Cuvîntul cu D

Nu, nu mă gîndesc la Desert cu ciocolată (adică ba da, aproape tot timpul, dar azi nu despre asta vreau să scriu), nici la Doamne, dă şi mie o noapte cu somn legat, şi nici măcar la Dragoste nebună la ceas tîrziu (vezi punctul anterior), ci la da, ei bine, asta e, o să-l scriu şi gata: D-I-V-O-R-Ț. Ups! Na, gata, l-am zis şi n-am murit, deşi m-a trecut aşa un fior pe şira spinării, cu finalizare direct în ficat.

Deşi acum nişte ani am pornit la drum cu toată dragostea din lume şi cu cele mai sincere intenţii de împreună şi la bine şi la greu, acum, o casă cu rate, doi copii şi multe probleme mai tîrziu, ajungem să aruncăm de la unul la altul ca pe o castană fierbinte cuvîntul ăsta cu D la care nici unul dintre noi nu se gîndeşte la modul serios.

Pentru că sîntem obosiţi, nedormiţi, mereu în vrie, cu creierul întins ca un arc şi gata să explodeze la o privire mai piezişă a celuilalt.

Pentru că toată răbdarea ne-o dăm copiilor, iar cînd vine vorba despre noi doi, ne scoatem ochii cu unghiile.

Pentru că facem amîndoi cît de mult putem pentru copii, pentru casă, unul pentru altul, şi pentru că asta nu e întotdeauna de ajuns.

Pentru că mereu pare că eu fac mai mult decît el, iar lui i se pare invers.

Pentru că nu mai avem timp pentru noi. Majoritatea conversaţiilor serioase le purtăm pe SMS, în timp ce adormim fiecare cîte un copil în cîte-un dormitor. Nu am mai ieşit împreună, doar noi, de mai bine de un an. Nu am mai dormit împreună, doar noi, de aproape doi ani.

Pentru că nu mai avem intimitate. Vezi punctul de mai sus. Şi pentru că atunci cînd am avea cîteva minute doar noi doi, ni se pare ciudat să mai stăm doar noi doi, aşa că ne facem de lucru separat.

Pentru că orice discuţie elegantă în contradictoriu devine brusc ne-elegantă cînd în conversaţie intră cu bocancii, de trei ori pe secundă, un pitic de 3 ani şi altul de 1 an.

Pentru că orice lucru am avea noi doi de rezolvat, o problemă a unuia dintre copii e brusc mai importantă, mai urgentă, iar ale noastre rămîn aşa, deschise, supurînde, unele peste altele.

Pentru că în cele mai multe cazuri, momentele noastre de bucurie se întîmplă separat, fiecare cu cîte un copil, sau unul cu amîndoi şi celălalt singur.

Pentru că sîntem atît de prinşi în caruselul ăsta al vieţii de părinţi că am uitat să ne mai ţinem de mînă, am uitat că sîntem prieteni, că ne iubim, că ne putem sprijini unul pe altul.

Pentru că cei mici au devenit prea importanţi ca să ne mai dea vreo şansă nouă să fim importanţi unul pentru altul.

Pentru că nu mai avem prieteni aproape şi ni se pare că prin ce trecem noi e stupid şi bizar şi atît de trist că refuzăm să ne gîndim la asta. Iar să vorbim despre asta nu avem cu cine, pentru că nu mai avem prieteni.

Pentru că ştim că ne-ar ajuta poate nişte terapie, dar ne umflă rîsul şi plînsul doar cînd ne gîndim de unde să scoatem ora aia liberă, fără copii. Imposibil acum, posibil mai tîrziu, peste 5-6 ani, cînd poate va fi prea tîrziu.

Fiecare dintre cele de mai sus şi toate la un loc amplificate de oboseală, nesomn, lipsă de pauză.

Aşa că da, mi se pare absolut normal să-mi vină uneori să-i arunc sertarul de chiloţi în cap şi să-l trimit la mumă-sa. Şi lui să-mi spună că-s varză, pentru că sînt. Şi eu să-i scot ochii că în weekend stă cu cracii în sus pe canapea, pentru că stă, în timp ce eu îngrijesc doi copii şi pe el, pun pe masă, strîng de pe masă, pregătesc de parc, iar el, trei ore mai tîrziu, încă nu s-a ridicat de la cafea. Dar nici eu nu şterg praful şi pierd lucruri pentru că sînt mereu atentă la copii şi deloc atentă la alte lucruri, şi tare mi-ar plăcea să nu mi se reamintească aceste detalii constant. Dar nu se poate, pentru că oboseala şi frustrările adunate grămadă trebuie să iasă la lumină ca să nu înnebunim, aşa că ne salvăm pe noi înşine lovindu-l pe celălalt, apoi ne simţim vinovaţi, celălalt se apără la fel, lovind înapoi, şi ajungem să ne spunem lucruri pe care nici în cele mai urîte coşmaruri nu visam să le spunem nici celor mai urîţi duşmani, pe un ton şuierat printre dinţi, să nu trezim copiii.

Şi uneori, deseori, ne aruncăm între ochi cuvîntul ăsta, ca pe ameninţarea şi răzbunarea supremă.
– Bă, dacă nu-ţi vine mintea la cap, gata, D-I-V-O-R-Ţ!
– Foarte bine, abia aştept. să respor naibii şi eu…
Şi se lasă linişte. Fiecare gîndeşte în capul lui, rapid de tot, ce ar însemna asta DE FAPT. Cum am împărţi copiii, casa, cum nu ne-am mai vedea, cum nu am îmbătrîni toţi patru. Şi imediat schimbăm vorba:
– Şi… deci mergem la mare vineri?
– Păi eu zic să mergem, da… Copiii or să fie în extaz…

Şi trece. De data asta. Apoi, cînd plesneşte următorul nerv întins la maximum, iar scoatem cuvîntul cu D la înaintare. Doar aşa, ca pe arma letală, îl fluturăm pe sub nasul adversarului la intimidare, apoi îl băgăm la loc în sufleţel, cu teamă că ce spui chiar o să se întîmple, dacă ajungi s-o spui de prea multe ori. Şi adevărul e că nu vrei să divorţezi, la naiba, nici măcar nu ştii prea bine ce înseamnă asta. Ce ştii sigur e că nu vrei alt om acoloo lîngă tine, şi că şi el simte la fel. Că dragoste mai e şi respect mai e, dorinţă de a rămîne împreună mai e, şi la bine, şi la greul pe care iată, îl trăieşti acum. Doar că peste toate astea s-a aşezat un strat gras cu de toate, de sub care cu greu se mai întrezăreşte rozul ăla de la nuntă, atît de evident acum cîţiva ani care par o viaţă.

Avem nevoie de o pauză uneori. Să ne luăm mai puţin în serios. Să ne găsim cîte un prieten bun cu care să facem puţină ascultare. Să ne iertăm. Să nu mai facem concurs de care e părinte mai bun. Să stăm mai puţin pe internet şi mai mult împreună.

Iar cînd nu avem timp şi nu putem face nimic din cele de mai sus, doar să avem (încă) puţină răbdare.

Va trece şi asta. Acum e cel mai greu, iar dacă ieşim cu bine din anii ăştia frumoşi, dar cumplit de grei pentru cuplu, puţine ne mai pot zdruncina apoi.

Aşa că zic: stai. Mai stai. O să mai stau şi eu. Va fi mai bine. Poate chiar de mîine. Dacă nu, mai stai. O să mai stau şi eu. La un moment dat sigur va fi mai bine. Sîntem tu şi cu mine.

Sursa foto preview: cuplu, via shutterstock.com

Pin It

148 Comments

  • Eu spune:

    Rezistati oameni buni!!! Noi toti trecem prin asta si sigur vor veni vremuri mai bune.

    • Andreea spune:

      Draga mea draga…rezista !… Se spune ca totul in doi e mai usor decat singur! Gaseste solutii (bunici,vecini, gasiti prieteni cu copii,sau in cel mai costisitor caz,platiti pe cineva sa stea cu cei mici) ca sa va gasiti cateva ore /zile doar pt voi doi!Cand simti ca numai poti incearca sa-l iei in brate pe sotul tau si strange-l cat simti tu ca ai nevoie! Plangeti daca vreti,sarutati-va si priviti-va adanc! Asa cum va priveati in prima zi in care v-ati vazut!
      Promiteti-va gesturi,asa cum spunea cineva mai jos,si evitati sa va mai ganditi la divort! Nimeni nu si-l doreste,si nu e deloc usor pt absolut niciun membru din familie(aici includ copii) sa treaca prin asa ceva ,de aceea nu-l mai pronuntati acest cuvant cu D! Si inca ceva,regasiti-va linistea spirituala!Cineva acolo Sus va asculta si va ve-ti regasi puterea de a va reindragosti si a merge mai departe! 🙂
      Mult succes draga Femeie(e un cuvant complex pt mine,care cuprinde tot)!

    • Cristian spune:

      Am citit toate comentariile.

      Totuși in mod concret cine se oferă să ajute cuplul, să stea de exemplu un week-end cu cei doi pici ca Ioana și soțul să mearga singuri, liniștiți in micro vacanță?

      Trimiteți emails Prințesei Urbane cu modul in care puteți da suport.

      Sunt bune și îmbrățișările virtuale și sfaturile dar hai sa ajutam cumva.

      • Greta spune:

        A scris deja că picii nu stau cu străinii.

        • Cristian spune:

          Nu cred asta, este o conditionare mentala izvorata dintr-un mega atasament fata de cei mici. Iar picii au dezvoltat la randul lor acelasi atasament fata de parinti.

          Dar asta nu inseamna ca nu poate lasa copiii macar o dupa masa cu alti parinti, ca nu este sfarsitul lumii. DAR cu cine sa-i lase daca nu se ofera nimeni?!

          Noi am tinut 3 zile fata unei colege, mama singura, ce a trebuit sa plece din tara cu ceva treburi. Fiind singura, o cara pe cea mica peste tot. Eu mi-am luat 2 zile libere ca sa acopar o parte din cele 3 zile, si fata de aproape 3 ani s-a simtit OK, s-a jucat cu fii-miu, s-au luat si la harta, in final a iesit bine.

          • Greta spune:

            Cristian, eu înțeleg ce spui tu, dar toată treaba asta – să ajutăm, deși Ioana nu poate folosi ajutorul în forma în care-i este oferit – tinde să capete un aer de ”s-o ajutăm să treacă strada pe bătrâna care nu vrea să treacă strada”.
            Adică nu că Ioana n-ar vrea, dar sincer – tu crezi că ei doi s-ar putea relaxa cu adevărat știind că micii nu se simt confortabil cu persoane străine, chiar dacă acestea sunt pline de cele mai bune intenții?
            Una este o bonă pe care ei apucă s-o cunoască mai întâi, în compania părinților și alta e să-i lași cu niște oameni pe care ei îi văd, cel mai probabil, pentru prima oară.

          • Iuliana spune:

            Din cate stiu eu acest cuplu a avut pana de curand si o bona. Daca nu au lasat niciodata copiii cu bona ca sa iasa doar ei doi la o terasa sau la o plimbare, sigur nu o sa-i lase niciodata cu altcineva. Pur si simplu, Ioana e acest model de mama care nu vrea sa se desparta deloc de copii. Din pacate, relatia de cuplu are de suferit…
            Cu siguranta daca ar ajunge la terapia de cuplu, unul din primele lucruri pe care le-ar auzi de la psiholog ar fi sa incerce sa isi faca timp doar pentru ei doi, ca sa se poata reconta.

  • Anne spune:

    Important e ca va iubiti. Cred cu tarie ca nu trebuie sacrificat partenerul pe altarul mamiceniei, am cazut si eu in aceasta capcana in primele luni cu bebe, si noi ne scoteam ochii din orice, si noi pronuntam cuvantul divort cu o lejeritate infioratoare:( m-am mai calmat, am apelat la ajutor (nu se poate sa nu sara nimeni in ajutor macar o saptamana intr-un an, nu iti ‘strica’ nimeni copilul intr-un timp atat de scurt), si cand nu se poate sa iesim fara copil, mergem pe capul prietenilor cu copii. E o vorba care spune ca e nevoie de un sat pentru a creste un pitic, am implicat si bunici, si matusi, chiar daca nu-mi convin multe abordari, nu s-a intamplat nicio tragedie cu bebelusul, tot noi il crestem. De-abia astept concediul doar noi doi, va ramane cu bunicii. O sa ma doara sa fiu departe de ea, dar simt ca asta ne trebuie acum. Daca nu era EL nu o aveam pe bebe, el ramane cel mai important om pentru mine. Va doresc sa treceti cu bine peste momentele grele.

    • laura spune:

      Nu e vorba despre sacrificiu pe altarul mamiceniei ci de situatii de fapt in care se regasesc multe cupluri.
      Ba se poate sa nu sara fix nimeni in ajutor. Noi suntem in situatia asta in care nu avem bunici disponibili, nici matusici dispuse sa stea cu amandoi copii o zi intreaga. Bona am dar doar de luni pana vineri de la 10 la 18 cat sunt eu la birou, nicio ora si nicio zi in plus ca are si ea familia ei cu copii ei. Ma gandesc si eu ca or veni si zile cand vor fi mari si or pleca si ei in tabara sa-mi aud gandurile.
      De „me time”am parte in autobuz cand merg spre si de la birou si cam asta e.
      am un baietel de 3 ani si o fetita de un an, mai am ceva de asteptat, dar si cand m-oi pensiona si voi bate Europa in lung si-n lat 🙂

  • Greta spune:

    Rezistați, Ioana! Și încercați, chiar dacă nici nu-mi pot imagina cât de greu vă este, să vă controlați și să nu mai pronunțați cuvântul cu D. Eu cred că lasă urme în subconștient, undeva acolo, în adâncime, începe să sape… și să surpe. Mușcați-vă limba, izbiți într-o pernă (sau perna de pereți), dar nu mai pronunțați cuvântul ăsta, vă faceți rău vouă ca și cuplu, chiar dacă niciunul nu ia asta în serios.

    • Diana spune:

      De-as avea un banut de cate ori am auzit eu in copilarie cuvantul cu „d” fluturat de parintii mei (ma rog, mama, ca tata nu indraznea)…pentru tot felul de probleme neesentiale pana la urma (niciodata chestii grave, gen infidelitati sau altele de felul asta)…mici probleme, care pe fond de oboseala stres pareau munti. Si au implinit anul asta 38 de ani de casnicie neintrerupta…si inca se iubesc, nu se mai cearta deloc de muuulti ani, se plimba de mana pe strada si nu pot unul fara celalalt. Si mi-a spus mama: cel putin odata in viata oricine se gandeste la „d…”. Asta nu inseamna ca urmeaza sa se intample…cu intelepciune, iubire si mici escapade in 2 din cand in cand (chiar daca asta inseamna o mica detasare de copii, din cand in cand si apelarea la ajutorul cuiva). Pana la urma si timpul petrecut in 2 tot pt. binele copiilor e, pt. ca o buna intelegere intre parinti e tot spre bine copiilor. Curaj, lucrurile devin mai usoare in 2-3 ani 🙂

  • Carla spune:

    Recitește postarea ta din 1 februarie…”Cuplu sub asediul copiilor”.
    Da’ eu cred că oboseala este de vină așa cum cred că nu prea există cuplu care să nu fi scos la nervi,cuvântul cu „d”.
    Este o poză cu voi…hmm…în care tu stai în spate cu copiii,ațipisei.Ei,privirea lui Robo,la volan,privindu-vă cu drag și ușor amuzat,mi-a plăcut tare.Şi tâmplele lui ușor cărunte,tu adormită între copii în mijlocul cântecului,parcă.
    Mai citește mesajul lui de ziua ta de acum câțiva ani.
    O să fie bine,ne gândim cu drag.

  • ioana spune:

    Sa-l scrii și sa-l șoptești ca pe_un descantec și apoi sa vina ielele sa va scuture și sa lase în urma iz de dragoste și ‘roz’ ca în perioada nuntii! Mult curaj ca împărtășești tuturor aceasta drama prin care treceti-voi și noi toți cu plozi atât de mici..Si la noi aproape ca explodează termometrul, situația e EXACT la fel, sunt sigura ca multe vor simți acest lucru! Hai sa ascultam piesa asta faina, sa primim mesajul optimist totuși al articolului, sa ne plângem un pic de mila și sa mai..stam o zi (cele/cei ce mai pot).

  • Ioana spune:

    Fara sa para analiza psihologica sau ceva de genul, ca nu este cazul si nu imi permit, voi pareti niste oameni foarte responsabili si probabil, toate aceste responsabilitati se resimt. Oboseala si stresul si nesomnul si copiii mici va pot face sa o luati razna, chiar daca aveti cele mai bune intentii. Asa ca, incercati in primul rand sa vorbiti foarte frumos unul cu celalalt (chiar daca in gandul vostru ati spus niste lucruri care ii fac si pe cei mai rai sa roseasca) si puneti-va pe hartie cateva dorinte pe care sa vi le respectati cat mai des posibil. De genul: as vrea sa ma tii in brate 3 minute pe zi, sa ma mangai pe par, sa imi masezi spatele, sa ma ciupesti de fund, sa imi faci un compliment, etc. Si dincolo de asta, incercati sa dormiti impreuna. Chiar daca e foarte, foarte greu, gasiti o solutie pentru asta. Intimitatea poate renaste si cu forta, doar sa vreti sa rezolvati. La inceput va fi greu si ciudat, dar se poate. Multa rabdare va doresc si sa auzim de bine 🙂
    PS. Daca pare deplasat comentariul, te rog frumos, nu il publica.

    • andaz spune:

      Daaa. Asta cu dormitul împreună funcționează. Eu îl trezeam pe soț la 2-3 noaptea și îl aduceam în patul nostru. El îl culca pe junior, eu pe junioară, că o alăptam. Trăgeam de mine, era greu să mă scol din pat, dar o făceam pt mine, pt noi, fără să știu de nici o analiză psihologică. ?

      • Adina spune:

        Noi nu dormim cu fetita decat cand e bolnavioara (si asta a fost f rar deocamdata – doamne ajuta!). Dar si cand se intampla sa raman cu ea sa o veghez, stau pana la un cea din noapte ca ii stiu starile si pe urma trag de mine sa ma intorc la el.

  • andaz spune:

    Ups! Ce post!
    Vor veni vremurile și pt voi doi. Doar pt voi. Am trecut și eu prin viața cu doi copii mici, tot doi ani diferență între ei. Și printr-o depresie. Nu ne-am gândit niciodată la divorț. Și, din ce am citit pe aici, noi nu ne iubim cum vă iubiți voi. Și când v-am văzut împreună, se vede că vă potriviți. Așa că mai stați să vedeți ce fain e mai încolo. ?

  • Me spune:

    Toate trec.. Dar vin altele si alea cum ne-or gasi? Azi o vorba, maine un gand pe care nu i-l spui ca sa nu-l jignesti (dar tu-l ai acolo in cap), poimaine alta vorba si tot asa. Si dupa doi, trei ani cu de-astea oare cum o fi? :(. Cum il vezi pe om? Ca sigur nu-l privesti din nou ca-n noaptea nuntii. 🙂 Teoretic stiu raspunsul. Practic, cine ne spune cum e cu copii de 5,6 ani? Tot „divort”, sau „rau cu rau dar mai rau fara rau”, sau „reindragosteala”, sau… ce?

  • onutza spune:

    ‘got kids?! Stay married, it’s that simple!” sfatul asta l-am primit eu de la o prietena..ideea era sa facem un pic de terapie și sa ne ‘regasim’. Inca nu e timp de asa ceva, ca și la voi..so keep hanging si țineți aproape oameni cu idei cât se poate de obiective,oricum tu ai cea mai mare dreptate!! :)) ne gândim cu drag și speram la bine!

  • dojo spune:

    Io-s mai zen, asa, deci nu am fluturat prea des cuvantul in cauza. In general, cand ma apuca dracii, zic ca plec naibii in lume cu copilul. Si e clar ca nu voi face asta, pentru ca-l iubesc si este un om minunat. Si NU doresc sa o privez pe fiica lui de o viata impreuna, pentru ca nu sunt probleme mari, doar nervi intinsi.

    Am noroc ca nu ma apuca nabadaile prea repede si el este un tip calm. I-am explicat de multe ori, cand mai povestim si noi una-alta, ca de multe ori il ‘musc’ pe el, decat sa ma descarc pe copil.

    Fata este energica si ne ‘consuma’, sunt momente cand as lipi-o de pereti (pe merit), dar nu o agresez nici verbal, pentru ca nu cred in asa ceva. Dar undeva trebuie sa-mi scot si eu aburii din cap, asa ca, din cand in cand, ma iau de el. Sau el de mine.

    Norocul este ca nu ne certam efectiv niciodata, zicem 1-2 chestii care ne deranjeaza si apoi reluam discutia de parca nu ar fi fost nimic.

    Facem un efort constient sa nu ne pierdem nici intimitatea, desi este greu. Sunt de multe ori obosita de pic in nas, nu-mi arde nici sa mor. Dar il mangai peste zi, il pup etc. Sa simta ca sunt inca acolo si il iubesc. Si mai fac din cand in cand un efort sa fim impreuna, pentru ca existam si noi doi ca barbat si femeie, nu doar ca tata si mama.

    In cazul nostru merge treaba OK pentru ca ne intelegem problemele astea, le discutam relaxat si am invatat sa nu ne sara mustarul chiar din orice. Acu’ e adevarat ca avem doar un copil 😀

  • Rallu spune:

    Prea multe mame, din pacate, mai nou, isi fac din copiii lor niste idoli…si prea multe mame/ parinti nu isi cunosc limitele si se arunca cu capul inainte, muult prea repede, spre al doilea copil. Eu nu stiu cum e la atii, dar eu personal ma ingrozesc cand citesc( si citesc/ aud tot mai des in ultima vreme) urmtoarea chestiune: am facut al doilea copil rapid ca sa creasca impreuna, l-am facut la dorinta primului nascut ori l-am facut ca sa nu fie primul egoist, sa stie sa imparta jucariile(?!?). No, eu ma cutremur la asemeanea replici!!
    Poi nu stiu eu prea multe, dar zic ca ar fi misto ca sa-l facem si pe al doilea din aceleasi considerente ca pe primul, nu? Eu personal, Am FOST PREGATITA SI MI-AM DORIT sa am un copil! Dar rau de tot. Adica salivam cand vedeam un bebe si-mi imaginam cum ar fi sa am si eu unul. M-am rugat strasnic pentru asta si l-am primit. Evident, ca il vad ca fiind cel mai smecher baietel ever existent pe tot intinsul, si noi suntem cei mai norocosi parinti in viata ca-l avem. E atat de frumooos ca la somnul de la amiaz nici nu ma misc frate, doua ceasuri de langa el. Stau asa si ma holbez la el si il analizez tot,tot, tot si mi-l imaginez cum va fi peste ani. Ma inteapa inima si ma usuc pe picioare cand nu-i cu mine, pentru ca da, se intampla sa nu fie cu mine uneori nu ca am „evadat” pana la piata ci pentru ca am evadat cu barbatul vietii mele, tatal celui mai smecher baietel. Mai fugim cate o noapte doar noi doi. Si mamaaa ce bine e.
    Bineee, si astea fiind zise daca ar fi sa mai fac unul ar trebui sa vina, in opinia mea tot fix la dorinta mea( a noastra ca parinti) si evident sa fim pregatiti. Dar nuuuu suntem. Pot sa las un copil cu bunica dar nu doi. Adica ar fi nedrept ca atunci cand cineva m-ar intreba de ce mai vrei un copil, raspunsul meu sa fie altul decat prima oara, si anume: PENTRU CA SUNT PREGATITA SI MI-L DOREEESC!!! Nu imi pun in pericol relatia cu omul asta pe care il iubesc si care mi-a daruit ce am mai scump pe lumea asta sub nicio forma. Si cum spunea cineva mai sus…Nu ne strica nimeni copiii in doua zile.

    • Roxana spune:

      Buna Rallu, eu sunt mama celuilalt cel mai misto baietel din lume ever 🙂 Mi-a placut tare cum ai scris, ma regasesc complet ! Te salut cu drag 🙂

      • Rallu spune:

        Multumesc!:•) …ar fi super sa inteleaga toate mamicile ca a-si pune in pericol relatia de cuplu nu este altceva decat a pune in pericol viitorul copilului si ca unele compromisuri de dragul iubirii sunt ok, nu afecteaza in niciun fel copilul. De ex. bunica ii mai deschide tv-ul copilului la desene ( desi eu i-am zis ca nu e prea indicat) dar nu l-a defectat pe baiat in niciun fel faptul ca s-a uitat la desene 15 minute pe luna cat ea i-a pregatit masa de pranz. Eu povestesc cu el cat stau la aragaz si e ok, sta cuminte. Buni nu stie exact cum sa-l abordeze si decat sa-l lase sa planga…e ok. Asta e…compromis:)

        • Adina spune:

          Sunt de aceeasi parere cu tine, un cuplu sanatos alcatuieste o familie armonioasa.

          Sincer, mie mi se pare ca de la modelul care se purta pe vremea noastra cand noi eram lasati cate 3 luni la bunici in fiecare vara sau efectiv la 3 luni de la nastere eram lasati cu bunici/bone sau in crese, acum s-a trecut la modelul ‘nedezlipit de copil’ ca sa nu se simta abandonat. Vorbesc doar pt mine, eu nu m-am simtit abandonata vreodata de parintii mei si am fost 3 luni in fiecare an la bunici pana la 12 ani, am dormit singura la mine in camera de la 1 an, am fost la internate dupa scoala pana la 11 ani – imi vedeam parintii dupa ora 5 seara si in weekenduri. M-am simtit iubita si am simtit ca am crescut intr-o familie armonioasa.

          Acum se creeaza impresia ca daca nu stai mereu cu copilul, (uneori chiar si daca nu dormi cu copilul in patul conjugal) inseamna ca nu il iubesti cel mai mult pe lumea asta asa cum pretinzi si nu esti un parinte bun. Un copil nu este mai putin iubit daca doarme singur in camera lui sau daca mai sta cateva ore/zile cu bunicii/bona ca sa aiba timp si parintii lui sa-si intretina relatia. Cred ca important este cum alegi sa petreci timpul cu acel copil, asa limitat cum este pentru unii din noi, si nu cantitatea de timp efectiva.

          • Lola spune:

            Scumpa Adina, ce usor e sa vorbesti cand ai bunicii sa te ajute sa ai be grija de copii ca sa ai tu timp sa dai sfaturi de femeie perfecta! Nu e Asa ca in timp ce bunica Iti spala vasele tu ai timp sa scrii de parenting ul perfect? Poti te rog sa dai sfaturi daca cresti copii FARA ajutor Și un servici?? Te rog mult sa incerci Și sa imi spui cum a fost is dupa aia sa dai lectii de mama plenara.asa imi e o sila de femeile care au armata de ajutoare Și fac pe desteptele.

    • Geanina spune:

      Foarte bine punctat! Atat amavut de spus!!!

  • Diana spune:

    cuplul nu trebuie omorat pentru ca cei doi sunt prea ocupati sa rezolve una, alta.
    eu am doar un copil, si chiar daca imi e greu de multe ori, si stiu ca si lui,daaaar intotdeauna, dar intotdeauna, seara, cel putin o ora, stam doar noi doi. nu ne mai uitam la filme, ca de obicei proiectam in camera unde doarme bebe, dar stam in bucatarie si vorbim … poate pe soptite, poate mai iesim si pe balcon, dar niciodata nu ne culcam fara ora aia a noastra, uneori se fac doua ore, alteori 3… in weekend merge si o gura de vin… de ce nu?
    trebuie, trebuie avut grija de cuplu, e putin efort, dar trebuie … 🙂

  • Marishka spune:

    Ioana! Eu vroiam sa scriu exact ce ai scris tu!

  • Cristina spune:

    Eu te admir pentru ca ai avut curajul sa scrii asta.

  • Carmen T spune:

    Nu stiu cum sa ti spun, dar eu ma bucur ca ai scris postul ăsta si ne-ai împărtăsit prin ce treceti. Pt ca m-am saturat de ipocrizie. Nu, nu a ta, ci a mediului on line axat pe parentingul modern si care sanctioneaza f dur orice abatere de la indexul de norme f fixe de practici „bune”,”sănătoase” de a creste copii . Adică? Pai adica asa:
    – Doamne fereste sa spui ca vrei de pe la 6 luni ale copilului sa-l înveti sa doarmă in patutul lui, pt ca ai vrea sa mai dormi si cu bărbatu tau. Aoleeu, pai ce fel de mama esti? Cele nsphe mii de studii spun clar: nu dormi( dormiti) cu copii pana la 5,7,14 ani ai lor, treaba voastră, ii privati de sentimentul de siguranta din timpul somnului, vai prin ce traume vor trece
    – Doamne fereste sa spui ca te gândesti, cand are copilul cam 1 an; ca ai vrea sa-l intarci, ca toata noaptea suge la ţâţă si esti cam varza de oboseala, ai inceput si serviciul si e al naibii de greu, plus ca te certi toata ziua cu al tau, si cand sta pe buda iti vine sa tipi la el, nu cumva ai adormit pe wc de stai atata acolo, ha? Si daca-l intarci, maica ta a zis ca ar putea si ea sa ti-l tina un weekend, doua pe lună, bărbatu tau a zis ca ar mai dormi si el din cand in cand noaptea cu copilul….deci la punctul asta se dezlănțuie Jihadul. Cuuuum , vrei sa intarci copilul….si apoi sa-l lasi 2 we pe lună la maica ta?? Voi v-ati gandit prin ce trauma supuneti copilul asta?? Cum sa-i iei sânul…Ca tu vrei sa dormi? Ca vrei un wekend cu bărbatu tau? Blasfemie, aprindeti rugul!
    – Doamne fereste sa spui, tot pe la 1 an al copilului, ca ai vrea sa faci un pic de sleep training cu el. Nu, nu hulitul CIO, pt ca oricat de crancen de obosită esti nu te lasa inima sa-l lasi sa plângă neconsolat.Ti-a dat pediatrul o idee, ti-a zis sa-l culci in patut si de fiecare data cand se trezeste sa te duci la el dar sa nu-l mai iei in brate si sa-l pui la san imediat, ci sa-l mângâi, sa-i canti, sa-i spui ca noaptea-i pt somn si mama e tare obosită si nu mai poate nici ea, ca maine veti merge la plimbare etc etc. Valeu, ce vreti sa faceti voi??? Asta e tot CIO, oricât vreti voi sa vopsiti cioara asta in porumbel. Si sa stiti ca va provoca leziuni in creierul copilul, care se va simti abandonat, respins, neiubit, ah, ce adult cu carente emotionale va iesi…
    Toate cele de mai sus le-am auzit pe mai toate blogurile, grupurile de mamici care practica AP. Si acest permanent si perpetuu sacrificiu al cuplului pe altarul mamiceniei( dupa cum bine zicea cineva mai sus), nu duce la lucruri bune niciodata, oricât s-ar iubi cei doi. Am invatat sa ma relaxez si sa ma iert ca las copilul 3,4 zile pe luna la mama,ca l-am intarcat pt ca imi era rau de nesomn si ajunsesem la fel de acră ca o lămâie…Pt ca eu chiar cred ca cel mai important pt un copil e sa crească cu 2 părinti care il iubesc, dar atmosfera din casa si iubirea dintre părinti e la fel de importanta

    • catgal spune:

      :))) Vai, Carmen, m-ai făcut să râd, mai ales că am citit comentariile care la fel ca și subiectul numai de râs nu sunt. Eu cred că voi alege să fiu o mamă ”tăinuitoare”, adică NU voi spune nimănui ce am ales să fac cu bebe pentru că orice ai spune, auditoriul va spune că nu e ok (și poate nu din răutate ci pentru că metoda x a funcționat chiar bine în cazul y). Mă bucur că prin intermediul acestui blog am ajuns să iau pulsul tendințelor în mămicie și să îmi dau seama că nimic nu e bătut în cuie.

      Cât despre D-word, eu cred că merge pus la colț cu D-antidot (aka Dragoste). Eu cred că e bine că ați vorbit despre înfiorătorul d-word, acum are și el recunoaștere, se simte băgat în seamă, a răbufnit, ca un fel de bătătură nesuferită dar să nu lăsați un țânțar de disconfort temporar să devină un armăsar care distruge totul în cale. Numai bine vă doresc, sunteți extraordinari, voi poate nu mai vedeți asta dar sunteți.

    • Diana spune:

      Ce-mi place comentariul asta…m-am amuzat copios 🙂

    • Adina spune:

      Total de acord. Eu si sotul lucram destul de mult si acasa cu fetita nu am putut sta mai mult de 6 luni, asa ca noi chiar incercam sa petrecem cat mai mult timp cu ea, alea cateva ore seara si weekendurile. Cu toate acestea, in aproape 2 ani jumate, am facut 3 escapade singuri (2-3 zile) si am mai lasat-o seara cu bona si am iesit in oras (asta chiar de mai multe ori). Si nu ma simt vinovata pt ca in rest chiar cred ca sunt o mama buna copilului meu. Si cu toate astea, si eu ma mai ciondanesc din oboseala cu sotul, chiar cred ca ne-am scoate ochii daca nu am avea si aceste momente impreuna (noi avem ‘gura mare’ amandoi :D).

    • Cristina spune:

      Ce fain si adevarat ai scris, Carmen 🙂
      Eu stiu sigur ca m-am intrebt deseori daca sunt singura mama care isi doreste timp pentru ea si sot, singura care-si iese din fire dupa ce am ascultat de 30 de ori la rand „wheels of the bus..”, singura care-si vrea un pic din viata pre-mamicenie inapoi.
      Si, datorita ipocriziei generale, m-am simtit cumplit de vinovata si inadecvata ca mama deseori. Cu toata gama de intrebari – oare nu-l iubesc destul, oare nu-s capabila sa cresc un copil, oare numai pentru mine e asa greu, dar daca nu-s facuta pentru asta etc.
      Dupa cateva luni horror, n-am mai luat de buna nicio teorie, am ales sa facem ce ni se potriveste din toata nebunia asta cu parentingul, m-am relaxat, si de atunci suntem mult mai fericiti toti trei. Cred ca abia atunci m-am bucurat cu adevarat ca am un copil perfect. Pana atunci simtisem doar responsabilitatea enorma si panica constanta de a nu fi in stare sa fac totul perfect.
      E foarte bine sa fim informati si la curent cu ce inseamna cresterea copiilor in mediul in care traim noi. Din pacate insa, exista o intreaga industrie a cursurilor si seminariilor care exploateaza exact panica aia a parintilor si te lasa uneori fara urma de bucurie pentru rolul de parinte. Ramai cu multe griji, cu tot mai multe intrebari, uiti ce te-a manat in lupta de ti-ai dorit copii, fiindca pare cel mai greu job ever.
      Copiii au nevoie de parinti sanatosi psihic si fericiti, ca sa creasca si sa invete sa fie tot ce pot fi mai bun. Mi-am promis sa nu mai uit asta niciodata

  • manu spune:

    articolul asta e una dintre cele mai frumoase declaratii de dragoste pe care am citit-o! Una matura, asumata, vulnerabila, emotionata si emotionanta! Mai stati putin, amandoi, o sa fie mai bine cu fiecare zi! Nu stiu de ce sunteti asa singuri in toata nebunia asta, cum de nu e rost de o bunica, o prietena, o matusa care macar o data pe luna sa va ajute 2-3 ore cu orice ati avea voi nevoie, dar asa m-a miscat postul asta de uite, eu dau in scris, cand ajung prima oara la Bucuresti, imi trimit scrisoarea de intentie de ajutor in regat! 🙂 E doar un pai in oceanul in care sunteti acum, dar uneori un pai e tot ce ai nevoie ca sa ajungi la mal!

  • Windi spune:

    Aici e vorba de mult mai mult decat oboseala acumulata cu copiii, e vorba de poverile din trecut cu care ati venit fiecare in relatie si care nu au fost rezolvate pana la aparitia copiilor.

    Din pacate, acest blog cu tot ce inseamna el va agrava situatia pentru ca expunerea vietii in totalitate reprezinta un risc imens.

    Nu cititorii devin periculosi pentru voi, ci voi insiva.

    Poate ca o separare temporara v-ar prinde bine si v-ar face sa va fie DOR unul de celalalt, e durerea care ar aduce inapoi sentimente de care ati uitat sau care ar crea unele noi de care habar nu aveati ca exista.

    Eu va doresc sincer sa gasiti solutia de a va repara sufletele ranite (demult) pentru ca ce ati construit voi impreuna ar vrea multi sa aiba, dar nu pot. Dar mai presus de orice, aveti o comoara care ar trebui sa va faca fericiti non-stop: o fetita si un baietel.

    Terapie si o separare scurta, astea pot fi solutiile.

    Fericire, unire si pace in suflet va doresc!

    • Georgi spune:

      Separare temporara?
      WTF is that?
      Asta e cea mai mare idiotenie pe care am putut sa o citesc. Mi-a adus aminte de o cunostinta de familie care s-a „separat temporar” de nevasta, cand copilul avea cateva luni si ea ar fi avut nevoie de ajutorul lui, ca vezi Doamne, sa se regaseasca, ca el e stresat etc.
      Da’ de unde..omu’ si-a mutat sarsanalele la domnisoara amanta. Probabil ca spera sa isi regaseasca iubirea fata de nevasta in timp ce o caprea pe duduia respectiva in fiecare noapte. Ca nevasta l-a primit inapoi si apoi a reinceput serviciul la nici un an, motivand ca nu mai poate sta cu copilul (ca ii aduce aminte de el si ca a inselat-o), lasand-o pe mama ei sa aiba grija 8-10 ore de bebe e altceva. Sau poate ca asta este rezultatul separarii temporare: Doi soti si mai frustrati, un copil nevinovat care mai tarziu va suferi + o soacra non stop in casa pe post de bona = intimitate 0.

      Separare temporara, da. Dar de copii. Lasati cu bunicii/rude de incredere 2-3 zile si parintii sa plece singuri undeva.
      Sesiune maxima de shopping la magazinul de lenjerie intima din partea ei, sesiune maxima de rupt lenjeria noua si sexy de pe ea din partea lui. Se(x)siune maxima de regaseala intre cei doi. Singuri. Undeva departe.
      Ce psiholog? Ce terapie? Hai sa fim seriosi….E clar de la o posta ca cei doi au nevoie de niste singuratate si o vacanta in doi. Si nu sunt psiholog ca sa imi dau seama. De fapt, mai toata lumea care a comentat a spus la fel.
      Totul e atat de simplu…

  • Flori spune:

    Sa va uitati la „the story of us”, cu bruce willis si michelle pfeiffer, daca nu l’ati vazut deja. nu e mare filosofie de film, dar iti da un sentiment foarte cald si placut ca inca se mai poate, asta in pragul unui divort. eu am incredere in voi ca o sa fiti bine! 🙂

  • Alina spune:

    Mă uit la prietenii cu copii din anturajul meu. Cei mai mulți se plâng de aceleași lucruri: că nu mai au timp unul de altul, că ea a devenit doar mamă și el prea neînțelegător, că se văd prea rar, că se ceartă prea des…Stau amândoi în expectativă și-și scot preventiv ghearele la fiecare cuvânt spus pe un tot mai răstit. Îi văd nervoși și pregătiți de ceartă mai mereu.
    Oamenii ăștia aveau zile când se iubeau, când erau doar ei doi și aveau timp să se asculte, să facă dragoste, să meargă în concedii. Chiar nu a mai rămas nimic din iubirea de atunci și dorința de a îmbătrâni împreună?
    Și acum, eu, cea fără copii stau și mă întreb: oare merită ca eu și partenerul meu să facem un copil dacă prețul plătit pentru apariția lui în viețile noastre poate fi atât de mare?
    Câți dintre cei ajunși în punctul ăsta, dacă s-ar putea întoarce în timp, ar alege aceeași cale? Câți dintre partenerii lor ar face la fel?
    Și ce ce, uneori, copiii dezbină în loc să unească?

    • Georgi spune:

      Pentru ca in principiu, un copil suna bine.
      Din pacate, in ziua de azi, fiecare vrea sa fie impreuna, dar individual. Fiecare vrea o cariera, independenta financiarasi mai ales, viata sociala foarte activa. Dar un copil are nevoie de doi parinti.
      Daca ar fi parinte singur, ar fi constient ca e singur si nu ar mai trai acea dezamagire ca are pe cineva , dar care nu prea participa.
      Apoi mai sunt retelele de socializare. Am observat si eu diverse cupluri care acum au copil , iar prietenii lor inca nu au si posteaza mereu poze din vacante, de la petreceri si iesiri pe care proaspetii parinti nu le mai pot onora o perioada. Este grea schimbarea asta atat de brusca si trecerea la o responsabilitate atat de mare.
      Deja joburile din ziua de azi sunt destul de solicitante, iar, de obicei, cand vii acasa iti mai perimti sa faci cate o nefacuta, sa te simti liber (mai bei un pahar de vin,mai faci un sex, mai iesi cu partenerul la 3 noaptea la shaorma ca asa iti vine, vineri seara stai la terasa pana la 2 noaptea cu prietenii,etc). Dar dupa ce apare copilul, vii de la responsabilitate (job) la alta responsabilitate (copil).Nu mai poti face ce faceai inainte. Nu mai poti sa bei un pahar de vin si apoi sa alptezi sau sa te bagi in pat si sa dormi fara grija pana cand suna ceasul. Nu mai poti sa te scoli duminica la 12 ca asa vrei tu.Pentru ca cineva depinde de tine non stop. Si la un moment dat acumulezi frustrari.
      Lipsa de comunicare iarasi este FOARTE grava, cat si motivatia mentala a cuplului de a trece peste probleme.
      Este extrem de greu sa te motivezi, la nivel mental si sa gandesti cu partenerul pe aceeasi lungime de unda, ca sa poti lupta cu noile schimbari,sa te poti organiza astfel incat sa ai timp si de tine, ca femeie, si de sot, si de nevoile voastre, si de copil, si de servici, iar la final sa fie bine.
      Pentru ambii parteneri, un copil este un soc in subconstient. Pentru ca este o responsabilitate pe viata. Jobul il mai schimbi daca ti se umple paharul, dar copilul nu il poti schimba. Iesiirea din zona de confort este foarte foarte grea si neplacuta si trebuie o motivatie si o determinare foarte mare, ca sa poti trece peste si sa te adaptezi la noua viata.
      Pentru ca viata in 2015 nu mai e ca in 1980. Suntem mult mai activi. Avem mult mai multe responsabilitati.
      Pai inainte parintii nostri nu aveau internet, facebook, terase, cluburi, sali de fitness, cursuri de nu stiu ce, intalniri si adunari intre diverse grupuri de persoane la evenimente (make up, fashion, mancare,bautura, etc), lansari de produse, targuri de nu stiu ce, vacante, si multe alte chestii din viata noastra din ziua de astazi.
      Este greu sa renunti la lucrurile astea, mai ales, cum am spus mai sus, cand prietenii tai inca nu au copii si nu au renuntat. Iar ei se duc si se distreaza, iar tu nu mai poti.Si daca se intampla sa ai si parintii in celalalt capat al tarii si sa nu aiba cine sa stea cu copilul macare cateva ore cat sa evadati undeva, apare situatia de mai sus. Sau poate parinti aproape exista, dar daca sunt din astia bagareti, care mai mult enerveaza cuplul decat sa il ajute cu chestii de genul : „pe vremea mea ma cacam in sus, nu in jos etc”, iarasi apar frustrari .

      Am scris mult, dar sper ca am ajutat putin cu raspunsul 🙂

      • Ana spune:

        Nu ai ajutat deloc.
        Desi da,ai dreptate,in cazul de fata nu ajuta sa spui asta.
        Poate ii ajuta pe cei fara copii inca:)

    • Andreea spune:

      Eu am doi copii , si daca ar fi sa o iau de la capat, as parcurge acelasi drum ! Copiii nu sunt „super-glue” pentru parteneri , dar nici nu-i despart ei! Daca exista un numitor comun, aceleasi idealuri, planuri, dorinte, comunicare, empatie, iubire si respect, n-ar trebui sa iti faci griji daca sa ai copii. Eu,sincer, n-as putea sa-mi imaginez viata mea fara ei. Clar ar fi monotona. Si cine a zis ca , odata casatorita, viata devine roz sau ca nu exista certuri? Crede-ma, asa ceva nu exista, si sa nu ai copii, ceva tot se iveste. Conteaza cum gestionezi problema.

    • Alex spune:

      Buna. Sunt tatal a 2 copii (diferenta de ~2 ani) si nu sunt strain de ce se vorbeste aici. Doar ca la mine tensiunile au fost mai putin intense, poate si din cauza ca am mai multe momente de respiro decat sotia mea (eu merg la serviciu, nu stau acasa 24/24). In orice caz, sper ca sunt cat de cat in masura sa iti raspund, cel putin din prisma „partenerului”.

      Iata raspunsurile mele, pe scurt si la obiect.

      > „Chiar nu a mai rămas nimic din iubirea de atunci și dorința de a îmbătrâni împreună?”

      Iubirea e inca acolo, doar ca a fost acoperita cu griji, nopti nedormite, plansete de copil, etc, etc. Nu mai e atat de evidenta cum poate era la inceput, dar ea arde mocnit acolo, in inima fiecaruia. Uneori mai iese la suprafata, alteori pare ca s-a stins de tot. Important e ca, din cand in cand, sa i se mai dea „o gura de aer” ca sa continue sa arda, chiar si asa, mocnit, in speranta ca, la un moment dat, se va aprinde din nou, in toata splendoarea ei, si va mistui tot ce a acoperit-o pana atunci. Abia atunci, ea, iubirea, va straluci cu adevarat. Abia atunci va iradia si va incalzi, nu doar pe cei doi, ci si pe cei din jur.

      > „oare merită ca eu și partenerul meu să facem un copil dacă prețul plătit pentru apariția lui în viețile noastre poate fi atât de mare?”

      Eu zic ca da. Cu copii, „platesti” acum si te bucuri toata viata. Fara copii, te bucuri toata viata si „platesti” la final. E posibil, totusi, ca pretul de la final sa fie mai greu de suportat (singuratate, regrete, lipsa unui ajutor la batranete, etc, etc). Decizia va apartine.

      > „Câți dintre cei ajunși în punctul ăsta, dacă s-ar putea întoarce în timp, ar alege aceeași cale?”

      Toti 🙂 Sau, hai, sa zicem 99%, unde 1% sunt cei care au ajuns parinti din intamplare si nu s-au maturizat complet inainte. Imi vine greu sa cred ca un parinte pe care il doare falcile de atata ras cu un prichindel de 3 ani s-ar intoarce la viata gri pe care o avea inainte (fie ea plina de concedii, calatorii, sex, sau alte lucruri fara sens). Cu un copil, viata capata un sens real, palpabil, iar activitatile neimportante, care nu te ajuta sa cresti ca persoana (vezi iesit la bere pana la 2 noaptea) isi pierd sensul.

      > „Și ce ce, uneori, copiii dezbină în loc să unească?”

      Nu copilul e cel care dezbina. El, sarmanul, nu vrea decat atentie si iubire. Parintii sunt cei de la care pleaca dezbinarea.

      Atunci cand ai un copil, orice traire e amplificata de mii de ori. E valabil, din pacate, nu doar pentru bucurii, ci si pentru suparari, certuri, incercari. Daca parintii au neintelegeri sau probleme care nu sunt complet rezolvate inainte de venirea unui copil, sunt sanse mari ca acele neintelegeri sa creasca si sa duca in final la dezbinare si la alte cuvinte cu D (nu le numesc!).

      —-

      Pentru printesa urbana, un poem de Emily Dickinson si o mare rugaminte sa incerce cat poate de mult sa nu lase cuvinte grele, cu incarcatura emotionala mare, sa iasa pe gura. Sa le tina stans cu dintii si apoi sa le inghita. Sunt mai gustoase asa, decat aruncate afara.

      A WORD is dead
      When it is said,
      Some say.
      I say it just
      Begins to live
      That day.
      (Emily Dickinson)

      PS: un cuvant cu D este si „Dumnezeu”. E mai frumos decat celalalt. Si da mai multa putere de a trece peste tot 🙂

    • Diana spune:

      DAAA, merita sa faci un copil, chiar daca urmeaza si momente tensionate.
      Eu si sotul meu nu ne-am certat niciodata inainte sa se nasca copilul. Si suntem maturi, si am avut parte si de un pic de intimitate, de vacante si amintiri romantice impreuna inainte de a veni bebe pe care ni l-am dorit foarte mult. Perioada sarcinii a fost una extrem de fericita si eram amandoi undeva pe un norisor cand a aparut cel mic. Dar odata cu el, inevitabil emotiile acumulate, schimbarile hormonale, oboseala si toate transformarile si-au spus cuvantul. Si au inceput sa apara unele tensiuni in relatia dintre noi, pe care nu le experimentasem pana atunci. In plus, fiecare ne concentram atentia asupra copilului, eu ma simteam neglijata, el poate la fel. Dar, in timp tensiunile s-au estompat. Am inceput sa apelam la ajutor, cu toata strangerea de inima am cautat si platit o bona doar cateva ore pe zi, in functie de nevoie (deci nu au fost costuri foarte mari), am inceput si eu sa pot iesi o ora pe zi fara copil, sa am regasesc, sa ma relaxez, am discutat mult noi doi si in timp lucrurile au revenit la normal…la prima aniversare a copilului functionam deja in parametri normali, adaptati la noua noastra viata in 3. A mai trecut ceva timp pana am avut curajul sa petrecem o zi doar noi doi si sa lasam copilul la bunici, apoi cate 2 zile si inca ceva timp pana sa petrecem un week-end impreuna departe de casa. Si pot spune ca si perioada aceea mai greaa facut parte din viata noastra de cuplu si faptul ca am invatat sa trecem peste ea ne-a transformat relatia in ceva mult mai trainic si frumos. Cred ca e important sa privesti lucrurile realist, sa nu ai asteptari ca totul va fi doar lapte si miere, sa stii ca fericirea mare vine la pachet si cu mici probleme , sa discuti (neaparat cand esti calm si nu pe fond emotional puternic) si mai ales sa nu abandonezi si sa te lasi prada disperarii.

    • Lacramioara spune:

      Subscriu la tot ce scrie domnul Alex.
      Am un baietel de 1 an si 8 luni. Cand am ramas insarcinata nu eram casatoriti si ne certam des, mai aveam putin si ne desparteam cand am aflat de sarcina. El este un tatic bun, matur si eu destul de matura. Copilul ne-a unit dar am avut si momente grele. Da! As lua-o de la capat! Cu partenerul trebuie sa comunici eficient daca apar probleme, sa cauti solutii si eu stiu ca mereu se vor gasi.

      Cum zicea un tatic, se merita din plin fiecare zi in care copilul meu ma face sa zambesc, sa rad in hohote, sa fiu atat de fericita cum nu am fost vreodata! Sa plang de fericire cand ma mangaie pe fata si ma pupa.

      Sa fim mai optimisti si solutiile vor aparea! Toate sacrificiile facute pentru copiii nostri, merita din plin!

  • klau spune:

    Sala de asteptare la cabinetul de cardiologie, un cuplu in varsta: ea 85, el 89, el tacut cu un zambet discret pe față, ea logoreica, cu un zambet larg. Ador sa ascult povestile oamenilor care au trait intelept o viata. Si au tot depanat amintiri, cum au reusit sa ramana intregi la minte desi viata n-a fost deloc usoara… cea mai mare durere a lor fiind moartea fetei lor la varsta de 40 de ani lasand in urma 2 copii care cu cativa ani inainte isi pierdusera si tatal. Si acum o aud cum zicea: „Ne-am certat, ne-am batut, am trecut prin toate.Si acum ne certam pe faptul ca niciunul nu vrea sa moara si sa-l lase pe celalalt singur”.
    Toti trecem prin momente grele si cel mai la indemana e sa-i spunem celuilalt ca poate sa plece, ca ne descurcam si singuri. Important e ca la sfarsitul zilei sa adormi in gand cu ce a fost placut in ziua respectiva.

  • Istraterestra spune:

    Credeam ca e vorba despre cuvantul cu D…D_R_A-C-U si cum sa il scoti din mintea copilei :). Reparati-va oameni buni, ca puteti!

  • Cristian spune:

    Stai sa vezi de acum inainte cum toate domnisoarele si doamnele disponibile si viitor disponibile vor incepe sa ii faca ochi dulci domnului sot.

  • angelica spune:

    Hmmm, ce frumos ai incheiat! Da, mai stati; atata timp cat mai exista dragoste si respect, rezistati! Va trimit numai ganduri bune, imbratisari (pt ca aveti mare nevoie) si multa forta!!!

  • Eu observ ca majoritatea a perceput acest post ca și cum voi ați vrea să va despărțiți. Eu l-am perceput mai mult ca pe un post de încurajare pentru cuplurile care trec prin același lucru ca și voi, în sensul ca nu sunt singurii care trec prin asta.
    Și noi mai avem conflicte de genul, dar le găsesc cumva normale. Este foarte dificil să crești un copil frumos , să muncești și să ai și o viață de cuplu perfectă. Primii ani sunt mai greu dar pe parcurs devine mai ușor (cel puțin așa îmi place să cred).
    Eu sunt genul care spune lucruri în care nu crede când e nervoasă, doar ca să mă descarc, iar soțul e calm și știe ca nu vb serios, nu mă ia în seamă și se amuza pe nervii mei. Probabil de asta și rezistam ok de 10 luni, desi numai viață de cuplu nu am avut 🙁
    Multă putere să treceți peste toate încercările și să ajungeți să aveți mai mult timp și pentru voi!
    Va îmbrățișez!

  • Lore spune:

    Cat de bine inteleg…chiar ieri am trecut prin asta :))) dupa 10 luni ne-am permis sa mergem la o petrecere si sa lasam bebele cu bunicii. Totul a fost minunat, chiar am ajuns acasa si am stat la 2-3 filozofii ca in vremea pre-bebe …totul perfect pana dimineata …eu la 7 dimineata il trezesc ca vreau la bebe, prea mult o seara fara, el vrea sa doarma…s-a dezlantuit iadul…mama bear din mine a iesit la iveala, ne-am scos ochii toata ziua, certat pe masina pe drum inapoi, nevorbit seara :))) dimineata dupa un somn bun ( cele 6 ore) vad viata altfel, dracu nu mai pare asa de negru. Si acum cand am citit postul tau parca e si mai bine – ce bine ca nu suntem singurii care trec prin asa ceva. Te uiti in jur si ti se pare ca la toti e roz si pufos numai la tine gri si ai impresia ca faci tu ceva gresit. E asa de usor sa iesi in lume cu zambetul pe fata desi in sufletul tau e varza, parca uitam ce bine e sa suni un prieten si sa iti descarci sufletul in loc sa tii in tine totul.
    Va doresc tot binele din lume, stiu ca o sa fi bine 🙂

  • Ana spune:

    Au..cum a venit articolul asta. Exact dupa o cearta. Ai dreptate..uneori e cam greu! Sper sa ne revenim si sa uitam mai repede decat se isca samanta de cearta.

  • gabi spune:

    Dupa 25 de ani de casnicie pot sa confirm : toate trec. Daca aveti puterea sa nu plecati cand va vine sa plecati, daca oricat de suparati ati fi, seara va culcati in acelasi pat (chiar daca la ore diferite), daca nu va pleaca mintea catre alte persoane, ajungeti sa va reindragostiti de mai multe ori de aceeasi persoana – cea care a stat alaturi cand a fost greu, suportandu-ne toanele, oboselile si cicalelile.

    Si daca luati obiceiul sa multumiti seara pentru toate lucrurile bune intamplate peste zi veti incepe sa vedeti mai des bucuriile din viata si mai rar necazurile.

    • Greta spune:

      Ce frumos ai scris, Gabi! Mulțumesc, îmi face și prinde bine 🙂

    • Gabi spune:

      Sa va spun ce as face altfel daca as fi acum 20 de ani:
      1. as avea mult mai multa grija de mine, as cauta un medic bun care sa-mi dea toate vitaminele, mineralele, calciul, care mi-au disparut din corp in timpul sarcinii si care dispar si dupa, din cauza alimentatiei dezordonate.
      2. as cauta sa imi echilibrez hormonii, privind in urma la mine cea de atunci imi dau seama cat de data peste cap eram de furtunile hormonale din corpul meu … aici parca imi vine sa recomand ceva. E vorba de branca ursului, macar incercati cu o cutie.
      3. as invata sa deleg sarcini, atunci voiam sa le fac pe toate pe de o parte pentru ca ma simteam raspunzatoare in totalitate, pe de alta parte pentru ca nu aveam incredere in sotul meu. Dar multe sarcini ar fi putut fi efectuate de el foarte bine daca as fi cedat din control.
      4. As iesi mai des in doi in oras, in vizite la prieteni, cred ca as fi gasit cu cine sa las copilul daca CHIAR as fi vrut (o vecina, o prietena, matusa etc) .
      5. As trata depresia post-natala de care am suferit multa vreme pentru ca atunci nu se vorbea de asa ceva, era un moft. Dar voi profitati ca traiti in vremuri mai bune, mergeti la doctor daca e cazul. Atentie! si partenerii vostri pot avea asa ceva.
      Copii au nevoie de noi sanatosi.

  • Mihaela spune:

    Parca ai scris din sufletul meu..si eu tot 2 copii tot de 3 respectiv un an..la fel..dorm impreuna cu noi.. toata povestea este identica..si noi am trecut prin multe insa inca rezistam! Multumesc pentru incurajare!

  • Ana spune:

    Aí descris situatia a 99.99% din cuplurile cu copii mici. Daca e iubire si respect, cuplul rezista..daca e doar pasiune si egoism de la inceput, nu are cum. Copiii sunt doar un pretext pt divort. Dupa varsta de 4 ani a copilului se mai relaxeaza treburile..e copilul mai indepefoarte trec tantrumurile, incepe sa-ti ticneasca si tie concediul. Asa ca mai rezistati putin 🙂 E grea bebelusenia dar e grea si perioada intre 2-3.5 ani…mie mi s-a parut cea mai grea cand plangea copilul si se dadea cu fundul de pamant cand iti era lumea mai draga fara sa iti poti da seama exact de ce. Si voi aveti 2, e de inteles ca sunteti foarte obositi. Multa putere ca fdoresc! Vine si perioada frumoasa si mai putin grea!

  • Cosmina spune:

    Aveti mult curaj si vã admir pe voi pãrintii cu doi copii. Eu am unul si câteodatã îmi vine sã ies din casã si sã nu mã mai întorc.
    Cuvântul D l-am scos din conversatii dupã 2 amenintãri. Nu e corect sã fie folosit ca amenintare. Mi-am promis mie cã nu -l mai folosesc.
    Totul trece chiar si momentele rele.

  • Andreea spune:

    M-ai uns la suflet cu acest articol! E tare bine sa stii ca nu esti singura si ca prin ce treci tu, trec si alte femei, alte cupluri. N-am crezut niciodata ca un copil ( nu copilul in sine, ci modul diferit de a-l creste si educa) te poate distanta de sot/sotie. Din fericire pentru noi, am reusit sa invatam sa gestionam micile neintelegeri. Cu siguranta, si voi. Si noi suntem patru, si noi trecem prin aceeasi perioada.
    Cand ne mai suparam , la noi functioneaza sa ne uitam peste filmari, poze din concedii, de la nunta, din perioada dinaintea nuntii. Atat de repede mi se face dor de el, de noi, incat tot ce-i rau, se sterge. Dar, ne straduim, in momentele critice, sa ne vorbim frumos. Si e foarte important sa nu uiti de unde ai plecat, ce-ti doreai atunci, cat de multe ai acum si ca, uneori e bine sa experimentezi si empatia fata de cel de langa tine.

  • Anca spune:

    Eu cred ca absolut tot timpul e valabila expresia ‘ce sadesti, aia culegi’. Inteleg foarte bine situatia voastra, pentru ca nici noi nu am avut nici o si doar a noastra de 3 ani si 7 luni de cand a aparut printesa. Dar cu toate ca a fost al naibii de greu si de tentant am reusit sa nu cadem in capcana co-sleepingului. Am avut un an intreg in care am dormit in reprize, pe rand langa patutul ei pentru ca ea avea nevoie de noi noaptea, dar in fiecare noapte se facea naveta inapoi in patul conjugal. De la 2 ani jumate ai ei, ea a inteles ca mami si tati dorm impreuna. Apoi a aparut printul si au inceput sesiunile de alaptat. Naveta intre dormitoare a continuat, de multe ori finalizand cu mine adormita in patul copiilor si de fiecare data cu omul venind sa ma ia inapoi in dormitorul nostru. Apoi cand alaptatul a incetat si copii au inceput sa doarma impreuna de la inceputul la sfarsit, nu a mai fost nevoie sa stam cu ei pana adormeau, ci dupa poveste ramaneau unul cu celalalt (cu muzica si proiectii pe tavan) si adormeau impreuna. Usile de la camerele noastre vecine au ramas tot timpul deschise dar copii stiau ca parintii trebuie sa doarma impreuna si copii in camera lor. Asa se face ca in fiecare zi ne bucuram de timpul nostru, de la 8.30 pana se da stingerea si la noi, ba se merge la sala (o seara unul, o seara celalalt), ba mai vedem un film, dar de fiecare data adormim unul in bratele celuilalt. Nu zic…asta nu garanteaza ca vom dormi impreuna toata noaptea sau a ne vom trezi impreuna dimineata, pentru ca naveta continua. Usor nu a fost sa te plimbi noaptea ca un somnambul prin casa dintr-un pat in altul, dar rezultatul e urmatorul: 2 copii care pot adormi singuri (impreuna) si un cuplu,care chiar daca nu e exact ca la inceput, fericit si foarte apropiat. Si mai mult…maine plecam in concediu de 3 zile doar noi doi ( dupa 3 ani si 7 luni)!!!!
    Deci daca vrei, se poate!

  • alexandra spune:

    si noi ne impiedicam des de cate o cearta pe motiv de oboseala si nervi. la mine e simplu, n-am timp pentru mine sa ma autolinistesc si sa fiu ok cu mine, devin super nemultumita si imi vars nervii pe el. totusi, de cuvantul cu D cred ca ar tb sa fugim cu totii, nu de alta dar posibil sa aiba si caracter premonitoriu… pe principiul lui „nu esti bun de nimic” spus copilului care in timp ajunge sa creada asta.

  • DanielaG spune:

    Offf, e greu, dar parca asa ma bucur ca nu suntem noi singurii care trec prin asta! Adica imi confirma ca suntem cumva „normali”, ca nu suntem doar noi „mai cu mot”. Parca mi-ai fi citit gandurile in articolul asta.

    Va fi mai bine, in cativa ani… (cu asta ne amagim si noi). Si ne mai amagim cu ideea ca au mai trecut si altii prin asta si nu (toti) au divortat 🙂

  • Florina Neacsu spune:

    Ai reusit sa exprimi prin aceste randuri exact ceea ce simt si eu….

  • Ancuta spune:

    Am cautat filmuletul cu povestea voastra sa vi-l trimit comentariu, dar nu l-am gasit 🙂 Poate aveti timp sa il revedeti, sa va incarcati bateriile 🙂

  • alina spune:

    Ai scos din sertar un articol bun. Ne identificam majoritatea cu ce simti. Iti multumim ca pui asta in cuvinte. Tare ma simt bine cand citesc ceva bun si zic „asta-s eu”. Si eu ,cand ma gandesc la D ,renunt repede. Nu as avea timp de plimbari la notar, plus ca acum e si foarte cald :)). Sa fiti sănătosi asta e mai important ca restul is ale vietii probleme. Excepțiile sunt putine. Sa cresti un copil dupa program e foarte greu dar si cel mai bine pentru el. Stiu mame care isi lasa copiii sa creasca in voia lor. Sa mănânce, doarma, joaca cand vor. Asa nu se streseaza nimeni.

  • Sandra spune:

    Cand am mers la prima sesiune de kineto cu bebe (masaj), unul din primele lucruri pe care ni l-a spus kine (mama a doi) a fost ca unul din motivele principale de divort este mamicenia. Ca noi mamele, suntem niste fiinte programate genetic, si ca atunci cand devenim mame ne transformam complet. Hmmm…am gasit un pic socant discursul. Aveam sa-i dau dreptate cateva luni mai tarziu, cand am realizat ca imaginea mea de ‘super mum’ (mama, job, super femeie, super viata de cuplu) era foarte diferita de realitate. Devenisem doar ‘mama’. Cu bune si rele, incep sa accept ca nu sunt ‘super mum’, dar incerc foarte mult sa pastrez macar cateva bucati din viata noastra de dinainte. Bebe doarme in camera lui, asa ca dormitorul nostru a ramas ‘spatiul nostru’ (probabil ca o sa starnesc mamele adepte ‘co-sleeping’). Bebe merge la culcare la 8, asa ca, atunci cand ne mai tin picioarele, chemam o dadaca, si iesim si noi un pic (evitam restaurante ‘slow food’, iar mancarea cam intra in ghionturi :)). Cand avem bunici in vizita (rar), profitam 😀 – ne permitem chiar luxul sa mergem la film, la un bar, sa dormim mai mult in weekend. Si uite asa, au trecut deja 19 luni, grozave, epuizante, cu ganduri la ‘D’ compensate de multe lacrimi de fericire. Cu de toate…

  • Mari spune:

    M-a emotionat pana la lacrimi declaratia asta de dragoste, facuta in numele amandurora parca. Mai stati. Si pana la acel punct, cand momentele astea vor fi trecute, imbratisati-va cu dragoste macar o data pe zi. Va ia doar cateva secunde, dar o imbratisare din asta stransa face cat o mie de cuvinte, si bune si rele. Va inteleg si va trimit o imbratisare.

  • Adina spune:

    Eu am mai spus-o si in alte comentarii, viata de cuplu nu trebuie neglijata. Nu poti sa dai „freeze” acum si peste 16 ani (cand vor fi copiii mari) sa reluam vacantele in doi si momentele de cuplu. Ca orice relatie cuplul trebuie intretinut si in timp se transforma, de la pasiunea nebuna de la inceput la o relatie de respect si placere de convietuit impreuna.

    Pentru lucrurile care conteaza mereu se va gasi/face timp, asa cum se gaseste timp pentru ingrijitul copiilor, ar trebui sa se gaseasca timp si pt intretinerea relatiei de cuplu.

    Eu nu cred ca este un capat de tara sa lasam copiii un weekend cu parintii sau macar o seara si sa iesim la un suc. Chiar daca parintii sunt in provincie, ii poti aduce in Bucuresti sau poti duce copiii acolo, au crescut si ei copii, chiar daca stilul nostru de parenting este diferit de al lor, nu cred ca 1-2 zile sau macar cateva ore le vor dauna pentru restul vietii. Cel putin de 1-2 ori pe an cat sunt copiii f mici chiar cred ca ne putem permite ‘aroganta’ sa ne punem inaintea lor, pe termen lung vom fi castigatori ca familie, nu doar ca si cuplu.

    Cel mai mare pacat este ca foarte multe cupluri nu realizeaza ca neintretinand relatia de cuplu ajung singuri sa distruga ce au luptat atata sa construiasca impreuna. Si nu este unul singur vinovat pentru aceste situatii, sunt amandoi. Poate barbatul nu se duce cu alta doar asa ca este barbat, ci pentru ca pur si simplu nu a mai putut suporta sa fie neglijat (si nu ma refer doar la sex).

    Recomandarea mea pentru cei care au inceput sa-si spuna „lasa ca va fi timp si pentru noi” este sa faca un efort sa faca timp acum pentru viata de cuplu, eu nu cred ca putem relua viata de cuplu de unde am lasat-o peste x ani. Si chiar si in aceste momente cand timpul abia se gaseste, intretineti macar comunicarea, spune-ti-va frustrarile si asteptarile constructiv, fara reprosuri, este foarte important ca macar sa dati glas la ce zace in fiecare din voi.

  • O mamica spune:

    E o gura de oxigen blogul asta. Pe cuvant.
    Chiar ma gandeam si eu ca poate…nu suntem asa facuti unul pentru celalalt cum am crezut. Oboseala, lipsa intimitaii in special, prea mult stres, alegatura si dedicatie fata de copii au facut ca din relatia noastra sa ramana…parinteala.Chiar si in momentele de intimitate cand ne intepam in vreo parte a corpului intr-o bucata de lego ratacita tot despre copii vorbim. (deh..in dormitorul mare doarme copilul, noua ne ramane canapeaua).
    Parca si sexul este ceva ce „trebuie sa facem”, nu neaparat ca ne dorim unul pe altul.
    Este foarte frumos cu doi copii, as spune ca mai frumos decat cu unul, desi nu trebuie sa compar.
    Dar, cel putin la varsta asta 1 si 3 ani, cand dorm la ore diferite si nu exista un moment fara un copil treaz in casa este foarte complicat sa le faci pe toate si sa mentii relatia de cuplu.

    Si eu sunt geloasa ca dusul lui dureaza mai mult decat al meu, ca el se spala pe cap zilnic si eu trebuie „sa cer voie” (stai tu cu copiii acum sa ma spal si eu mai mult?).
    Ca eu ajung de la serviciu si in 10 min m-am schimbat, am schimbat copii, am strans o masina de rufe si am intins alta iar el abia isi da camasa jos si e obosit de pe drum, ii trebuie timp.

    Pe de alta parte eu seara adorm copilul mic si alaptat, cand ies din camera obscura si intunecata cel mare vrea la mama, e spalat sau nu..si o iau de la capat, baita, poveste (inca una, inca una…INCA una) si apoi vrea sa adoarma langa mine. Rar reusesc sa ies din capcana somnului. El intre timp baga vasele la masina, mai strange prin casa, daca are noroc incepe un film.
    Timp singuri impreuna…rar, putin si pe fuga.
    Iar daca ne apropiem unul de altul, inevitabil un copil plange. Chiar daca la ora aia de obicei dorm amandoi beton.

    Sper sa va gasiti si voi echilibru, sa il gasim si noi. Sa nu fim cedati sa renuntam cand e asa de frumos si de greu, cand tot ce ne-am dorit este o familie frumoasa si acum cand o avem…nu vedem padurea de copaci.

    Mai stati…mai stam…incercati un film in timpul zilei cand e Sof la gradi si Ivan cu bona la plimbare, incercati…mai putin timp petrecut on-line si mai mult unul in bratele celuilalt.

  • alia spune:

    Of, printesule, faci multe, nu e deloc usor, nu e timp. Nu exista cuplul perfect, sfaturi perfecte. Te apreciez mult pentru sinceritate si curaj. E greu si cu gandurile, cu ideile. Eu ma mai intorc catre Dumnezeu cand mi-e foarte greu, ca sa pot iesi dintr-o situatie. Se spune ca trebuie sa fim recunoscatori si sa nu judecam. Este absolut normal ce (ti/ni) se intampla, iti multumim ca imparti cu noi ceea ce simti si traiesti. Si cand spui ca nu ai prieteni, poate asa este, doar ca noi vedem in tine o prietena care ne spune uneori ce sa facem, ne ajuta sa intelegem, sa fim intelesi. Te imbratisez virtual.

  • MARIO spune:

    Nu o sa imi dau cu parerea pentru ca trec/trecem prin o astfel de situatie. Ma regasesc, mi se pare uman si caracteristic oamenilor sa fie loviti ca sa se poate diferentia prin „ridicare”. Dar ce ma „liniste-te” este faza cu prietenii. Unde au disparut ?

  • Meg spune:

    Ioana, dupa cum stii, copiii mei sunt in perioada asta la bunici, la Suceava. Daca ai curaj, lasa-ni-i pe Sof si Iv pentru o zi/ o seara/o noapte si fugiti de va rasfatatati la Alioli sau unde va doriti, sa va deconectati putin.

    Frate, si sa facem cumva sa va gasim bona, ca de fapt asta e marea belea, nu?

    • Printesa Urbana spune:

      Eu nu pricep: doar copiii mei nu stau cu straini? Ai vostri, mici, stau? Ii duci undeva ii lasi acolo si ei stau? Nu pling, nu protesteaza? Stau cu bunici pe care ii vad 10 zile pe an?

      Altfel, daaa, o bona ne-ar ajuta mult. Dar na, si asta pare imposibil.

      Va imbratisam, enjoy the silence!

      • Meg spune:

        Mai, da, ai mei au stat. Am avut situatii de forta majora in care i-am lasat cu explicatiile de rigoare cu cate un vecin si au stat. Pe bunici nu ii vad chiar 10 zile pe an, o data la 2-3 luni vin ai mei, ca nu rezista de dorul lor, sau mergem noi la SV.

      • Ela spune:

        Nu vreau sa te supar pentru ca imi esti tare draga, insa crede-ma ca toti copii stau cu „straini” daca acestia sunt prietenosi si calzi, daca se simt in siguranta, daca stiu ca mami si tati vor reveni fericiti… Noi suntem un cuplu relativ tanar si fara copii, insa de la inceputul relatiei noastre am dadacit de la bebei la preadolescenti si ne-am simtit toti minunat. Parintii au fost odihniti si linistiti, copiii au luat-o ca pe o aventura intr-o alta casa/ alt stil de viata, noi suntem bucurosi ca putem ajuta. Si imi dau seama ca doare cand copilul zambeste cu tot sufletul altei femei, insa asta nu schimba cu nimic relatia voastra ca familie. Si am mai observat un lucru, cu cat copilasul e mai mic cu atat vrea sa-si demonstreze dragostea fata de mama chit ca ar vrea sa „se desparta” putin. Sigur ca depinde si de copil, insa eu de exemplu am plecat la 4 ani in primul cantonament plina de entuziasm si nu m-am putut bucura pe deplin pentru ca mama plangea la telefon si atunci mimam si eu dorul (care nu aparuse in doua zile de separare). Am scris mult, dar ideea de baza e ca niciun copil nu va innebuni de durere daca e clar ca separarea e scurta, categoric temporara si plina de experiente frumoase. Si voi sunteti niste oameni foarte misto, mi-e greu sa cred ca nimeni nu va iubeste destul incat sa va ajute cu piticii. Sper sa fiti bine!

      • Alina spune:

        Eu cand eram studenta imi castigam babii din babysitting. Ii adoram pe cei mici si invers. E drept ca unul dintre baieti incerca sa planga pana iesea mama pe usa. Dupa inceta brusc. Si ne jucam, spuneam povestea de seara, ne spuneam secrete…
        Ei stiau ca mama si tata sunt la un telefon distanta si ca daca ii sunam vin acasa. In doi ani am sunat o singura data. Nu eram singurul babysitter, mai aveau si un baiat, vecinul lor.
        Nu ii poti obisnui cu o fata sau baiat tineri, care iubesc copiii si s-ar juca de drag cu ei? Ca sa puteti iesi seara uneori? Eu am fost „recrutata” cu un anunt la avizierul facultatii.

      • Adina spune:

        Buna, fetita mea statea doar cu bona pana la 1 an si 4 luni cand ne-a lasat pe nepusa masa. Pana am gasit alta bona a durat cam 1 luna si nu am putut sa plec 1 luna de la serviciu sa stau cu ea, asa ca am apelat la bunici. Pe ai mei ii vede des, dar daca cu mama mereu s-a inteles, cu tata plangea mereu cand se apropia de ea (prin urmare, il vedea ‘fizic’ la venire si la plecare, in rest statea la ea in camera cu mama sau cu noi). In perioada aceea nici mama nu a putut pleca de la serviciu si a trebuit sa o las cu tata. Cand au ramas singuri s-au inteles f bine si nu a plans, explicatia (cred eu) – nu mai eram noi de fata, pt ca in continuare cand eram noi plangea ca vrea cu noi. Aveam camere si ma uitam in continuu, pana la urma nu vroiam sa chinui pe nimeni. Copiii vostri vor vrea cel mai mult sa stea cu voi si este logic, dar asta nu inseamna ca nu vor sta 1-2 zile si cu bunicii si nici nu inseamna ca nu-ti pasa de sentimentele lor daca vei face acest lucru macar 1 data pe an. Iti trebuie curaj, si crede-ma stiu ca este greu. Dar uneori trebuie sa ne facem timp si pentru ‘noi doi’, eu chiar cred ca pe termen lung ne va face f bine la toti (4 in cazul vostru). Te imbratisez!

      • o femeie spune:

        eu ca si majoritatea prietenilor nu avem nici bunici nici bone. O luam ca atare. Caaaalm.

        Cand am fost agitata si stresata am facut praf si somnul meu si al copilului. Cand eram prea ocupata cu alte probleme ghici ce. In final pediatrul m-a simplificat: sa merg pe jos zilnic, gatesc si congelez, igiena minima e minima, a facut kk inseamna ca a mancat si sa nu mai zic NU MANANCA NIMIC, culcat la ora 8 seara, etc.
        Apoi am cunoscut o mama cu 4. 4! Ultimii 2 gemeni, au venit la pachet. Ii duce in pat, le citeste o poveste, pupa si gata. Wow. Asa am invatat ca nu e sfarsitul lumii daca se culca copilul singur in camera lui, si nici daca mananca 2-3 prostii, si daca e casa murdara. Cat suntem linistiti si impliniti suntem si sanatosi.

        Si ghici ce: a ramas timp si pt mine, pt sufletul meu, pt linistea mea. Deci se poate.

      • Adriana B spune:

        In cazul nostru, copilul a stat cu altcineva decat noi de pe la 3-4 ani (nu am incercat inainte). Am inceput in varianta cea mai usor de acceptat de catre copil (bunicii sa vina la noi sau sa il lasam la verisoara lui unde se simtea ca acasa). La inceput pt intervale foarte scurte, ocazii rare… ne-am gandit ca e mai bine sa se obisnuiasca treptat.

        • Printesa Urbana spune:

          Asa ma gindesc si eu, ca dupa ce va face cel mic 3 ani mai pot fi lasati cu vreo bunica, acum nici nu ar sta si nici nu le-ar face față…

          • Carla spune:

            Ioana…dar este clar că nici voi nu mai faceți față,suprasolicitarea v-a adus in situația asta.
            Poate nu vor sta de prima dată dar așa cum s-au obișnuit cu bonele și cu grădinița așa se vor învăța și cu altă/alte persoane.Treptat,cu încredere și cu răbdare,nu punându-l mereu pe „nu” în față.
            Nici nu vreau să ma gandesc ce ar fi daca te-ai îmbolnăvi.

            • Printesa Urbana spune:

              As vrea mult sa gasesc Mai Multe Persoane de incredere cu care sa imi las copiii. Problema e ca pina una alta nu gasesc nici macar una! 🙂

              • Adina spune:

                Dar ai incercat sa ii lasi sa spunem o ora singuri cu parintii tai sau cu parintii lui pana acum ? Sa spunem intr-un weekend in care v-ati vizitat? Daca totusi totul ar fi bine cat va duceti repede sa stati si voi 1h la un suc la o terasa prin apropiere?

                Sincer, nu vei gasi niciodata pe cineva care sa aiba grija de copiii tai asa cum ai face-o tu. Nu degeaba expresia „mama e numai una” 🙂

                Din experienta a doua bone si intors la serviciu cand copilul avea 6 luni (asa a fost cazul nostru), am invatat sa accept ca alea cateva ore pe care le petrec cu copilul meu sunt suficient de pretioase cat sa cresc un copil fericit si sanatos la cap, asa cum am fost si eu in tot atatea ore crescuta de parintii mei. Nu zic ca nu am si eu unele probleme, dar per total cred ca sunt o persoana normala si pot sa fac macar la fel de mult si de bine pentru copilul meu. Si chiar cred ca fetita mea este fericita.

          • ioana spune:

            Scuze dar cred ca voi nu faceti fata sa ii lasati cu altcineva. Baiatul meu de aproape 2 ani si-a revazut azi bunicul dupa 2 saptamani si topaia de fericire ca va avea iar grija de el. Si asta de la un copil care acum cateva luni cand l-am lasat 5 minute in casa cu prietene de familie si copii lor, a urlat de mama focului pana am venit inapoi (ma dusesem sa iau pizza). Acum sta cu oricare dintre prietenele noastre, fara probleme, pentru ca 1, mie nu imi mai e frica sa il las, chiar daca stiu ca plange 2 minute, il iau fetele cu altceva si cand ma intorc dupa el, nu doar ca nu mai plange de mult dar e foarte fericit cu ele si 2, am petecut mult timp cu ele si copiii lor, ba la ele, ba la noi si s-a obisnuit, nu mai sunt straini. Iar comportamentul asta il vad si cu straini, straini, e mult mai sociabil pentru ca si eu il scot mai des. Si 3, are deja aproape 2 ani.

          • delia spune:

            Daca sofia nu e obisnuita de mica cu statul la bunici si Ivan la fel, va fi extrem de greu sa ii convingi sa faca asta cand vor avea 5 respectiv 3 ani…

      • L.V. spune:

        N-am ajuns decat o singura data la cuvantul cu D in cei 4 ani de cand avem baiatul, si-l asteptam de la o zi la alta pe al doilea, dar recunosc, tare mult imi lipseste timpul petrecut co sotul meu. 7 ani am fost numai noi 2 si a fost greu sa ne adaptam la viata in 3, acum incercam a ne pregatim pt viata in 4. To the point, noi stam la 20-30 de minute de parinti nostri si cu toate astea numar pe degete de cate ori l-au scos o ora doua afara. De stat la ei tot pe degete pot numara cele cateva ore, o dupa-amiaza cand ne crapa maseaua sau aveam un eveniment ceva. Nu ca nu ar sta dar nu stau bunicii cu el. De fiecare data cand am apelat la oricare din ei am avut senzatia ca e o mare povara pentru ei si ii incurca teribil. Ei de altfel cred ca suntem niste parinti groaznici ca ne crestem copilul (copiii in curand) din carti sau ne luam dupa pediatra in loc sa ascutam de ei, etc. Au avut momente in care nu ne-au vorbit cateva luni din cauza ca „face ce vrea copilul cu noi” si nici macar o palma la fund nu-i dam si las ca o sa ne dea el cand creste, samd. Mama de ex. a plecat val vartej de la mine ca ii dau voie baiatului sa-si faca santier de constructii pe masa cu 5 linguri de faina si niste excavatoare si alte jucarii. Vai cata mizerie poate sa faca cu faina si Doamne fereste daca faceam eu sau sora’mea asa ceva ca ne luam o bataie… Ah si sunt foarte suparati ca lucrez de acasa ca freelancer si nu am avut nici o zi de concediu maternal si ar trebui sa am un job ca toata lumea si sa duc copilul la cresa de la 1 an cum fac toti. Deci sanse 0 de ajutor de la bunici in cazul nostru, poate cu ceva efort ne-am permite o bona dar mi se strange sufletul la cate povesti am auzit… Nu stiu care ar fi solutia. Anyway, you’re not alone!

      • TEO spune:

        Nepotii mei au stau cu mine, desi ii vedeam rar, pentru ca locuiam in orase diferite. Dar cand fratele meu si cumnata aveau vreo competitie in orasul meu, lasau copilasii cu mine in weekend si ei isi vedeau de ale lor. Evident ca plangeau, mai ales cel mic, de ti se rupea sufletul, si intreba de mama de 1000 de ori….”da vine mama repede ii ziceam”…si ii luam in brate si ii distrageam atentia, ba la geam sa privim lumea, ba floricele, ba jocuri…ala mare il bateam pe ala mic desparte-i si etc……ii scoteam afara in parc…ala mare pe bicicleta, alearga cu caruciorul dupa el….da na parintii lor stiau ca or sa planga si tot ii lasau cu mine pt ca aveau competitii sportive si nu vroiau sa lipseasca, pt ca pasiunea lor e sportul. Acuma s-au mutat cu mine in oras si ii vad mai des.
        Ei nu au avut nici o problema in as lasa copii cu cineva atata timp cat e de incredere si asculta de indicatii lor. Ce mi-au spus ei asta am facut, nu as face lucruri cu care ei nu sunt de acord.
        In timpul saptamanii cumnata sta cu copii pt ca munceste de acasa, iar in weekend ori ii lasa cu mine ori cu o bona de weekend, ori ii ia cu ei – depinde de dificultatea traseului montan, ia dus pe munte de cand aveau cateva saptamani.

      • Georgiana spune:

        Dar pt sofia ai încercat la baby parking?

      • Roxana spune:

        draga Printesa, si al meu pui sta si cu parintii mei, pe care ii vede o data pe luna cate juma de zi, si cu bunicul din partea tatalui pe care-l vede mai rar de-atat, e reticent la straini d-aia din parc, insa nu plange daca il las si ma indepartez…Se fastaceste daca intru cu el intr-un grup de mai mult de 3 oameni care se zgaiesc toti la el, insa dupa 5-10 minute de stat lipit de mine, se relaxeaza. Are 1 an si 6 luni

      • Teodora spune:

        Sora mea este mama singura, asa ca poti sa iti imaginezi cat de atasata este nepoata mea de ea, dar si cat de necesar a fost ca sa existe posibilitatea ca ea sa stea si cu altcineva. La primele experiente de genul, a ajutat foarte mult familiarizarea timp de o zi-doua cu persoanele cu care urma sa stea (atunci cand era bebe). Ulterior, a inceput din timp sa ii povesteasca despre ce urma sa se intample si cat de fain o sa se simta in compania altora, totul pe un ton mega entuziasmat. Chiar si cand era bebe ii facea aceeasi poveste, desi s-ar fi putut spune ca nu intelege. In cezul ei a functionat, chiar daca nepoata mea in cinci zile mai tragea si un plans scurt de dorul ei, dar persoanele cu care ramanea aveau grija sa o implice in diferite activitati, incat uita repede

      • luiza spune:

        pai si nu aveti deja bona?
        o bona, platita extra, poate sta si peste noapte cu cei mici, iar voi sa mergeti amandoi in oras sa va relaxati

  • Simona spune:

    Doamne, cate sfaturi pe care nu le-a cerut nimeni…
    Minunat si ” neipocrit” articolul!

  • Dana spune:

    Cred ca cam orice cuplu cu copii trece prin ce treceti voi. Si noi am trecut prin asta, si a fost tare greu, cei mai grei ani de pana acum. Tot ce pot sa va spun e ca ne-am organizat cumva, in cazul nostru cu niste bunici, si am obtinut niste timp doar pentru noi. Niste seri in oras, niste weekenduri plecati doar noi doi, si mai tarziu, cu copilul mai mare, chiar si niste concedii in doi. Gandul la aceste escapade ne ajuta sa trecem peste saptamani grele, cu boli, cu probleme, cu lipsa de somn si nervi intinsi. Asa reusim sa ne resetam cumva relatia. Acum greul a trecut, lucrurile s-au mai linistit si asta e tot ce va pot transmite din experienta noastra: incercati sa obtineti timp pentru voi, cat de putin. Chiar daca asta inseamna sa nu mai puneti copiii pe primul loc in orice moment. Pentru ca e in regula sa fiti egoisti din cand in cand, lor in final le e cel mai bine cand voua va e bine si sunteti fericiti. O imbratisare virtuala si sa treceti cu bine peste zilele astea grele!

  • Ioana spune:

    Asta cu divorțul e similară cu aia cu sinucisul. Să ridice mâna sus cel care n-a spus niciodată ”îmi vine să mă sinucid”. Și cu spusul a rămas.
    Deci stați liniștiți, nu divorțează nimeni.

    • Miruna spune:

      Pana cand…. eu cunosc o familie care nu a facut fata stresului cu 2 copii. Sau ma rog… poate ca el nu a facut fata, de vreme ce a plecat si copiii au ramas la ea.

  • Madalina spune:

    Rasul plansul s-a intamplat cat am citit postarea asta. Si apoi am derulat prin toate comentariile (care, by the way, sunt muuuulte) sa vad dc a comentat si ROBO ceva. Dar banuiesc ca a comentat in particular si sper ca numai de bine. M-am uitat apoi din nou la pozele de nunta din Paris si am constatat ca: SUNTETI FRUMOSI BAI NENE, chiar si cand va certati, sunt convinsa! Asa ca ingropati cuvantul cu D si astept postarea cuvântului cu E (escapada romantica) :*

  • Andreea Bogdan spune:

    Doamne…. Ce bine mă regăsesc în cele scrise de ține….din păcate fac parte din care mai puțin norocoasă ca nu îmi permit să plece nicăieri ….nici „suc” nici nik împreună, nu ne permitem și gata. Lucrăm amândoi dar câștigăm ca în provincie…puțin, cât să supraviețuim, nu să trăim. Așa ca apelăm la pauze, singuri, fără soț/ soție/ copii/ cunoștințe, el la un pește eu hai hui prin oraș, magazine(sh în general, ca de acolo ne imbracam)…..suspin și visez ca dintr-o bună zi o sa-mi pot permite să trăiesc…. Și de aici vin și restul de probleme…… Indiferență răceală tăcere… Dar îl iubesc și e unul din motivele pt care mai rabd….nu știu cât….

  • Andreea28 spune:

    Si noi ne-am lovit de aceleasi probleme..erau zile cand nu vorbeam deloc cu sotul, sau doar asa ceva rapid cu da si nu…acum imi dau seama ca n-am facut prea bine, dar am noroc cu sotul meu care, cu multa rabdare a asteptat si s-a implicat in cresterea copiiilor. Cel mai bine imi aduc aminte cum se juca cu fetita si-si puneau amandoi batic in cap si mancau prajituri cu papusile…superb!!. Acum copiii au mai crescut, e mai usor intr-un fel si mai greu in alt fel…tin pumnii..toate trec..

  • Mirona spune:

    Inca dinainte de a avea copii (ok, copil!), am concluzionat cu sotul meu ca nu are niciun rost sa ne mai reprosam chestii marunte si redundante. Adica daca dupa 8 ani el tot nu-si curata firimiturile de pe masa, de ce sa ma enervez de fiecare data? Exact cum si eu imi las lucrurile imprastiate intr-un anumit fotoliu si il exaspereaza pe el. Am zis ca daca tot e sa ne certam, pai macar sa fie de la chestii serioase.Care, culmea, nu prea exista cu adevarat.
    Ne mai impungem lejer, recunosc. 🙂 Avem divergente, dar din nou: daca in 11 ani de cand suntem impreuna nu s-a schimbat comportamentul in raport cu chestiunea in cauza, putem presupune ca e o trasatura temperamentala sau de personalitate, deci putin probabil a fi modificata. O ducem bine!
    Cat despre aparitia ploadei in viata noastra, cand deja sotul nu mai reusea sa doarma noaptea de teama ca se rostogoleste peste ea, i-am lipit patutul de al nostru si am mutat-o acolo. Teoretic inca dormim toti trei in acelasi pat, practic patul mare e doar al nostru, patul mic e al ei. Cum, necum, gasim solutii.

  • Omnia spune:

    Ah Ioana, cât de bine ştiu locul în care eşti: încetineala gândurilor şi iuţeala cuvintelor, oboseala şi agitaţia, iubirea şi neiubirea de-odată. Acum câţiva ani am trecut pe-acolo şi am scris atunci despre rutină şi nevorbire şi te-ai mirat de unde atâta pelin în borcanul cu dulceaţă. Nu aveam atunci vocabular comun să îţi spun despre epuizare, izolare, uzură în urma bolilor mici sau accidentelor sau despre nesomn şi alte frici pasagere. Atunci am avut o revelaţie cu privire la căsnicie şi/cu copii: cred că e nevoie de un capital de iubire uriaş pentru a rezista efortului de creştere a copiilor. Copiii, aşa minunaţi şi inocenţi cum sunt ei, erodează amorul dintre părinţi fără voie. De la filozofia de parenting abordată de fiecare (despre care ar trebui să discute înainte de căsătorie toţi cei care doresc să aibe copii 😀 ) şi până la meniu/program/interese, toate punctele în care interesele părinteşti se intersectează cu cele pre-copii, fac din casnicie un câmp minat prin care topai de nevoie. Cu timpul înveţi unde sunt riscurile explozive, îţi alegi paşi din ce în ce mai graţioşi şi totul reîncepe să semene cu primul dans 🙂

  • mimi spune:

    am plans de a sarit camesha de pe mine. apoi am ras. f frumos si adevarat!

  • Ioana M spune:

    La un an si un pic dupa ce m-am maritat a venit si copilul (singurul pt ca nu mai am curaj, putere si dorinta sa o iau de la capat) si odata cu venirea copilului au venit si cele mai cumplite certuri incununate de cuvinte pe care nu as fii crezut vreodata ca o sa pot sa le spun sau sa le aud! La inceput, imi iesea pe gura orice, mai putin cuvantul Divort, il simteam ca vrea sa iasa prin toti porii dar nu-l lasam pentru ca aveam impresia ca odata rostit va reprezenta condamnarea la nefericita actiune! Insa dupa ceva vreme si multe frustrari acumulate, in principal pe baza de copil si tot ce implica mi-a iesit!!! Divortam, pleaca, raman eu cu copilul si macar gandul tau nu-l mai am !!! Urat! Groaznic !!! Dar nu a plecat nimeni, a fost doar o refulare, o gura de aer proaspat, o replica care ne-a deschis poarta catre o dicutie pe care amandoi am tot amanat-o involuntar !
    Se spune ca Dumnezeu nu-ti da niciodata mau mult decat poti duce! Nu cred ca intotdeauna discutiile si certurile duc spre un final nefericit! Uneori avem nevoie de ele pentru a ne descarca. Daca se incheie cu o imbratisare, poate si cu un sarut daca mai incape totul va fii bine !

  • Madalina spune:

    Si eu care ma credeam nebuna,si nu doar eu,cred ca si sotu’ . Eu cand se intind nervii clachez si il amenint.Ultima oara cand s-a intamplat a fost acum 3 luni si m-a tinut supararea 2 luni jumate. Acum suntem bine,nu vreau sa divortez,nici nu concep viata fara el.

  • delia spune:

    Eu cred ca daca stati asa, in situatia de acum, asteptand sa treaca inca 2-3 ani, o sa fie nasol. Frustrarile se aduna, nu dispar de la sine. Vor izbucni in alte certuri, tot mai urate..Sofia e deja mare, poate sta o saptamana la bunici. Si voi sa va duceti in weekend la ea. Nu, nu o sa ramana acolo razand, o sa planga probabil, dar pana plecati, apoi se va lua cu joaca, cu exploratul curtii, etc. Bunicii trebuie implicati in viata copiilor, e frumos si normal asa. Stilul mama closca, dar deprimata, nu e ok nici pt copii. Ia-ti 3-4 zile de pauza, stai doar tu sotu si ivan si tot o sa fie mai bine. Sa fii mama nu inseamna sa renunti la tot ce esti tu, la sot, la placeri, la hobby si sa gravitezi in jurul copiilor pana te apuca depresia si cazi lata de oboseala

    • Printesa Urbana spune:

      Mama lucreaza, nu am cum sa o duc la ea. Iar la socri sint alte probleme, nici acolo nu putem lasa un copil. Plus ca sint foarte departe. Nu spun NU doar ca sa ma aflu in treaba, doar ca nu toate solutiile care merg la unii merg si la altii. Iar sa gasesc un om de incredere cu care sa las un copil.. as vrea mult, problema e ca NU-L GASESC. Aici m-ati putea ajuta cu solutii… 🙂

      • Tina spune:

        Nu poate sa isi ia concediu macar o saptamana? Ma refer la mama ta.

        • Printesa Urbana spune:

          Nu mai are concediu. Si daca ar mai avea, ar veni ea aici, nu as duce un copil acolo. Anul asta din pacate nu se mai poate. La anul poate. Dar oricum nu ar sta singura cu amindoi. Nu face fata. Iti dai seama ca ne-am facut si noi calculele astea.. daca ar fi iesit, nu as fi scris articolul asta. Nu ideile ne lipsesc, ci solutiile reale. 🙁

          • Anca spune:

            Ioana, solutia mea care la noi chiar merge este urmatoarea: incearca sa le faci un program comun copiilor, astfel incat sa nu fie tot timpul unul treaz, sau incearca sa dormi si tu cand dorm ei. Somnul ajuta foarte mult la reducerea stresului. Apoi la mine a mers foarte bine faptul ca m-am apucat de munca de cand printul avea 9 luni. Ce e drept la mine situatia e ideala, sunt managerul gradinitei unde sunt ambii mei copii, deci stiu si pot dicta ce se intampla cu ei tot timpul dar nu stau non stop cu ei si ma pot gandi si la alte lucruri. Apoi din momentul in care ajunge sotul acasa, totul e impartit la 2. Noi am plecat din tara de un an jumate si deci nu avem chiar pe nimeni care sa ne ajute, de aici si implicarea maxima a ambelor parti. O chestie foarte importanta pe care am invatat-o de cand am plecat e sa culcam copii devreme, la 8 e sunt in pat si la 8.30 se doarme. AMANDOI! Sunt culcati o seara de un parinte, o seara de celalalt. De la 8.30 pana adormim si noi timpul e doar pentru noi. In weekend si dupa amiaza cand eu mai am de facut cate ceva de mancare, sotul e in charge. Poate o fi si chestie de noroc, sau ppate pentru ca lucrez la gradinita si ei se simt ca acasa si acolo, s-au obisnuit foarte mult cu prezenta altor persoane. Nu am beneficit de serviciul dr babysitting decat o singura data pentru ca sincer ne place la nebunie sa ne intretinem noi copii. Dar profitam acum vara, cand mai ajungem prin tara la bunici si anuntati din timp bunicii chiar pot ajuta cu o saptamana de babysitting. Bine, noi nu vrem sa profitam decat de 3 zile din aceasta saptamana de frica ca dorul (nostru) va fi prea mare.
            Al doilea sfat: lasa sa treaca pe langa tine toate observatiile cu pierdutul lucrurilor si a reprosurilor legate de neatentia ta. Faci lucruri mai importante si faptul ca ai pierdut o caciulita sau mai stiu eu ce chiar nu conteaza. Eu inchid urechile la comentariile de genul asta, ba uneori mai am si tupeu sa fac misto de ele, sa zic ca la ce se asteapta in casa cu copii…si asa la 2 minute dupa ce pleaca fata de la curatenie la noi arata poate chiar mai rau decat inainte.
            Apoi cred ca toti barbatii sunt proiectati sa stea la ‘cafea’ 3 ore dimineata citind stirile. Eu imi fac de lucru in timpul asta, adica dupa ce le pregatesc micul dejun copiilor, imi fac cafeaua si o tai afara sa plimb catelul si asa el e in charge cu copii fara drept de apel.
            Cred ca in organizare sta secretul. Bineineteles ca ajuta enorm si o bona buna, dar din pacate nu toata lumea o gaseste sau in cazul meu o vrea.

          • Iuliana spune:

            Cu siguranta ca si mama ta isi poate lua 3-4 zile de concediu fara plata sau medical sa stea cu nepoata. Chiar daca nu o duci la ea, poate veni ea la tine sa stea serile cu nepotii si sa puteti iesi doar voi 2 de 2-3 ori. Nu cred ca daca o sa o rogi sa te ajute nu te va ajuta. Si cu siguranta face fata, nu este foarte in varsta daca inca lucreaza, iar din cate spui tu, copiii tai se culca devreme. Nu e o solutie pe termen lung, dar macar pana gasesti alta bona. Ideea e sa pleci de la premisa ca si copiii tai pot sta fara tine cateva ore si nu va fi un capat de tara. Poate se vor smiorcai putin, dar asta e, toti copii reactioneaza asa la inceput. Insa sunt si foarte adaptabili si o sa ramai surprinsa pana la urma ce repede se vor obisnui si ei. Doar ai vazut ca si la gradinita s-a adaptat fetita.
            Eu de la inceput i-am spus bonei baiatului ca o sa o rog sa mai stea si seara mai tarziu din cand in cand si poate chiar si weekend si a acceptat. In doi ani aproape de cand avem acceasi bona (stiu, am avut noroc:)) am fost de 2 ori plecati in weekend doar noi 2 si poate de 10-12 ori am iesit si seara pe undeva si a ramas cu copilul.
            Sigur si copiii tai ar sta cu o bona cu care sunt obisnuiti seara pentru 2-3 ore sa poti iesi doar cu sotul la o bere sau la un spectacol. De tine depinde sa vrei…

      • Adina spune:

        Si parintii mei lucreaza dar daca ii anunt dinainte ca am nevoie de ajutor isi pot lua putin liber, uneori chiar si o zi doar ca sa fie un weekend prelungit, sunt sarbatorile legale cand se mai pot face punti de 4 zile libere uneori (cu recuperare sau fara). Puteti sa va duceti cu totii la parinti ca o mini-vacanta si sa iesiti voi doi putin cate putin (azi 1h, maine 2h) ca sa nu fie totul brusc pentru copii daca nu sunt obisnuiti sa fie fara voi. Alea cateva ore doar pt voi doi vor face minuni. Am multi prieteni cu parinti in afara Buk care isi duc copiii acolo pentru un weekend sau uneori o zi in plus, hai o saptamana (ca si parintii lor lucreaza), ca sa se mai recreeze putin. Plus ca este un prilej de bonding intre bunici si nepoti.

      • delia spune:

        Inteleg ca mama ta nu e disponibila, dar o bona? Inteleg ca pretentiile sunt foarte mari, ca vrem persoana perfecta pentru copii, dar in conditiile date poate poti cobori un pic standardele, macar pentru o vreme, pana gasesti ce cauti. Chiar daca femeia poate nu e experta in cele mai sanatoase mancaruri si nici nu e experta in joc, dar daca e calma si civilizata, mi se pare suficient. Cautand bona perfecta s-ar putea sa pierzi lucruri mult mai importante…Apoi, de ce nu o lasi pe sofia 3-4 zile la bunici si sa plecati doar voi doi cu Ivan undeva. Un weekend. Oricum ar fi mai mult timp pentru voi doi. inteleg ca te dedici copiilor 100%, dar trebuie sa reduci pe la 70% si restul sa il dedici sotului si tie. Copiii nu au nevoie de tine 100% din timp, ci de o familie in care fiecare e fericit

  • Vlad spune:

    Toti avem probleme, mai ales probleme despre care nu discutam. Eu dupa 12 ani de casnicie, tot simt o pierdere asa dupa statul acasa la mama, unde eram print. 🙂
    Dar asta e, strang din dinti si fac lucrurile de care e nevoie in casa, imi sacrific timpul si ma bucur de viata in familie. Macar o data, de doua ori pe an, trebuie discutat, cateva minute dar sincere, ceva de genul “ noi (facand abstractie de copii), ce frunza dudului facem..?)
    Ma enervez foarte rar, dar sa-mi zica sotioara, chiar si la nervi, de divort, as turba, daca nu as putea sa exteriorizez fiind copiii in preajma, probabil privirea mea ar putea taia Luna in doua.
    Sunt lucruri despre care nu se vorbeste nici in gluma/ nici la nervi.

  • Dan spune:

    In general oamenii „nu se lasa” chiar in mijlocul problemelor – insa la un moment dat se trage si linia, undeva intre varsta de 4 si 7 ani a copilului (sau a celui mai mic dintre copii). Multe cupluri nu trec peste trasul liniei – fiindca in clipa aia se pun impreuna experiente triste si vesele, frustrari, neimpliniri, ganduri bune sau rele; sau trec extrem de sifonate, tinute impreuna doar de ideea de familie si de ce implica impartirea custodiei, pensia alimentara sau partajul. Chiar nu cred ca este omeneste posibil altfel; cazurile fericite sigur au beneficiat de vreun detaliu irepetabil care a schimbat un pic regulile jocului (noroc imens cu o bona buna? sprijin familial bun? un salariu mai mare care a oferit un spatiu de manevra? „copilul ideal”? etc)

  • Woolie spune:

    Si noi rostim cuvantul asta destul de des, el nu-si doreste, a fost mirat cand m-a auzit pe mine, dar eu nu numai ca l-am rostit ci am momente cand imi fac si planul de bataie, ma gandeasc dacaa mi-ar ajunge banii care-i castig doar eu (ca na… sunt si tati care se fac ca uita ca au de platit pensie alimentara), ma gandesc unde si cum am sta…si tot asa! Noi avem un FOARTE mare ajutor din partea parintilor lui si probabil asta m-a si oprit in actiunea mea, respectul meu fata de ei si dorinta de a nu-i priva pe ei de nepoate ca nu merita! Cu restul cred ca m-as descurca, mai greu clar, dar m-as descurca! Ideea e ca de cand a aparut copilul a inceput sa vb urat cu mine, timp de 4 ani chiar daca ne certam, eu nu ziceam cuvinte urate, grele, el da! Asta m-a afectat mult, am inceput sa-l ignor, sa-l zeflemesc, sa-l tratez ca pe un tont, un insignifiant pentru ca m-a ranit prea tare! De cand eram gravida cu al doailea copil am zis gata, m-am saturat, o sa-ti spun si eu la fel pentru ca nu mai pot, pentru a vedea si tu cum e si pentru ca merit si eu sa ma descarc ca si mie imi venea sa-l fac in toate felurile, dar ma abtineam din dorinta de a nu-l rani (stiind cum ma simt eu), acum dupa atata timp simt ca nu mai pot, nu mai am chef sa lupt, dar stau pentru copii si pentru ca astept sa vad daca se vor indrepta lucrurile cand va fi cea mica mai mare si mai independenta! Totul depinde de cum va fi el in viitor, din ce vad eu e mai grav nu mai bine, dar astept, inca mai astept putin! Divortul uneori i l-as semna si as da si o mare si eliberatoare petrecere dupa!

    • cristina spune:

      Nu mai astepta.

      Cred ca e mai bine pentru copii sa creasca fara sa fie cu parinti care se jignesc si se ranesc unul pe celalalt. Am fost copilul ala, e tare greu sa iti alegi relatii frumoase si sa-ti construiesti echilibrul la maturitate.

  • Christi spune:

    Ufff.. imi imaginez cat de greu iti este. Pentru ca am trecut prin asta acum un an.. Dar te contrazic. Din punctul meu de vedere.
    Am fost o mama singura. Cu doi copii. Ce-i drept am stat in casa cu mama si sora mea care desi nu ma ajutau efectiv – erau aici. Pe sotul meu actual l-am intalnit cand baiatul meu avea 3 ani si fata 5. Au fost primi ani minunati. A fost si detasat in alta localitate. Am renuntat la serviciu pentru a fi liber profesionista..astfel inca sa am mai mult timp de copii.. si uite asa m-am solicitat foarte tare. Acum 2 ani am nascut o fetita. Dupa nasterea ei au fost cele mai grele timpuri pentru mine. Mai singura ca atunci nu m-am simit niciodata. Socrii mei erau prea ocupati cu ceilalti nepoti.. pe dra mea de abia daca o vedeau, mama muncea mult, iar surorile mele plecate din tara. Insa toata nadejdea mea era indreptata catre sotul meu.. de la el ma asteptam la suport. Si n-a venit. Somnul meu ajunsese la 4 ore/noapte, kilogramele la 35.. (nu eram nici inainte grasa.. 38-40kg).
    Ai scris ca nu vrei alt om langa tine.. stiu ca te gandeai ca nu vrei altul in afara de el. Eu nu vreau deloc – nici pe el. Am realizat ca ma descurc mai bine singura 🙁 Nu am asteptari, imi fac treburile si nu mai capat frustrari.
    Nu copiii si viata cotidiana sunt problema reala.. cred ca sunt altele. Comunicarea, interes in dorintele celuilalt.. obisnuinta de a fi in doi.

    PS. Eu locuiesc in Bucuresti. Daca te ajuta, pot sa ies cu copiii mei si ai tai 2-3 ore afara, in parcul pe care-l mentionezi sau in mall cat va uitati la un film.. sau.. Acum ai mei au 12 ani, 10 ani si 20 luni.

  • d spune:

    Mie mi-e groaza de facut copii si din cauza asta, lumea imi spune ca sunt foarte egoista si de aia zic asa.

    Pur si simplu imi iubesc foarte mult sotul, mi se pare ca am asteptat o groaza ca sa dau de el, adica nu ne-am intalnit la 20 de ani, si am impresia ca daca am face copii n-am mai avea timp de noi, care acum e tot timpul nostru, dar eu oricum nu ma satur.

    Citind aici, ma ia groaza si mai tare 🙁 dupa care ma gandesc ca ma bate Dumnezeu si cand chiar o sa vreau copii, poate nu mai am cum sa-i fac etc. Fiind in capatul celalalt de planeta, in mod sigur nu ar avea cine sa ma ajute nici macar o ora. Nu stiu cum anume m-as putea introspecta suficient incat sa decid daca as fi o mama buna, sau nu are sens sa ma bag in asa ceva.

    Despre divort, nu cred ca se va intampla la Printesa. Sa-si arunce cuvinte, da, dar eu cred ca e unul din cuplurile alea care rezista. Din iubire, nu din vreun simt al datoriei. Asa ca nu sunt ingrijorata, doar mi-e mila ca stiu ce aiurea e sa te doara sufletul de la vorbe zise auirea, scenarii si tot felul. Hai sa fim fericiti ca, din cate stim, inca suntem sanatosi.

  • alina spune:

    Iti multumesc pentru melodia lui Dave Gahan. Si pentru ca ai atata curaj sa scrii asa.

    Din empatie si simpatie, prima mea reactie a fost sa-ti scriu tot un sfat. Dar cred ca ne e tuturor prea usor sa-ti dam sfaturi, sa ne imaginam scenariul vostru si sa gasim solutii pentru cum fiecare am face mai bine. Uitam cat de greu e sa pastrezi dragostea dupa ani, chiar si fara doi copii, chiar si in cele mai bune dintre scenarii, odihniti si cu 21 de zile de concediu pe an. Suntem fragili, n-am crescut cu iubire si acceptare neconditionate (majoritatea dintre noi) si ne e greu sa le oferim celuilalt. Facem ce putem.

    Si voi doi faceti ce puteti. Sper ca cei doi copii sa va ajute sa va iertati pentru restul. Viata vine in valuri. Cel mai probabil, va fi si mai bine. Curaj!

  • Cris spune:

    Robo, n-ar fi rau sa apari la usa Printesei cu o cutie de Tv plina cu bomboane. Printeso, ati trait asa clipe frumoase si inainte de copii si dupa ce au aparut copiii ca nu trebuie sa va ginditi asa departe. Toti am trecut prin asta si am invins (ei, nu chiar toti). Multi am zis cuvintul cu D, asa cu naduf si indirjire(cred ca prea putini au abilitatea sa-l spuna frumos). Iti zic merita lupta si strinsul din dinti, si lacrimile.. Mai putin…, aveti nevoie de ajutor in casa sa nu treaca totul doar prin mainile voastre… Gindeste-te ca e temporar. Intre timp plecati la mare sau la munte macar o data pe luna. Intilniti-va, undeva la juma de drum, cu parintii si lasati seara copiii cu ei iar voi mergeti la o bauta (glumesc) in doi. O sa fie bine!

  • o mamica spune:

    Sa-ti spun cum vad eu treaba cu bonele. Cand aveam 13.5 ani vecinul meu si-a adus sotia si bebelusul din Germania in Romania. Ea nu stia o boaba romana dar a venit pentru el. Dupa cateva saptamani m-au rugat sa stau cu copilasul lor 1-2-3 ore seara, dupa ce adoarme si sa ii sun daca sunt probleme. Nu aveam inca 14 ani. Si am stat. Am stat cu el…pana a facut vreo 11 ani, seara cand parintii lui vroiau sa iasa, intre timp a aparut si o surioara si am stat cu amandoi.
    Ce vreau sa zic este ca femeia aia a vrut timp pentru ea si a gasit o solutie. Chiar nu avea pe nimeni!

    Acum suntem im situatia voastra, copii de aceeasi varsta cu ai vostri. Eu stiu de ce nu ii las….sunt control freak. Si dau vina pe alaptat.

    Stiu ca e usor de dat sfaturi, dar e bine sa luati masuri din timp!

    Cand a venit vremea sa caut bona, mi-am zis ca daca ea a avut imcredere in mine trebuie sa gasesc si eu o persoana, numai una. Si am gasit-o, bona fara experienta dar era mama. Si totul a foat ok.

    Acum si noi

    • Printesa Urbana spune:

      mda, si noi am gasit tot felul de doamne care ne-au dat numai tepe. ce vreau sa zic e ca na, ai avut noroc. 😉

  • Va multumesc tuturor intai ca ati citit, apoi ca ati comentat. Eu am scris aici ca sa scriu, nu ca sa caut neaparat solutii, solutiile (sau lipsa lor, mai degraba) ni le stim si singuri. Uneori omul are nevoie doar sa spuna ce are pe suflet, iar cind cel care asculta nu stie sa asculte si, cu toate cele mai bune intentii ale lui, sare cu idei practice, omul care are nevoie doar sa spuna se simte si mai neinteles, ignorat, trist. Stiu, mi se intimpla des, cu toata lumea cu care incerc sa vorbesc. Cred ca de asta cistiga terapeutii multi bani, ca ei stiu doar sa asculte, si majoritatea oamenilor nu stiu, si de multe ori ai nevoie si de asta, doar sa fii ascultat. E ca o imbratisare, sa stai sa spui si omul din fata ta sa taca si sa asculte. Sa incercati asta cindva, de oricare parte.
    Va doresc ce ne doresc si noua: sa ne fie cit mai curind cit mai mult mai bine decit ne e greu.
    Va multumesc pentru timp si pentru ginduri, ma bucur mult sa vad multe povesti asemanatoare si diferite, multe voci, pareri, idei.
    Am aici o familie minunata! Sa nu divortam vreodata, bine?

    • Lacramioara spune:

      Inteleg foarte bine ce spui. Eu imi tot caut un partener de Listening Partnership care doar sa ma asculte si astfel sa ma ajute sa ma descarc si sa imi gasesc singura solutiile.

  • Ana spune:

    Ioana, o sa fiti bine!
    Vrei sa iti spun ce as face eu ? bineînțeles nu am toate datele problemei si nu stiu daca vi se potrivește..
    Abordarea poate părea mai dura: Sofia ar putea merge la program prelungit, chiar si la o grădinița de stat (nu stiu ce program are acum), sau Sofia la program scurt si Ivan la creșa – da, încă mai sunt cupluri care își duc copilul la cresa (de stat), pentru ca nu au pe nimeni sa ii ajute si este singura soluție, singur in casa nu il pot lasă si bona nu își permit. Ai putea sa ai liniște sa lucrezi de acasa sau din alta parte. Alta varianta: luați-va alta bona. Sau faceți schimb de copii, pe rând, in fiecare Weekend, cu una sau doua alte familii doritoare.
    Aveți nevoie de timp de calitate petrecut doar in doi. Ca regula sănătoasa pentru familie: copiii dorm separat, părinții separat. E nasol sa vezi cum nevasta ți s-a transformat intr-un „marsupial”, oricât de frumos ar fi urmașul si de draga nevasta.
    Bucurați-va ca sunteți împreuna, doar voi si cei mici, chiar daca este greu: sunt unii care au familiile aproape si nu primesc ajutor sau locuiesc doua familii intr-o casa si pe lângă copii mai au de „crescut” si bătrâni neintelegatori sau atotștiutori.
    Si nu te mai stresa. Mi se pare ca te stresezi foarte mult. Ia lucrurile mai ușor, da, este foarte greu. Dar mică voastră familie merita tot efortul vostru.

  • Ana spune:

    Ioana, vreau sa mai spun ca imi cer scuze pentru sfaturi. Poate nu aveai nevoie de ele… Ia din tot ce am scris doar ceea ce este util, daca este ceva util. De ascultat, sa știi ca te-am si ascultat. Pentru ca scrii oricum destul de fain. Si așteptam cartea. ?

  • Oana spune:

    Ioana, de divortat nu vei divorta sunt sigura de asta (ar fi o posibilitate numai atunci cand vei considera nu vei mai putea duce,adica sa tragi la caruta numai tu iar partenerul tau va fi doar un spectator). Ceea ce nu cred ca se va intampla asta pt ca atat tu cat si sotul tau iva iubiti, sunteti niste persoane deschise la tot ceea ce inseamna comunicare si tot ceea ce ati intreprins, ati intreprins de comun acord. Voi va consultati, va ajutati si va suportati toanele. V-a ajuns oboseala atat tot, oboseala care face atata rau tuturor, lipsa somnului este ingrozitoare. Treci prin momente grele dar gandeste-te cate lucruri frumoase ati facut impreuna. Minunatele intrevederi cu fetele pe care ai inceput sa le organizezi, au si suportul sotului tau (el cred ca te sustinut sa le duci la bun sfarsit cu sfaturi sau tu stii cel mai bine).
    Tu prin acest post ai vrut sa te descarci si sa vezi reactiile celorlati. Imi aduc aminte de postul in care ai scris despre bona care te-a cauta pe strazi si v-ati regasit intr-un final. Persoana de incredere va veni la tine cand nu te vi astepta, e acolo undeva pe strazi, s-a ratacit, dar te va gasi. Peste un anumit timp prevad ca vei scrie un post care sa ajute parintii care vor trece prin ceea ce treci tu si in care ii vei incuraja sa reziste, sa lupte sa vada ce era frumos inainte de avea copii si ce poate fi frumos in conditiile in care unul, doi sau chiar trei copii. Posturi de incurajare au fost multe( referitoare la somn, la libidoul cuplurilor, la alimentatia copilului cu reflux ).
    Iti trimit numai ganduri de bine si peste multi , multi ani sa scrii un post despre cum e sa fii bunica si cum bunicile pot sa-si ajute copii si nepotii.

  • Marius spune:

    Draga Printesa.

    Este ciudat cum uneori dragostea seamana mai mult cu ura decat cu prietenia. Iubim si totusi uram, iubim si totusi ii ranim pe oamenii apropiati noua. Poate ca nu vrem sa se intample cu adevarat si totusi o facem, crezand ca dragostea ne da dreptul sa gresim, deschizand rani in sufletul celorlalti. Spunem mereu: „Am facut-o pentru ca te iubesc, totul este din dragoste” si totusi cat de mult gresim …
    Cand iubesti, nu ranesti, nu ceri nimic celuilalt si, nu astepti sa ti se dea, pentru ca DRAGOSTEA vine din adancul sufletului tau. Nu jignesti, nu intrebi si nu faci reprosuri, pentru ca DRAGOSTEA este intelegere si respect, pentru orice si, oricare ar fi hotararea celui de langa tine.
    Noi si DRAGOSTEA sufletului nostru ne pierdem undeva in infinit, printre rautati si egoisme…
    Si ajungem la sfarsit sa ne pierdem intre regrete si pareri de rau, si toate astea doar pentru un simplu motiv, pentru ca nu intelegem ce inseamna cu adevarat sentimentul cu numele de DRAGOSTE.

    Majoritatea oamenilor se casatoresc crezand ca asa numita casatorie este o cutie frumoasa plina de lucruri minunate la care aspira de mult: dragoste, iubire, concedii in doi, tandrete, etc. Adevarul este ca, mariajul este o cutie goala. Inainte de a scoate ceva de acolo va trebui sa pui ceva. Nu exista dragoste sau iubire in casatorie. Iubirea exista in oameni si oamenii pun iubire in casatorie. Nu exista romantism in casatorie. Va trebui sa-l infuzionati voi. Un cuplu trebuie sa invete arta si forma obiceiului de a darui, a iubi, sa servi, de a tine cutia mereu plina. Daca iei din ea mai mult decat pui, cutia se va goli.

    O prima greseala pe care o fac toti parintii este ca pun copiii pe primul loc. Iar relatia de care apartin parintii ajunge undeva la coada. Nu am experienta de a fi parinte si sa fi facut toate astea. Dar am experienta de a fi fost copil si sa vad divortul prin care au trecut parintii mei. Am experienta de a vedea ca mama ne-a pus pe noi (eu si fratele meu) pe locul 1 si s-a neglijat pe ea. Parintii au acordat cea mai mare atentie copiilor, iar pentru ei nu a mai ramas loc liber in cutia de mai sus.

    O a doua greseala pe care o fac multi oameni este ca se transforma din aliati in inamici. Dorinta unuia de a-i demonstra celuilalt ca este mai presus, ca este mai curajos(curajoasa), ca duce greul in casa, ca celalat nu face nimic si ar trebui sa mai puna mana pe un aspirator, sa mai spele vasele, etc. Si daca reusiti sa-i demonstrati toate astea partenerului, ce credeti ca se va intampla, va face o statuie din chipul vostru ? va face o icoana cu chipul celuilat la care sa se inchine seara inainte de culcare ? Nu draga mea. Din moment ce duceti acest mic razoi intre voi, rezultatul cel mai probabil va fi ca unul sa abdice. Sa se declare invins si isi ia bocceluta cu mancare si sa plece.

    Dar hai sa terminam cu greselile pentru ca suntem oameni si avem dreptul sa gresim. Doar asa invatam cu adevarat. Fiecare greseala, fiecare obstacol are un scop foarte bine stabilit, acela de a ne ghida pe drumul de evolutie. Asta este scoala vietii. O scoala care mai intai ne da examenul, iar apoi ne preda lectia.
    De fiecare data cand te urci in avion se tine un mic intro despre ce trebuie sa faci in caz de pericol. Daca esti insotit de un copil si din nu stiu ce motiv se depresurizeaza cabina, pune-ti mai intai tie masca de oxigen apoi o pui copilului. Vezi acum legatura cu relatia de cuplu ? Avionul este casatoria voastra. Daca se strica atmosfera, mai intai puneti-va voua ca parinti masca de oxigen pentru a putea fi lucizi o perioada mai lunga de timp. Mai intai dati-va voua atentia necesara, apoi oferiti si copiilor. Astfel veti putea ateriza in siguranta si nimeni nu va avea nici o suferinta.

    Copiii nu trebuie pusi la mijloc sau sa dati vina pe ei pentru neintelegerile voastre. Ei nu au nici o vina. Unii oameni isi creaza propriile furtuni, apoi se supara ca ploua. Sunt copii si au nevoie de atentia voastra, au nevoie de dragostea voastra. Ei inteleg multe si totusi atat de putine. Inteleg mai multe decat va inchipuiti voi si judeca si ei in functie de nivelul lor de constiinta. Si mai ales, copiii vor face intotdeauna ceea ce vad la altii, nu ceea ce li se spune. Daca veti lua decizia de a va continua drumul inceput acum X ani, faceti asta pentru voi, nu pentru copii. Acordati-va voua mai multa atentie decat lor. Copiii cand vor ajunge la maturitate o sa va multumeasca pentru asta.

    Dupa un anumit numar de ani carati in spate pe frumosul drum numit viata, iti vin in minte niste intrebari si poate chiar si raspunsuri:
    – care este cel mai mare obstacol ? Frica
    – care este cea mai mare greseala ? Renuntarea
    – care este cel mai urat sentiment ? Invidia
    – care este cel mai frumos cadou ? Iertarea
    – care este cel mai frumos sentiment ? Iubirea
    – care este cea mai mare forta ? Credinta ( si aici nu ma refer la credinta in Dumenezeu pentru ca El nu are nici o treaba cu ce faceti voi. Are lucruri mult mai importante de facut decat sa-si bage degetul in furtuna din paharul vostru de apa )

    Sper sa dati o alta eticheta cuvantului cu D, si anume Dragoste.

    P.S.
    Nu esti altceva decat suma gandurilor tale. Viata este 10% ce ti se intampla si 90% cum reactionezi. Toate visele noastre se vor realiza, daca avem curajul sa le urmam.

  • Lore spune:

    Multumesc, cuvintele tale si cantecul au venit ca o portie de iaurt pe o piele arsa de soare. 🙂

  • ioana spune:

    Ce activitati aveti impreuna, toti 4? Ca eu cred ca e o legatura intre ce ai scris aici si ce scriai despre ne dragostea de frate. Va mai ocupati de copiii si cu randul? Cum zicea cineva mai sus, cheia e in organizare. Si apropo, un terapeut poate veni si la tine acasa, poate fi o solutie.

  • LiviF spune:

    Noi avem o fetita de 3,5 si alta de 1 an si locuim in alta tara departe de bunici, matusi sau orice alt ajutor. Am ajuns si noi la epuizare mai ales ca un an de zile am stat doar noi doi si copiii. Solutia pe care am gasit-o si functioneaza la noi a fost sa ne acordam fiecaruia cate o ora pe zi in care sa facem ce vrem. Sotul merge la jogging, eu merg la inot sau la o cafenea si citesco carte. Fiecare vine acasa cu capul mai limpede dupa ora aia linistita si dupa ce adormeau copii ne vedeam si noi linistiti de viata de cuplu. Urmatorul pas a fost sa pun lapte de al meu intr-o sticla in frigider si sa ies in oras cu prietenele mele la dans. Era prima data dupa 4 ani cand ieseam in oras sa dansez, sa stau la povesti cu oameni faini, cand m-am simtit din nou femeie-prietena, nu doar zilnicul mama-nevasta. Momentan suntem in tara in concediu si vad ce inseamna sa ai inca niste maini in ajutor, pana acum nu mi-am dat seama ce mult inseamna sa fim doar noi doi, chiar doar pentru o plimbare de o ora cu masina si copiii sa stea cu bunicii.
    Eu ma ghidez dupa principiul: „First put your mask on, then help the others”
    Tin pumnii sa ”va impiedicati” de un echilibru in toate.

  • Nicoleta spune:

    Imi amintesc din copilaria mea ca ma ingrozea cuvantul asta pe care, ca si voi, parintii mei (mai ales tata) si-l aruncau unul-celuilalt mai in gluma mai in serios. Din pacate copiii nu prind mereu spiritul de gluma si nici ‘impacarea’ de dupa; raman in schimb cu sentimentul terifiant ca parintii lor nu vor mai fi impreuna, ca nu se vor mai putea juca si cu mama si cu tata in acelasi timp. Si asta lasa urme…
    Nu va jucati cu cuvintele grele, oricat de greu v-ar fi!

  • Mihaela spune:

    Ioana, nu stiu ce as putea sa scriu in plus fata de comentariile celor ce au scris deja. Si noi avem un baiatel, il iubim cu disperare si ne-am pus tot sufletul in cresterea lui, pana cand ne-am pierdut pe noi: de oboseala, de nervi, de solicitare constanta, zi si noapte, fara ajutor, non-stop. Nu stiu daca ai scris deja despre conferinta lui Harville si Hendrix. Dupa articolul de pe blogul tau (iti multumesc inca o data), am cumparat cartea lor de pe Amazon si pe noi, ne-a ajutat: ma rog, abia am inceput si „vindecarea” relatiei este un proces de durata.

  • Oana spune:

    Nu-l mai spune niciodata!

    Stiu ca articolul e despre extenuare , indepartare, tristete si nu neaprat despre drama unui divort. Insa stiu caz real in care o familie s-au destramat doar pentru ca a fost aruncat prea des cuvintul cu D, au intervenit orgolii si provocari. Au continuat sa se iubeasca multi ani, dar unele lucruri nu mai pot fi reparate, regretele nu au mai contat, vietile lor s-au schimbat complet si nu in bine.

    Cind eram la inceputul relatiei cu sotul meu, demult si tineri, mi-a spus clar ca el nu admite despartiri temporare. Daca decidem sa ne despartim, oricit ar durea, e difinitiv. Asta ne-a salvat, pentru ca nu am luat niciodata despartirea ca arma.

    Daca tu nu il mai spui , sunt sigura ca in scurt timp nici nu o sa il mai auzi si viata o sa fie mai frumoasa, chiar daca la fel de grea.

  • Lucia spune:

    Soțul meu vine dintr-o familie in care cuvântul divorț a fost spus fățiș, iar certurile se desfășurau in fata copiilor. Nenecesar de spus ca soțul meu se inchide in el la cea mai mica cerata (greu la început, eu obișnuita sa îmi vociferez fiecare frustrare). Era imposibil de comunicat cu el vreo trei zile, nu se putea desparți de sentimentul de vinovatie ca m-am supărat si el a fost cauza. După vreo … multe certuri am realizat ca nu vreau sa trăiesc vinovata ca i-am redat sentimentul de frustrare din familia lui, la fiecare cearta, m-am calmat. Mi-a luat mult timp si multă voința! De comun acord, dar la sugestia lui, am hotărât sa nu folosim cuvântul divorț niciodata ca amenintare, de fapt nu il folosim deloc. Avem doi copii (doi ani si opt luni si cinci luni) si ultima oară când am dormit împreuna a fost cu mult înainte de ultima cearta, dar dacă merg sa iau o cana sa beau apa si trec pe lângă el când se joaca cu minunile, il pup pe creștet! Merita! Dacă seara după ce culcam copiii se întâmpla sa ne ridicam din paturi in același timp sa mergem sa ne spălam pe dinti si ne lovim unul de altul la chiuveta, nu ne zicem da-te mai încolo, ne dam câte o îmbrățișare, zâmbim unul la altul ca doi câini turbați cu spuma la gura si scuipam pe rând pasta. Citisem undeva, de mult, pana sa am copii de acest mic truc al întreținerii relației când n-ai timp de cuplu. Funcționează cat de cat, încearcă-l. Adevărat este ca mi-o mai primesc de la fiica-mea cea mare când ma vede ca il pup, ca e tati al ei…dar ne alergam prin casa pana ma prinde si se lăsa cu o gadilatura mare. Si tot asa mai citisem ca nu le poți face niciun bine mai mare copiilor decât sa isi vada părinții ca se iubesc, si ce metoda mai buna de a vedea ca se iubesc (in afara ca se ajuta unul pe altul) decât sa te vada ca il/ o iei in brate când treci pe lângă el si ii dai un mare „mua” (pupic).
    Sper sa te ajute.

    P. S. Nu am citit toate comentariile, dar dacă cineva a mai zis asta, e ok! E 2 noaptea si alăptez, nu am timp sa citesc toate comentariile si sa iti impartasesc mica mea experiența! Sper sa ajute, la noi merge. Când am cinci secunde libere il pup :).

  • deea spune:

    Nu este foarte la subiect, dar am observat ca se tot vorbeste despre bone, asa ca impartasesc putin din experienta si parerea mea. Poate ajuta pe cineva.
    In primul rand, de la inceput am stiut ca voi avea nevoie de bona din primele luni, avand in vedere ca m-am intors repede la serviciu. Am preferat si inca prefer bona unei bunici. Din fericire ( cumva) nu avem bunici in oras cu noi, ceea ce mi-a usurat si scuzat decizia. In afara de asta, o pereche de bunici inca lucreaza. Am fost crescuta de bunici, am colegi ce si-au lasat copiii la bunici si nu mi s-a parut o idee grozava. Unei bone ii poti cere anumite lucruri, interzice altele, o poti certa fara ca asta sa aiba vreun efect asupra cuplului. E dificil sa dai indicatii stricte unei bunici (pana la urma are si ea un cuvant de spus, toate au ca doar e nepotul ei si a crescut si ea copii), e greu sa reprosezi ceva mamei partenerului de viata fara a afecta relatia cu acesta. Bunicii sunt minunati cateva ore, un weekend, dar cam atat.
    Revenind la bona, nu stiu cat de roz este situatia in Bucuresti, dar in orasul unde stau exista atatea persoane ce au nevoie de un venit in plus incat sa gasesti bona chiar nu este problema. Important este sa fii realist si sa ai cateva cerinte esentiale in minte, fiindca perfect nu va fi niciodata. Eu am gasit bona intre cunostinte, mi se pare varianta cea mai buna. Stii inainte sa o vezi detalii despre ea, unde a mai lucrat, ce fel de familie are, cat este de curata, corecta, daca a lasat vreodata pe cineva balta la nevoie. Interviul este uneori irelevant, eu cel putin nu sunt o persoana foarte incisiva, probabil multi parinti nu au abilitatea de a conduce un interviu adecvat. Bona de care zic este o persoana cu scoala putina, de la tara, cu inteligenta nativa a taranului roman dar needucata ca sa zic asa. Asta in conditiile in care bunicii copilului meu sunt genul cu studii superioare, umblati prin lume, cititi. Pana si o parte din strabunici au mai multe studii decat bona, ceea ce a facut dificila integrarea ei in familie, dar am reusit. In prima faza a contat ca e cinstita, de cuvant, ca respecta regulile noastre ( oricat de aberante i se pareau). In al doilea rand, avea rabdare cu fata, radeau si se distrau impreuna, inventau jocuri, cantau si spuneau poezii. Mie asta mi s-a parut suficient pentru cele cateva ore, nu mai zic ca venea , la nevoie, si in weekend sau seara ( contra-cost, evident). Ba chiar ne spunea sa mai iesim si noi, uneori ne vedea tensionati si obositi si se oferea singura sa vina, numai sa mergem undeva fara copil. A fost cu adevarat parte din familie, ne viziteaza si acum ocazional si tinem legatura, ne ajutam. Cat a fost la noi am reusit eu sa ii gasesc urmatorul loc de munca.
    In curand voi avea nevoie de o bona si deja am gasit-o prin intermediul fostei bone, eu oricum cunoscand doua familii la care a fost anterior. Am o colega a carei bona este mama unei alte colege. Am o amica ce merge ca bona la o colega de-a ei de serviciu, dupa-amiaza sau seara. Ambele au aceeasi pregatire, una din ele e mai tanara si are nevoie de un venit suplimentar iar copiii pe care ii are ocazional in grija sunt deliciosi. Cunosc asistente medicale ce au facut chiar cursuri de bone si sunt dispuse sa lucreze macar part-time. Nu mai spun in parcuri cate relatii iti faci, diminetile majoritatea copiilor sunt cu bona, iar acea bona nu va ramane definitiv la familia respectiva, plus ca sigur mai are doua-trei vecine ce isi cauta. La noi se practica si gasirea bonelor in timpul slujbei de duminica, am prietene ce asa au gasit si au fost foarte multumite. Preotul isi cam stie enoriasele, le da de veste si apoi iti face recomandare. Unele mame chiar prefera o femeie credincioasa in speranta ca macar la capitolul cinste si moralitate sta bine ( nu e regula, evident).

  • Diana spune:

    eu vreau doar sa te incurajez, niciodata nu e D(racul) asa de negru dupa ce respiri si faci doi pasi in spate. in viata mai sunt suisuri si coborasuri, nu e totul lin, dar nu e bine nici asa, doar sa astepti sa treaca
    noi in cei 13 ani de cand suntem impreuna, din care de 12 casatoriti si de aproape 5 parinti, nu am pronuntat cuvantul cu D la nervi niciodata. am ajuns la el in doua discutii, una inainte de copil si una dupa, cand avea copilul un an si eram ultra-mega-giga epuizati amandoi
    dar noi ne luam si ne-am luat cam de la momentul discutiei aleia cand avea el un an timpul nostru, in diferite feluri. de ex, ieri am iesit de la munca amandoi la 16.30 dar pe copil l-am luat de la after la 18.00 😀 in bucuresti mai faceam la fel, il duceam la gradi si noi lucram amandoi de acasa si printre picaturi aveam si noi o liniste a noastra. sau ne dam timp separat, tac’su se duce cu el pe coclauri treaba lor si ma lasa sa ma uit in tavan/imi fac unghiile/whatever macar o ora-doua (de obicei mai mult), eu la fel.
    treaba o impartim frateste, de cand era bebelus, el schimba scutecul, eu incalzeam laptele, acum eu il spal pe cap, tac’su il supravegheaza si il imbraca, eu fac nimicuri, apoi tac’su sta, eu citesc povestea, s.a.m.d.
    si mai ajuta mult si umorul, nu ne mai luam asa in serios de multa vreme. daca el are draci, eu fac misto, daca am eu, face el, rar ne intamplam amandoi
    caci gandim diferit, cam asa: 😛
    https://www.youtube.com/watch?v=3XjUFYxSxDk

  • adina spune:

    Multumesc pentru articol! La mine situatia e tot pe acolo – sfaturi nu am- sunt convinsa ca ce functioneaza la unii nu functioneaza la altii si fiecare trebuie sa isi gaseasca drumul. Multumesc!

  • Meg spune:

    Apropo de relatia de cuplu de dupa copii, am gasit articolul asta astazi si am rezonat cu (aproape) tot ce zice autoarea..

    http://www.kudika.ro/articol/Virale/39125/de-ce-imi-iubesc-sotul-mai-mult-de-cand-avem-un-copil.html

  • I spune:

    Cum e? Vad ca e mai vechi articolul..
    Intreb din curiozitate pt ca citiind articolul parca am scris eu si parca ne gasesc pe noi…cum e acu dupa ceva vreme si copii putin mai mari?a nostrii inca sunt mici si suntem doar noi doi cu ei dar psihic suntem epuizati.. acum norocul nostru e minunata gradi pe care am gasit-o si faptul ca le place fff mult la amandoi si mai avem o mica pauza totusi..

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *