Copiii mei mă cresc pe mine!

E adevărat, ce le punem eu și omul în farfuriile pe care le strecurăm sub nasurile lor adorabile îi ajută să se înalțe și să pună kilograme pe ei, de la noi învață să se spele pe dinți, să nu mintă, să nu facă firimituri. Dar astea-s detalii. Lucrurile cu adevărat importante le învățăm noi de la ei.

Acum cîteva zile m-am întîlnit cu un bărbat care, într-un trecut imemorial, încerca să mă convingă să-mi schimb numele de familie cu al lui. E un bărbat cu mulți ani mai mare decît mine, care îmi reproșa mereu, atunci, în trecutul cel imemorial, că-s plină de defecte, prea tînără, prea tristă, prea dezorganizată, extrem de indecisă și pe alocuri periculos de grăbită. Probabil de-aia mă și iubea. Ei, și zilele trecute, în parc, după ce am dat nas în nas cu el după mulți ani în care n-am ştiut nimic unul de altul, în timp ce alergam după copiii mei și el după mine, am schimbat cîteva vorbe. Cînd am plecat, m-a privit aşa, înfricoşător de nostalgic şi mi-a spus:
– Ce te-ai schimbat, Ioana! Ești tot tu, dar parcă mai… accesorizată cu calități, mi-a spus serios.
– Taci, bre, nu-mi mai face curte, că-s femeie măritată și nu se cade.
– Nu te curtez, doar constat.

Și ne-am despărțit. Am rîs, am luat copiii, unul în brațe, altul de mînă, și-am pornit spre casă, să mi-l spăl, să mi-i dezmierd și să le cînt de culcare. Apoi am stat și m-am gîndit bine la ce mi-a spus domnul acesta: că m-am accesorizat cu calități de cînd am copiii. Așa simt și eu despre mine, doar că nu mi-o spusesem încă.

Copiii mei mă cresc pe mine, nu (doar) viceversa. Cu și de la ei învăț să fiu atentă la Aici și Acum, aici și acum e tot ce e mai bun pe lume pentru mine. Nu ieri, nu mîine, copiii nu prea știu și nici nu prea le pasă de ce a fost luni și ce-o să fie vineri. Ce au acum în mînă, ce-i face să rîdă aici, ce le place la gust acum, asta e tot ce contează. De cînd am învățat să fac asta, sînt fericită de o mie de ori pe zi. Înainte, cînd căutam în trecut sau în viitor motive de bucurie, reușeam să fiu fericită poate o dată pe zi. Acum, cu greu iau pauză de la fericire…

De la ei am învățat să iert pe loc și să trec mai departe. Ce bine e să nu cari după tine supărarea!

Să nu am regrete. Nu folosesc nimănui, niciodată.

Să fac cît mai des lucruri care-mi plac.

Să cer ce-mi doresc, cu insistență.

Să plîng ca să mă descarc. Funcționează de minune de fiecare dată.

Să nu mănînc decît ce-mi place.

Să iau în brațe oamenii pe care-i iubesc.

Să merg desculță. Să cînt tare. Să alerg după fluturi. Să rîd fără să pun mîna la gură.

Să spun Te iubesc fără să-mi fie teamă cum sună.

Îmi place mult de mine acum, de cînd mă cresc copiii mei. Și simt că încă mai au să mă învețe lucruri prețioase. Stau lîngă ei, mereu cu ochii, urechile și sufletul la ei. Cea mai frumoasă școală e asta: mă învață să fiu Om Fericit!

Sursa foto preview: om bucuros via Shutterstock.com

21 Comments

  • Cristian spune:

    Da, a trăi in prezent este un mod optimist de a iți trăi viața.

  • Oana spune:

    Ce frumos ai zis! Si eu simt la fel, copilul meu ma invata lucruri importante :). Mereu ma minunez de asta.

  • Iuliana spune:

    Un articol scris atat de simplu insa cu un impact atat de mare. Cuvinte simple insa pline de energie pozitiva!

  • cris spune:

    ce frumos ai spus totul! la asta ma gandeam si eu zilele astea, cate am invatat de cand o avem pe puica mica, simt ca sunt the best version of myself si ca pot muta muntii pt ea 🙂

  • Elena spune:

    Da! Este minunat atunci cand un parinte realizeaza aceste lucruri la timp …

    https://mamicidepitici.wordpress.com/2015/06/19/ce-am-invatat-de-la-copilul-meu/

  • Asa e, regretele nici nu-ti aduc ce-ti doreai, nici nu dau timpul inapoi si nu schimba parerea nimanui. Doar te fac sa ratezi prezentul 🙂

  • Yoyo spune:

    Eu zic ca viata si experientele te cresc. Te modeleaza. Copiii sunt doar o parte a vietii si experientei. Probabil ca si daca te-ar fi intalnit acum 4 ani, cand inca nu aveai nici un copil, domnul respectiv ar fi zis la fel. Si asta doar fiindca trecusera deja cativa ani si cateva experiente de la ultima voastra intalnire. Si oamenii fara copii se pot schimba, pot creste, pe cand si cei cu copii pot ramane in legea lor, de neclintit. Eu zic ca meritul este doar al tau ca ai invatat ceva din toata experienta cu copiii. Degeaba iti arata ei ceva daca tu nu vrei sa vezi. Dar asta se poate intampla cu orice experienta, poti alege sa inveti ceva din ea sau nu.

    • Printesa Urbana spune:

      Am mai trecut eu prin multe si inainte de copii, am invatat din toate cite putin, dar cele mai multe cu si de la ei le invat. Asta nu inseamna ca pentru toti e la fel, dar nu inseamna nici ca la mine nu e asa pentru ca la altii a fost diferit.

    • Gabriela spune:

      Excelent raspuns!

    • Raluca spune:

      Sunt intru totul de acord cu tine, yoyo. Depinde de fiecare daca invata ceva din experienta cresterii unui copil, daca se dezvolta, psihologic vorbind. Cunosc multi oameni care au copii si pe care greutatile pe care le presupune cresterea lor (eforturile financiare, oboseala, lipsa timpului pt relaxare etc) i-au frustrat si i-au inrait, nicidecum nu i-au dezvoltat.
      Asa cum cunosc oameni fara copii care s-au dezvoltat prin alte experiente de viata (calatoriile, cititul, munca de voluntariat, moartea unei persoane dragi etc).
      Deci nu e o regula ca doar cei care au copii au posibilitatea sa se dezvolte psihic, in timp ce ceilalti raman niste vesnici infantili.

    • Cris spune:

      Ideea este ca exista mai multe tipuri de experiente inerente vieții umane. Călătoriile, cititul, munca de voluntariat, moartea etc și nașterea și creșterea de copii este una din ele. Poți sa alegi oricare și în orice combinație și bineînțeles toate îți oferă cate ceva. Dar citesc in ultima vreme multe comentarii si articole de tip opinion-piece de genul nu vreau sa fac copii pentru ca prefer sa călătoresc/trăiesc/cheltuiesc bla bla ca un fel de grup care se simte atacat și trebuie sa se apere agresiv pentru ca lumea ii întreabă de copii. Relax, oamenii sunt doar curiosi. Poți sa călătorești (chiar si singur) și sa citești și ce mai vrei în continuare și după ce ai copii, asta unu la mana. Și în al doilea rand, este o experiență în sine, una mare și importanta și care nu poate fi povestita sau comparata, asa cum nu poți povesti cuiva aurora boreala, e ceva ce trebuie sa vezi. Nu seamănă cu a avea pisica, nu seamănă cu a lucra cu copii, nu seamănă cu nimic din ce crezi ca ar putea semăna și da, este next-level de maturizare într-un mod frumos. Persoanele care nu vor copii pot avea orice argumente, e ok si e bine și corect, dar asta cu experientele nu este valabil pentru ca tu poti spune ca ai toate aceste experiente, numărul x, dar eu voi avea întotdeauna x+1(este oricum un concept de marketing destul de recent, în care totul ți se vinde ca „experiență” – călătorii, televizoare, masini, cazi cu masaj, simte experienta)

  • Teodora spune:

    Multe lectii vin de la cei mici si e foarte important sa avem deschiderea necesara sa le intelegem. Cred ca cea mai importanta, dar si cea mai grea de invatat este ca trebuie sa traim in present, iar apoi toate celelalte au darul sa infloreasca de aici.

  • Carla spune:

    Eu cred ca aveai toate acele calități dar ele au avut nevoie de timp și experiențe,inclusiv cea a maternității ca să iasă la iveală.
    Nici domnul cu pricina nu a rămas neschimbat,sunt sigură.
    Ne maturizăm și învățăm,este plăcut să vedem copilăria cu ochii adultului și să îi preluăm din nou naivitatea și puritatea în timp ce ne creștem copiii.

  • Ana Maria Por spune:

    Bine punctat! Eu am mai multa rabdare, muuuult mai multa rabdare!

  • alina spune:

    Da, da iar rezonez cu tine. Ce bine suna: „acum, cu greu iau pauza de la fericire”. Uneori ma gandesc ca si asta e dovada de egoism. Ii facem ca sa fim noi fericiti? E un fel de simbioza? E dovada vie ca „am realizat” ceva in viata? Tot aud asta si ma întristez.

  • Georgiana spune:

    Prezenta unui copil te schimba enorm. De ce? Răspunsul este simplu: pentru ca sunt singurele ființe cu sufletul curat cu care intri in contact. Adulții, oricât de buni ar fi, au păcatele si experientele lor neplăcute si care ii însoțesc.

  • Patryk spune:

    Copiii ii facem din egoism (unii ii fac ca asa trebuie!), pe primul ni-l dorim mult, il vedem perfect, pe al doilea tot din egoism, sa avem un backup, sa aiba primul pe cineva in plus, nu mai conteaza cum e, bun, rau, e al doilea. Copiii iti ofera dragoste, o dragoste pe care nu o primesti de la nimeni altcineva, dragostea asta a lor ne schimba, ne linisteste!

    • Mamadedoi spune:

      Sigur ca ii facem din egoism! Nici nu ar trebui sa facem copii! Doar nu ii facem din iubire! Doar nu renuntam la enspe mii de chestii ale noastre si nu ne punem intrebari chinuitoare toata viata, oare e fericit? Oare il cresc cum trebuie? Da, sunt putin sarcastica.

  • Monica Hoxha spune:

    Oh, wow, Ioana! Articolul asta mi-a uns sufletul!

  • Mădălina spune:

    WOW! E a nu stiu câta oară când se întâmplă sa-mi răspunzi la întrebări prin articolele tale. Chiar aveam zilele astea dilemele astea. Ce m-a ajutat pe mine să cresc, să nu mai fiu așa impulsivă, mai cu picioarele pe Pământ, mai atentă la ce e în jurul meu? Bănuiam că faptul că acum sunt mamă, dar am devenit ceva dincolo de astea..

  • Raluca spune:

    Mamadedoi, da,copilul il facem din egoism, sa fie al NOSTRU genetic, sa semene cu NOI, sa aiba grija de NOI la batranete etc. Daca nu ar fi egoismul, am adopta copiii altora, ca sunt atatia orfani chinuiti pe lumea asta. Si n-am avea pretentii de la ei pt la batranete.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *