa ma reinventez, daca mai este necesar.

  • Andreea Ilie spune:

    Felicitari pentru curaj si determinare! Este o poveste asa frumoasă de succes care ma ambitioneaza si mai tare sa ma detasez si eu de munca in vânzări si sa îmi urmez pasiunile! Si eu cos, cos bentite, intenționez să măresc aria si chiar voi încerca și eu varianta cu Etsy.com.
    P.s. sunt superbe rochițele!

  • Alina spune:

    Wow, felicitari! O poveste frumoasa, cu multa munca, rezultate, dragoste. Avem noi, fetele din Constanta, ceva aparte ;).

  • Monica spune:

    Bravo! Mai mult decât motivanta povestea.

  • Onitzza spune:

    Minunata poveste si, mai ales, minunata experienta pe care o traieste Ela. Cu bune si rele.
    P.S. Link-ul catre magazinul online nu e bun. Sau o fi de la mine problema…? 🙁

  • Neve spune:

    Complimente, Ela! Eu locuiesc in Milano de 21 de ani si lucrez de 15 ani, am 2 copii minunati si un sot italian nemaipomenit. Chiar daca eu am ajuns aici intr-o perioada cind nu se vorbea de criza, mi-am dat seama imediat ca nu umbla ciinii cu covrigii in coada. Aveam 26 de ani si eram prea batrina pentru un job de vinzatoare, ca spre asta ma orientasem la inceput,( in Romania lucram la banca),asa imi ziceau cind mergeam la interviuri. Dar tara si oamenii acestia mi-au cucerit sufletul prin frumusetea lor si stiu ca aici e locul meu si casa mea. Ma intorc in Romania in fiecare an cu multa bucurie dar nu-mi gasesc locul si mentalitatea oamenilor nu mai e deloc in sintonie cu mine. Mult succes in viata, Ela!

    • Multumesc mult Neve! Am citit si eu cu bucurie povestea ta si in ceea ce-i priveste pe italieni simt cam la fel. Eu aveam multe prejudecati in legatura cu modul lor de a fi, iar o data ajunsa printre ei unele din ele s-au dovedit a fi conforme cu realitatea, altele nu. Au si ei defectele lor, dar si multe puncte pozitive, iar eu ca si tine am avut noroc sa nimeresc intr-o familie minunata si sa lucrez cu oameni extraordinari, deci pot spune ca pana acum am avut mai mult contact cu punctele pozitive. Pe cele negative le observ un pic de la distanta, sau prin interactiuni momentane din viata de zi cu zi.

  • alipety spune:

    Felicitari, Ela! Mult succes pe mai departe. Imi plac la nebunie povestile acestea; sper sa mai gasesc aici articole ale cititoarelor emigrante. sunt adevarate acte de curaj, dar si inspiratie pentru multi.

  • Irina spune:

    Asta da poveste de viata din care ai ce invata!
    Felicitari Ela!

  • Adela spune:

    Minunata povestea! Multumim ca ne-ai impartasit-o si ca ne-ai dat site-ul 😉

  • Monica spune:

    O poveste frumoasa. Felicitari.
    Eu mereu am fost de parere ca un doctorat se merita facut doar daca decizi sa ramai in mediul universitar.

    Ce e drept, nu stiu cum sta treaba cu companiile lucrand la stat. Dar majoritatea persoanelor pe care le cunosc eu cu dr, lucreaza in universitati.

    Iti doresc mult succes mai departe!

    • Multumesc Monica!
      E adevarat, utilitatea unui doctorat e mai „directa” in cazul in care se doreste o cariera academica. Eu nu am vrut asta, si o stiam deja de cand ma apucasem de el. L-am facut pentru o serie de alte motive, aprofundarea cunostintelor din campul comunicarii, imbogatirea CV-ului si un „nu se stie niciodata cand imi va fi util, mai bine il fac acum cand sunt tanara”. Nu-mi pare rau ca l-am facut, cred ca a meritat, mi-a deschis mintea si m-a obisnuit cu ce inseamna un proiect de cercetare si confruntarea cu situatii limita si mi-am descoperit o capacitate de a face lucruri de care nu ma credeam in stare. A fost o experienta dificila pentru ca in primii doi ani am si lucrat, dar satisfactia de a-l fi putut duce la capat a fost si este de nepretuit.

  • dana spune:

    Felicitari! Ce poveste frumoasa dar si ce talent. Este mare lucru sa reusesti pe planul acesta in tara in care se stie ca moda este la ea acasa. Mult succes!!

  • Florentina spune:

    Big like Ela!

  • angela spune:

    Nu vreau sa supar pe nimeni, dar aceasta poveste nu mi se pare chiar un succes , toti anii de studiu , de scoala, pentru ca intre noi fie vorba ca sa ajungi la nivelul de doctorat in spate sunt anii de studiu, sute de examene, s-au pierdut, au fost in zadar? Capacitatea intelectuala a ELlei nu este folosita la randamentul maxim

    • Cristian spune:

      Te înșeli. Tot ce a studiat Ela îi va folosi enorm in viitorul apropiat. Ea își va dezvolta afacerea, va face angajări și își va asuma rolul de CEO. E perfect posibil să conducă o super companie, istoria e plină de asemenea exemple, vezi cazul lui Amancio Ortega, proprietarul grupului Zara.

      Așa că greul pentru Ela de acum începe iar eu unul simt că o să ajungă departe și datorită anilor de studiu.

    • Mada spune:

      Vrei sa spui ca isi iroseste energia creand haine sau ca face business in loc sa predea stiintele comunicarii la Facultatea de Litere? E o idee impamantenita a romanilor ca, daca ai facut un master sau un doctorat, lumea o sa te puna pe un pedestal si banii o sa curga cu nemiluita. In afara, oamenii fac studii post universitare doar daca au de gand in mediul academic sau daca pozitia curenta le-o cere (asa cum se intampla in invatamant, de exemplu). In rest, cel mai de pret e spiritul intreprinzator si, mai tarziu, experienta acumulata. Astea iti vor da incredere sa-ti deschizi propriul business sau te vor creste in ochii angajatorului. Bravo Elei ca nu s-a lasat coplesita de prejudecati si a avut curajul sa faca primul pas!

    • andaz spune:

      Dar să știi că din ce scrie se vede că e o fată deșteaptă. Dacă nu ar fi studiat nimic, probabil că nu ar fi avut curaj să facă și altceva. Poate sunt incoerentă, poate nu mă înțelegi, dar cum spunea si Cristian, eu sunt sigură că îi vor folosi toți anii de studii, mai ales că au fost în marketing.
      Felicitări Elei. Și felicitări prințesei pentru generozitate.

    • Angela, dar eu nu am relatat povestea mea ca pe una „de succes”, ci ca pe o poveste de emigrare, de schimbare, de adaptare. Mai e mult pana sa ajung la succes, si pentru mine succes in momentul asta inseamna sa imi pot construi o afacere durabila si de viitor (acum consider ca sunt abia la inceput pe drumul asta), un brand, ceva care sa imi asigure stabilitate, ceva de lasat in urma copiilor, etc. Cred ca succesul il masuram in baza unor obiective pe care ni le stabilim. Sigur, acum 3 ani pe vremea asta succesul pentru mine ar fi insemnat sa imi gasesc un job in marketing in Milano. Asta era obiectivul. Dar daca nu a fost sa fie, am schimbat obiectivul, si mi-am gasit altul care mi se pare cel putin la fel de valid pentru ca drumul spre atingerea lui ma face cel putin la fel de fericita (daca nu mai mult). Cum spuneam si intr-un comentariu mai sus, doctoratul nu l-am facut pentru o cariera academica, ci din alte motive. Iar in ceea ce priveste celelalte studii (eu am terminat marketing in ASE si am facut un master in publicitate si PR), pana acum ceva timp le-am folosit pentru a face marketing pentru altii, pentru alte branduri, pentru alte companii. Acum aceleasi studii, aceleasi cunostinte si aceleasi experiente le folosesc pentru promovarea propriei mele mici afaceri. Fac multe din lucrurile pe care le faceam ca angajat la altii, dar de data asta pentru mine si pentru implinirea unui vis care a stat ascuns intr-un sertar. Si din punctul asta de vedere toti anii aceia de studii, de examene nu au fost deloc in zadar. Nici doctoratul in sine nu a fost in zadar, pentru ca pe langa cunostintele acumulate mi-a adus sansa de a putea merge in Italia, deschiderea mentala dar si primele contacte intr-o tara in care nu stiam pe nimeni in afara de iubitul meu si de ai lui. In fine, pana la urma calea spre succes e lunga, dar e de bine, macar am o cale.

  • maya spune:

    Romanca de.a noastra!

  • xanora spune:

    Felicitari pt curaj si pt realizare.
    Dar….e un paragraf in articol ce mi-a lasat un gust cam amarui. Si eu sunt plecata din tara, de 9 ani chiar, nu 3 si un pic, am avut ani buni in care vorbeam in romana doar cu mama la telefon, nu tu internet acasa, de PC ce sa mai zic, si totusi….singurul accent ce s-a lipit de mine e cel din ultimii 3 ani de convietuit cu sotul meu, ardelean.
    Asa ca iti zic sa canti la alta poarta ca uiti cuvintele si ai pierdut accentul natal.

    • Cristian spune:

      Impotriva gustului amar iti recomand o bomboana, o acadea, o prajitura, o felie de tort, o inghetata.

    • Rox spune:

      Ba sa stii ca e perfect plauzibil sa uiti cuvinte sau nu atat sa le uiti cat sa nu ti le mai amintesti in fractiunea de secunda in care vrei sa le spui. Am patit-o si eu dupa ce am stat acolo cu o bursa cateva luni in care am vorbit 20% romana iar restul italiana si engleza in functie de mediu si persoanele din jur, iar la intoarcere cam o saptamana a durat sa-mi „revin”. Nu-mi veneau din prima cuvine simple ca „razatoare”, „agrafa” etc. Si nu erau „figuri” ca n-aveam niciun motiv sa le fac.

    • ioana spune:

      Crede-ma cand esti bilingv si mai traiesti si intr-o tara straina, e foarte usor sa incurci lucrurile. MIe mi se intampla sa nu gasesc cuvintele intr-o limba si sa spun in alta, vorbesc 4 limbi fluent, traiesc in alta tara si inainte sa se nasca baietelul, nu vorbeam romana cu zilele si faceam eforturi mari sa invat ceha, eu vorbind toata ziua franceza si engleza. Ce este in mintea mea cand incurc un cuvant, seamana cu starea pe care am avut-o dupa accidentul de masina cand am vrut sa spun „copac”, am gandit si am vazut un copac dar am spus „camion”, desi nu era nici un camion in poveste.

    • cepuscamea spune:

      tocmai ai confirmat, prin spusele tale, ca accentul se poate schimba

    • Multumesc pentru comentariu Xanora. Imi pare rau daca partea cu accentul italian (despre care am spus doar ca imi ia o zi sa il pierd cand merg acasa, nu am spus ca am pierdut accentul natal) ti-a lasat un gust amar. Cred ca experienta fiecaruia dintre noi cei care plecam din tara si „traim” zi de zi in alta limba decat cea materna e diferita. Cred ca fiecare din noi reactioneaza diferit la treaba asta cu limba. Dupa parerea mea depinde foarte mult de nuantele contextului in care traiesti in acea tara straina.
      Mie mi se intampla mai ales sa SCRIU in romana, de VORBIT ma crezi ca nu o vorbesc aproape deloc aici? Cu mama foarte rar, pentru ca de vorbit cu ea vorbesc in fiecare zi, dar pe chat, nu la telefon (am si zis asta in articol, pe chat), iar cand e ceva urgent sau foarte important de zis, atunci da, ne sunam. Dar rar. Cu prietenele mele pe chat. Asta sunt eu, nu-mi place sa vorbesc la telefon, deloc. Prefer chat-ul sau sa scriu mailuri kilometrice. De multe ori, pe chat sau cand am de scris ceva in romana (si mi se intampla foarte rar sa am ceva de scris in romana in afara de chat sau mailuri ocazionale cu cliente romance, care cliente romance sunt si ele putine comparativ cu restul natiilor), mi se intampla sa stau sa ma gandesc de doua ori cum se spune o chestie, sau sa o scriu gresit si sa corectez apoi. Mai mult decat atat, nu AUD nimic in romana.
      Nu stiu care a fost motivul gustului tau amar, dar te rog sa ma crezi ca treaba cu accentul si cu negasitul cuvintelor nu am spus-o ca sa ma laud (incerc sa imi dau seama care e semnificatia lui „sa canti la alta poarta”, dar poate ca ai inteles ca ma laud?) Nu cred ca limba italiana e mai frumoasa sau „superioara” romanei, ca sa am motiv sa ma laud ca nu imi mai iese bine romana. Ba chiar, cand inca eram in tara, radeam mereu in sinea mea de cei plecati mai ales in Italia care veneau acasa si, credeam eu, „se faceau” ca nu mai stiu romaneste. Evident multi o faceau ca sa epateze, ca atata ii ducea capul, dar atunci cand a inceput sa mi se intample si mie mi-am dat seama ca nu e totul doar epatare.
      Tu ai spus ca in ultimii 3 ani ai luat accentul sotului tau care este ardelean. Iubitul meu, cu care locuiesc de 3 ani si 4 luni, este italian. Persoana cu care vorbesc cel mai mult este el. Restul de persoane cu care vorbesc cel mai mult sunt italieni. Asta e, asta s-a lipit de mine, poate sunt eu mai predispusa la asta. Poate nici nu e corect sa-i spun „accent italian”, e vorba mai exact despre cadenta, despre ritmul vorbirii si despre intonatia cuvintelor.
      Si iti mai spun ceva. Aseara m-am intors acasa la Milano dupa 4 zile petrecute la Napoli cu munca. In cele 4 zile am lucrat si am vorbit incontinuu numai cu napoletani. Primul lucru pe care Luca al meu mi l-a spus cand m-a luat de la gara a fost „Bine, dar acum iti dai jos accentul napoletan, te rog?” Si limba italiana are accente diferite, fiecare regiune (uneori si fiecare provincie) cu accentul ei, cu regionalismele ei, ca sa nu mai zic de dialecte. Italiana mea de baza are accent milanez, pentru ca asa am deprins-o stand aici. Dar cand mi se intampla sa merg la Napoli il iau pe cel napoletan, pentru ca pe ala il aud. Oi fi avand magnet la accente, sau poate e doar pentru ca am avut mereu o predispozitie pentru limbi? Habar nu am, eu ma bucur sa „fur” de la fiecare cate ceva, sa absorb, sa invat. De 1 an ma chinui sa invat si dialectul napoletan, fara niciun motiv logic, pur si simplu pentru ca imi place cum suna.
      Poate te intrebi de ce am scris acest comentariu infinit. A fost de la „sa canti la alta poarta”. Ca si cum as fi stat sa scriu povestea mea doar de dragul de a vinde gogosi si de a ma da mai „straineza” decat sunt. Eu am vrut doar sa o relatez asa cum e, cu partile vesele si cu partile mai putin vesele, si imi pare rau daca s-a interpretat altceva. Atat.

      • rectific/completez ceva. In comentariu am zis ca nu „AUD” nimic in romana ceea ce poate fi interpretat ca o contradictie cu ce am scris in articol ca aud romana. In comentariu voiam sa zic ca nu aud nimic in romana adresat mie. Faptul ca aud des romaneste pe strada (majoritatea fraze continand multe injuraturi si „fa”-uri) nu se pune, pentru ca nu e adresat mie si oricum sunt doar franturi de fraze.

  • Alina Albin spune:

    Ce poveste frumoasă, ma regăsesc în ea în multe privințe. Eu sunt de 6 luni în Statele Unite și tot pentru un EL de care m-am îndrăgostit iremediabil. Momentan sunt la partea de job hunting, dar sper ca peste puțin timp să pot face și eu parte din „sistem” și să simt că mi-am găsit locul pe deplin. Felicitări, Ela, pentru perseverență și pentru reușite! Ador să citesc povești cu un astfel de final fericit. 🙂

  • Nico M spune:

    Felicitari Ela! Iubesc oamenii care „schimba macazul” 🙂 Asta imi da oarecum certitudinea ca schimbarea propriului macaz este ce mai buna alegere ever si ca Dumnezeu este alaturi de cei care au curaj! Imbratisari!

  • alina spune:

    Felicitari..frumoasa poveste si imi imaginez ca nu ti-a fost usor, o precizare insa..fashion designer e persoana care a terminat studii si lucreaza in domeniu!

    • Multumesc mult Alina!
      Sa stii ca m-am perpelit si eu mult timp in legatura cu chestia asta, daca e corect sau nu sa scriu „fashion designer”. Pana de curand, cand cunosteam o persoana care ma intreba „si tu ce faci, ce esti, cu ce te ocupi?”, habar nu aveam ce e mai corect sa spun ca sunt. Stiu ca nu am facut scoala de design. Dar am studiat foarte mult singura, si am facut si cursul de croitorie, si… de lucrat lucrez in domeniu. Stiu ca nu e acelasi lucru cu a face o facultate in domeniul asta, dar nu e nici chiar egal cu zero. Stiu insa si ca multi din cei pe care ne-am obisnuit mereu sa ii numim fashion designeri nu au studiat niciodata asta. Christian Dior e doar un exemplu (evident nu indraznesc nici sa sper ca ma voi putea compara vreodata cu el). Majoritatea definitiilor pe care le-am gasit spun ca fashion designer este cel care creeaza haine, nu zic nimic de studii, asa ca pana la urma dupa multe perpeliri asa am decis sa-mi zic. Chiar n-am stiut altfel cum sa-mi spun. Evident sunt si munci in care n-ai cum sa treci o titulatura pe cartea de vizita fara sa fi studiat asta (gen medic, avocat, notar etc.) dar cred ca in domeniile creative treaba asta e un pic mai „relativa”.

  • Teodora spune:

    Felicitari Ela pentru curajul de care ai dat dovada in situatiile cu care te-ai confruntat! Ma bucur ca ai scris, deoarece sunt inca multe persoane care isi inchipuie ca daca pleaca in alta tara vor gasi acolo rauri de miere curgand. Si daca nu sunt rauri, atunci sunt macar niste rauri mai mici.
    Pe mine m-a indemnat curiozitatea sa intru pe siteul tau si am ramas vrajita de cateva rochii. Mult succes in continuare!

    • Multumesc mult Teodora!
      Nu stiu cata lume mai crede treaba asta cu raurile care curg in alte tari, dar cred ca cel putin cu Italia s-au mai calmat in ultimii ani, poate sfatul meu a fost si un pic redundant, ca faptul ca tara asta o duce rau deja nu mai e un secret pentru nimeni.
      Ma bucur mult ca ti-au placut rochiile! Hugs

  • Mikael spune:

    Bravo Ela! Chiar ma bucur pentru tine! cu salsa cum mai e pe acolo?

    • Mikael? Is it you, DJ Mikael? 🙂
      Cu salsa mai mult sta pe loc decat merge. In Milano si mai ales in jur sunt multe cluburi si petreceri de salsa, dupa cum stii aici salasluiesc multi artisti internationali din lumea salsa (Juan Matos, Marco Ferrigno etc.) dar atmosfera de la party-uri mie atat de mult mi-a displacut ca incet incet m-am lasat de tot. Multa, multa lume, dar nivelul de dans slab. Si cu timpul, decat sa sacrific un weekend potential de munca pentru o noapte de plictiseala la party de salsa cu batranei care se apuca de dans ca sa iti puna mana pe fund, am ajuns sa nu mai ies. Anul asta nici macar la On2 Salsa Congress nu am mai fost, desi macar „traditia” asta o pastram cu religiozitate. How’s that?

  • Mihaela spune:

    Felicitari Ela! Am citit povestea ta pe nerasuflate. Esti foarte talentata si curajoasa si iti doresc in continuare succes.

  • Nicoleta Baetica spune:

    Buna,Ela sunt Nicoleta,felicitari pentru tot ce ai realizat si bafta in continuare,as vrea sa stiu cum se numeste scoala de croitorie din Milano ,sau daca se poate mai multe informati .Multumesc frumos.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *