Poveste cu cămașă de forță

ACEST ARTICOL APARȚINE UNEI CITITOARE ANONIME CARE ŞI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI, PENTRU VOI.

Cu greu îmi găsesc cuvintele; am citit de curând povestea unei femei ce suferea de o tulburare psihică şi am decis să scriu și eu.

Am trăit o poveste asemănătoare, până acum 6 luni. Mi-am cunoscut iubitul în facultate, am fost împreună 6 ani și jumătate. Niciodată nu m-am gândit că relația noastră se va destrăma, definitiv și iremediabil, mă visam soţia lui până la adânci bătrâneţi, însă uneori soarta are alte planuri cu noi.

După 5 ani de relație C., care nu mi-a ascuns nimic niciodată, deodată a început să îmi spună că este stresat, că are probleme la serviciu. Într-o zi mi-a spus că este urmărit, colegii lui îl supraveghează. Devenise interesat de existența extratereștrilor, însă niciodată nu mi-am pus întrebări mai mult decât trebuia, știind că el urmărea pe History un serial despre așa ceva. Însă în momentul în care mi-a spus că este urmărit de o forţă Dumnezeiască, mi-am dat seama că ceva chiar nu e în regulă. În câteva zile nu mai era el. Era hiper-activ, noaptea asculta orice zumzet: forțe extraterestre ne urmăreau prin unde electromagnetice. Plângea sau era foarte fericit, emoțiile lui erau într-un carusel pe care nimeni și nimic nu-l putea opri.

Am mers la medic, diagnosticul pus a fost provizoriu: tulburare afectivă. La fel de provizoriu a fost și tratamentul (care îi dădea dureri de cap), până în momentul în care medicul l-a întrerupt, doar după două luni de tratament. Nu am reușit să îl conving nici eu, nici cei apropiați, că trebuie să căutăm alt medic. În toată această perioadă, părinții lui nu au crezut că este vorba de o problemă cu adevărat importantă. Pentru ei era doar un moft de-al copilului lor, bărbat în toată firea, pentru a nu mai merge la serviciu.

Eu ajunsesem să merg la muncă din inerție, ajungeam acolo și nu-mi aminteam cum și când am ajuns, slăbisem într-un timp destul de scurt câteva kilograme, însă cel mai important pentru mine era El. Îmi doream să nu fie adevărat, îmi doream să fie doar un coșmar din care să mă trezesc, pentru că pentru mine era greu să îi conving pe toți ai lui, și pe El, că este o problemă pe care dacă o tratam și luptăm cu toții, ne va fi bine tuturor. Când însă medicul a spus că tratamentul poate fi oprit, toți mi-au sărit în cap că de fapt eu am avut o problemă.

După un an de zile de la primul episod psihotic, timp în care relația mea cu C. stagna, dar încă eram un cuplu, scopurile noastre păreau aceleași, deşi aveau un ritm cu totul diferit. Cu o precizie pe care numai ceasurile elvețiene o au (mai nou am aflat că o au și bolile pshihice), El a început să prezinte aceleași simtome, numai că evoluția era muuult mai rapidă. Cine credeți că nu a observant nimic? Părinții lui, care au plecat în concediu și m-au lăsat să merg cu el la medic, să îl conving că tratamentul trebuie luat, că este cu adevărat o problemă. Însă nimeni nu vedea problema cu adevărat, dovadă faptul că nimeni nu l-a putut nici măcar convinge să își ia medicamentele.

Nu am mai rezistat. Mă luptăm cu mult prea multe persoane pentru o singură persoană de fapt, pentru El. Care, până la urmă nu a vrut să ia medicamentele, le lua uneori după bunul plac, pentru că îi făceau rău. Am cedat, având eu de data asta atacuri de panică, luam calmante înainte de a pleca de la serviciu pentru a putea fi calmă când ajungeam acasă. Iarăși am fost considerată eu cea care face din țânțar – armăsar, nu era nicio problemă de fapt. Am înțeles cu greu că pentru părinți de fapt acceptarea este mai grea decât boala în sine, nu am putut accepta că el, omul cu care visam să-mi întemeiez o familie, nu face nimic pentru el, nu face nimic pentru noi. Am cedat, am plecat. În urma mea a mai făcut un episod psihotic, care până la urmă s-a lăsat cu internare, și nu oriunde, ci la izolare, dus cu cămașa de forță.

Nu vă pot spune teama cu care am trăit până la internarea lui, când am conștientizat cu adevărat că eu eram în pericol (El știind unde m-am mutat când l-am părăsit), lângă un om care nu-și lua medicamentele deloc, lângă un om care nici măcar acum nu acceptă că eu m-am retras din viața lui. Îmi pare rău pentru întorsătura pe care a luat-o viața noastră, a fiecăruia dintre noi, însă eu nu am putut continua într-o relație toxică, din care mulțumesc lui Dumnezeu că nu au rezultat copii, pentru că suferința ar fi fost mult prea mare, știind că probabilitatea de a face un copil cu probleme psihice este ridicată.

Poate că eu nu l-am iubit îndeajuns, sau poate mă iubesc pe mine prea mult, nu ştiu.

Sursa foto: om nervos, via Shutterstock.com

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4183

21 comentarii

  1. Nu te învinovăți deși sunt convinsă ca alte persoane apropiate vouă o fac, dar tu ai fost singură în criza asta -nu au nici un drept. Dar sincer ce crezi ca a provocat psihoza asta un serial tv? Ce diagnostic are? Pare o schizofrenie paranoida și atunci era inevitabila boala

  2. Bine ca nu te-a identificat drept o iscoada a extraterestrilor sau cu o particula agresiva a undei electromagnetice, altfel era posibil sa iti faca felul.

    • Cristian, imi place ce scrii in general, insa comentariile acestea doua ale tale sunt dezgustatoare din punctul meu de vedere. Adica din punctul de vedere al unei persoane care are in familie bolnavi mintali. Nu iti doresc sa experimentezi asa ceva, crede-ma, sa ai adulti cu paranoia in familia ta, persoane pe care le iubesti si a caror suferinta te doare.

      Si, da, de care rad oamenii „normali”…

    • Îmi scrii cuvinte aspre orbită fiind de suferința provocată de pierderea mamei și boala fratelui tău.
      Chiar tu ai scris mai jos că a încercat să te omoare, prin urmare presupunerea mea a fost corectă, autoarea putea să o sfârșească tragic.

      Nu am persiflat in nici un fel suferința soțului autoarei articolului, prin urmare te rog sa dai dovadă de mai multă atenție in exprimare pe viitor.

    • Cristian, desi logic este corect ceea ce zici, e o doza de …cum sa numesc, umor, veselie, sau poate ironie, care chiar nu-si are locul in contextul acesta…:(

  3. Acest text îmi amintește de povestea Luizei și de fratele ei bolnav de autism „frumos şi tăcut că o lebădă”, pe care părinții nu doreau să îl ajute, trăind în negare.

    Sinceră să fiu, nu cred că problemele iubitului tău s-ar fi putut rezolva numai cu pastile, cel puțin nu atâta timp cât el nu conștientiza problema. Iar terapeuți buni mă gândesc că e mai greu să întâlnești. Nici mie nu îmi este foarte clar din text ce anume a generat așa dintr-o dată problemele lui.

    Însă mă miră de ce unii oameni aleg să ignore problemele de ordin mental. Într-adevăr ele pot fi mai greu de depistat decât o boală fizică, dar asta nu înseamnă că nu afectează caliltatea vieții pacientului și a celor din jur.

    Mă bucur că nu ți s-a întâmplat nimic iremediabil și sper că fostul tău iubit să găsească ajutorul de care nevoie!

    • Din pacate bolile psihice grave n-au cauze de genul infectia X, stressul Y. Uneori se pot găsi factorii precipitanți, alteori nu. conteaza destul de putin.
      Boala rămâne. Debutul e cel mai adesea legat de vârstă (25-35 ani) la cele care au cauze genetice (cum e schizofrenia).
      În nici un caz n-a fost vina autoarei articolului, si in absenta unui sistem de sprijin (medical, social, familial), din pacate ea singura nu putea face mai mult.
      E trist pentru toti, dar o felicit ca a gasit curajul sa ne impartaseasca experienta.
      Ca ne place sau nu, bolile mentale exista si cu cat te intelegem/ acceptam mai bine, cu atat mai mult putem fi de ajutor. In speranta ca alte povesti vor avea evolutii diferite

  4. E incredibil cu câtă superficialitate tratează cei in necunostinta de cauza (necunostinta care ii exonereaza cumva de culpa) afectiunile psihice. Din ce povestești, schizofrenia fostului tau partener, scrisă in codul genetic probabil (in 70% din cazuri este ereditara), a avut nevoie de un stimul minor pt a se declansa. Un tratament corect si constant l.ar fi putut aduce pe linia de plutire. Sunt tare multe de spus pe aceasta tema, stigmatizarea ar fi unul important, a face sau nu copii in astfel de condiții..

  5. Nu trebuie sa te simti vinovata ca l-ai parasit. Bineinteles ca trebuie sa te iubesti pe tine un pic mai mult. Doar nu era sa o iei si tu razna odata cu el, din cauza lui.
    Pentru ca te-ai luptat cu toate puterile ca sa ajuti omul pe care il iubeai.
    Din pacate, unde nu exista ajutor, nu te poti lupta cu morile de vant.
    Imi pare rau ca nu s-a terminat cu happy end, dar tu trebuie sa mergi inainte, pentru ca deja nu mai tine de tine.
    Mai ales neimplicarea parintilor lui, care mi s-a parut innaceptabila (din pacate si eu am cam aceeasi parinti, plini de durere in fund la adresa mea). Imi pare rau si pentru el ca nu ii are alaturi. Nu e usor sa ai parinti care cred ca esti doar „mofturos” si sa te lase pe mana altor persoane, iar ei sa plece in concediu.
    Dar nu trebuie sa fii tu acum si mama, tata, doctor, sora, etc.
    Asta este. Oricum,felicitari pentru grija si implicarea de care ai dat dovada. Sper sa gasesti pe cineva pe masura ta. Esti o fata buna.

  6. Cred ca l-ai iubit mult, nu doar indeajuns, si de aceea ai putut sa-i vezi problemele si sa nu le ignori. De asemenea, cred ca te iubesti si pe tine, iar asta nu e un lucru rau, ci este foarte, foarte bine, niciodata sa nu iti ceri scuze pentru asa ceva!

    Eu sunt sora unui barbat de 34 de ani cu schizofrenie paranoida, iar parintii nostri au avut amandoi afectiuni psihice mai mici care nu „s-au stiut” si nu s-au tratat. In fapt, pana la moartea mamei mele, cand am reusit sa fac ruptura de restul familiei, fratele meu nu a primit nici un ajutor si nici un tratament, deoarece nimeni nu vedea nimic, era considerat doar „mai dificil” … eram adulti deja.

    Semne exista intotdeauna, majoritatea inca din copilarie sau adolescenta, insa famillile in general le ignora. Parintii, in special, cu atat mai mult. Apoi, la barbati, boala debuteaza „brusc” pe la 20 si ceva de ani, spre 30. Este deja tarziu, paranoia se manifesta tot mai clar, totusi diagnosticul nu se pune din prima, ci dupa multe internari si observatii, si medicatie.

    Din experienta mea, pe care nu mi-as fi dorit sa o am, pot spune ca e o caracteristica aproape generala in familiile cu bolnavi mintali : parintii, dar si restul rudelor apropiate, se fac ca „nu vad”, ca nu este nici o problema … negarea este extrem de puternica.

    Nu ma surprinde ca tu ai fost cea suspectata ca are probleme mintale. Si eu am fost la fel „acuzata” ani la rand, cand ma luptam sa le deschid ochii parintilor mei. Si eram fiica lor, nu nora lor. Cand fratele meu, intr-o criza, a incercat sa ma omoare, eu am fost cea „acuzata” ca am vrut sa ma sinucid, dar noroc ca fratele meu m-a salvat sa nu fac familia de „rusine”… forta negarii intr-o familie este IMENSA. Ajunsesem sa cred ca da, eu eram cea cu probleme … am facut multa psihoterapie si m-am echilibrat in timp, in ani lungi plini de probleme, durere, abuzuri… ani duri.

    Nu cred ca o femeie sanatoasa poate avea o relatie de cuplu cu un barbat bolnav mintal, si ma refer aici la o relatie sanatoasa, in care ea sa nu ajunga sa fie abuzata si, in cele din urma, distrusa emotional, psihic, fizic. Singurul lucru pe care il poate face este sa paraseasca relatia.

    Totusi, e adevarat, depinde si de ce boala psihica este vorba, precum si de cat de agravata este. Dar in caz de schizofrenie si paranoia e rau … iar o caracteristica a bolii este ca cei afectati au tendinta de a le face rau apropiatilor, adica exact cei pe care ii iubesc sunt in cel mai mare pericol…

    Nu te gandi ca fostul tau iubit intentionat nu facea nimic pentru el si pentru voi, ca nu-si accepta boala si nu-si lua medicamentele … ei traiesc intr-o alta realitate decat a noastra, cand sunt afectati de boala au alt sistem de gandire, nu mai pot accesa logica si perceptiile noastre. Lumea in care traiesc este diferita, intr-un fel este o lume cu susu-n jos, fiindca de multe ori ei traiesc crezand ca ei sunt sanatosi si ceilalti sunt bolnavi si le vor raul … iar atunci cauta sa se protejeze cum pot. In plus, intr-adevar, medicamentele sunt foarte puternice, au multe efecte adverse de care medicii nu vorbesc sau poate le stiu la nivel teoretic, insa altceva e cand vezi suferinta si durerile fizice ale unei persoane care ia o astfel de medicamentatie…

    Oamenii acestia uneori depun eforturi imense ca sa traverseze o camera, sau sa manace o para, sau sa ceara un pahar cu apa, sau sa spuna ce zi a saptamanii este … fiindca traiesc intr-o lume imaginara in care sunt multe pericole, in care sunt urmariti de „oamenii rai care le vor raul” … si aceea este realitatea lor uneori zi de zi, ceas de ceas, ani si ani la rand. Foarte greu de dus asa ceva, foarte greu de rezistat intr-o astfel de realitate … din acest motiv, nici nu mi se pare surprinzator ca cedeaza si devin violenti. De obicei, sunt persoane sensibile si inteligente (majoritatea au o inteligenta peste medie) care, pe parcursul bolii, traiesc intr-o teroare interna foarte accentuata, si ajung sa fie un pericol real pentru cei din jur.

    Foarte multi sunt batjocoriti, desconsiderati, jigniti, uneori chiar haituiti de catre cei „normali”, ca si cand nu ar fi tot fiinte umane, ca si cand nu ar simti si i-ar durea, ca si cand nu ar mai avea nici un drept pe lumea asta … Ma doare sufletul cand fratele sau tatal meu trec iar si iar prin vreun act de acesta de umilinta publica, si de fiecare data ma intreb cat de sanatos este de fapt un om „normal” care batjocoreste un bolnav mintal…

    In fine, as avea multe de povestit pe tema asta, ca fiica si sora a unor persoane cu afectiuni psihice, am trait multe, am invatat sa iubesc, sa gandesc si sa inteleg intr-un registru mult mai larg decat as fi facut-o altfel. Am invatat sa traiesc cautand mereu echilibrul dintre „ a ajuta” si „a ma proteja”. Uneori mi-am dorit si eu sa fug, sa dispar, insa am simtit ca pe termen lung nu e o solutie pentru mine.

    Tu ai facut foarte bine ca ai plecat, iti doresc sa te vindeci dupa experienta traita si sa ai o relatie buna, frumoasa pe viitor. Fostul tau iubit e responsabilitatea familiei lui; eu cred ca existenta unui bolnav mintal intr-o familie nu e niciodata intamplatoare, acolo cu siguranta sunt lucruri nespuse sau nevazute de mult timp, care uneori chiar se transmit din generatie in generatie… depinde de ei daca vor continua sa traiasca in negare sau daca vor alege sa recunoasca realitatea si sa faca ceva.

  7. Subscriu si eu celor deja mentionate, negarea este imensa in cazul afectiunilor de acest fel si spun asta in calitate de pacient cu tulburari psihice.Nici eu nu mi-am acceptat boala si am renuntat la tratament, ceea ce mi-a facut mult rau pentru ca boala a recidivat la scurt timp. Ce m-a speriat pe mine a fost si durata tratamentului, de 1 an si ceva iau antidepresive si calmante, si inca nu stiu pentru cat timp.Depinde mult si de gravitatea problemei ceea ce poate duce la continuarea tratamentului pe viata.
    Am discutat recent cu psihiatra mea si imi relata trist o constatare si anume faptul ca astfel de afectiuni sunt tot mai frecvente si la persoane din ce in ce mai tinere.Lucru care mi se pare foarte grav si am constatat ce presiune uriasa e pe părinți in contextul zilelor noastre de a creste viitori adulti echilibrati.

  8. Romanii nu stau foarte bine la capitolul cultura medicala,psihologica.Oamenii de rand nu stiu si nu recunosc depresia sau anxietatea, boli mai „usoare”, daramite schizofrenia sau alte tulburari mai grave. Suntem un popor ft religios (de fatada, sa ne intelegem), nu comunicam despre problemele emotionale si mentale cu medicul si cu familia,stigmatizam,judecam, suntem destul de primitivi, trebuie sa recunoastem. Trebuie doar sa ne uitam la adolescenti si rata bolilor psihologice la ei si sa intelegem ca daca nu intervenim pozitiv devreme, toti acei adolescenti deprimati,axiosi, cu probleme de furie , cu probleme emotionale ajung adultii problematici pe care familia trebuie sa ii ascunda, sa le creeze o poveste credibila de dragul lumii. A avea depresie sau anxietate sau chiar si alte boli mai serioase nu e o sentinta de moarte, nu inseamna ca omul ala nu mai are discernamant sau ca e doar o faza, care trece de la sine. Internetul va pune usor la dispozitie informatii,open your mind

  9. Am in familie o verisoara care a avut2episoade psihotice la diferenta de3ani. Ambele cu internare. Eu nu inteleg cum de barbatul din poveste nu a fost internat. De obicei se interneaza si se stabilizeaza pacientul apoi se trimite acasa. La consultatie se stabileste daca se reduc dozele sau se schimba medicamentul caci unele pot da efecte secundare. Da, eu cred ca domnisoara in cauza nu a facut suficient. Domnul trebuia internat si supravegheat sa si ia medicamentele macar o perioada ca la copii mici. Verisoara mea este f bine cu tratamentul, este un om normal insa il va tine toata viata

    • Nu sunt foarte sigură, dar cred că nefiind căsătoriţi nu putea să îl interneze „cu forţa” (dacă la asta te referi). Cred că este o situaţie în care „hârtia” contează.

      Şi până la urmă a primat siguranţa ei, mi se pare foarte normal.

  10. Din păcate, acum un an, iubitul meu a avut un episod depresiv, însoțit de anxietate. La el în familie a suferi de depresie este egal cu a avea o boală mentală gravă, așa că mama lui l.a târât pe la psihiatrii, care i.au recomandat pastile. Multe pastile. Și.a revenit rapid, ignorând sfaturile mele de a merge la un psiholog. Am citit foarte mult, m.am documentat, am mers pe la psihologi și psihiatrii, în speranța că îl voi înțelege mai bine, că.l voi ajuta mai mult. Am înțeles că anxietatea lui are la bază o traumă din copilărie, eu bănuind că are legătură cu tatăl lui. Am îndrăznit să ating acest subiect și…toată familia lui mi.a sărit în cap.

    Acum două luni, anxietatea a revenit. L.am rugat plângând să mă asculte pe mine, nu pe mama lui, și să luăm drumul psihoterapiei. Acum merge o dată pe săptămână la psihoterapeut. Se redescoperă, și ușor, ușor își înțelege anxietatea și factorii care o declanșează.
    A fost un drum greu și urât. Am plâns împreună, am chemat ambulanțe, am bântuit speriați pe coridoarele spitalelor. Se trezea cu frica de moarte în fiecare dimineață. Am fost singuri, cei din jurul nostru ignorând problema sau trimițându.ne la vreun ospiciu. Acum zâmbim. Încă nu râdem, dar…zâmbim. E greu. Mereu va fi, însă nu.i dau drumul la mână. Luptă pentru el, luptă pentru noi. Sunt mândră de bărbatul meu încercat de greutăți, cu inima împovărată, la doar 25 de ani. Luptă și pentru asta nu.i voi da drumul niciodată.

    • Barbatii nostri (cred eu) sunt cei mai vulnerabili in fata problemelor mentale si psihice, pentru ca societatea noastra i-a crescut cu ideea ca ei trebuie sa fie puternici, ei trebuie sa fie tari, ei trebuie sa fie aproape insensibili in fata propriilor probleme. Imi dau seama cat de cumplit poate sa fie sa te trezesti lac de sudoare si cu o teama fara nume in suflet, cand toata viata ti s-a spus ca tu trebuie sa fi puternic. Te felicit pentru perseverenta si va doresc toate cele bune in continuare! (Evident, si autoarea articolului trebuie felicitata, si ea a facut ce era necesar la momentul respectiv, dar cum fiecare om este diferit, fiecare stie cat poate sa duca)

  11. Tulburarea bipolara sau schizofrenia paranoida pe care o are (el stie diagnosticul exact) nu este genetica. Da, stiu, psihiatria asa zice, insa adevarul este ca aceste boli sunt niste efecte ale unor agresiuni cumplite care dureaza de-o viata. Tartorii acestei drame sunt parintii lui care nu numai ca l-au imbolnavit, dar ii ignora in continuare suferinta.

    Baiatul acesta nu se va mai vindeca si nu pentru ca nu ar avea vreo sansa, ci pentru ca nu a aflat si nu va afla niciodata ca pe viata lui, pe sufletul lui, pe suferinta lui stau cocotate doua bestii care il vor agresa pana la sfarsitul zilelor: parintii lui.

    Din nefericire, destinul ii este pecetluit, iar sfarsitul lui va fi cumplit. Strigator la cer este ca in locul acela unde l-au dus si l-au bagat in camasa de forta, trebuiau sa se afle cele 2 animale, nu el. Dar cum in Romania victimele habar nu au ce li se intampla si isi sfarsesc viata fara sa paseasca nici macar un milimetru in afara scriptului parintilor lor schizofrenici si schizofrenogeni, ramane ca romanii sa se increada in „medicii” psihiatri care zic ba ca bolile sunt genetice, ba ca nu se cunosc cauzele (desi prescriu la greu tratamente mizerabile, nevindecatoare si daunatoare).

    Daca aveti suferinte psihice (sufletesti), uitati-va mai intai in jurul vostru, imediat langa umarul vostru, si veti descoperi cine va fura voua viata si dorinta de a trai. Daca vreti o sansa de la viata, descifrati-va trecutul si construiti-va viitorul cu cine trebuie (cu un specialist adevarat, nu cu un vanzator de droguri aka psihiatru).

    Fata din text sa-si continue viata, baiatul oricum nu era jumatatea ei. Daca ar fi fost suflete-pereche, ar fi facut tot posibilul sa-l scoata din iad. Exista solutii pentru o astfel de drama, insa trebuie un cumul de factori care sa vindece si sa panseze rani: stiinta, informatie corecta, bani, IUBIRE, neconditionare, independenta totala, rupere fizica, psihica, emotionala si financiara radicala si pe viata de bestii, dorinta de a se vindeca, munca multa in autodisciplinare si reeducare, terapie forte cu un om adevarat etc….

  12. Din pacate, acesta este un subiect pe care eu il urmaresc aproape zilnic, in ultima perioada, intrucat si fratele meu sufera de aceeasi boala. Pana acum, a avut 2 episoade de tulburari psihotice finalizate cu internare si inca nu a fost diagnosticat cu schizofrenie, insa ma tem ca asta va urma, avand in vedere ca nu vrea sa isi ia tratamentul, sustinand ca, in realitate, ii face rau, la fel ca cele mai multe persoane care sufera de aceeasi boala. Toata familia intelege ce se intampla cu el, incercam sa il ajutam, dar intrebarea la care nu gasim nicaieri raspunsul dorit este cum sa il determinam sa constientizeze ca are nevoie de tratament toata viata. Dupa cateva vizite la psiholog (refuza sa mearga la psihiatru, asa ca ne-am gandit ca si un psiholog ne poate ajuta in situatia data, deocamdata) a inteles ca trebuie sa mearga la un consult psihiatric si sa urmeze un tratament, insa el crede ca tratamentul se face doar 1 an – 2 ani si spune ca se va hotari, dupa consultatie, daca va urma tratamentul sau nu. Deocamdata este sub tratament, insa nu stie acest lucru, dar nu va putea fi mereu cineva in preajma lui care sa se ocupe de asta. Daca are cineva experiente similare si ne poate sfatui in gestionarea problemei, ne-ar fi de mare ajutor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *