Parfum şi chin

Stau pe culoarul unui spital de urgențe pentru copii. Îmi ţin în brațe de mai bine patru ore copilul cel mic, care acum doarme, flămînd şi însetat. Aşteptăm împreună cu alți copii şi părinți să ne vadă un medic.

Unii copii plîng de durere, alții de oboseală. Cîţiva se joacă în linişte, aşezați pe linoleumul rece. E răcoare şi miroase a ciorbă de spital, a clor şi a salam uitat pe noptieră.

Un băiețel de doi ani şi un pic stă cu capul pe umărul mamei. Are toate degetele de la mîini amputate. Urechile lui nu mai au lobi. Nu mai are nas, nici pleoape. Fața lui este complet arsă, o rană roşie, deja cicatrizată. Mîinile, pieptul, gîtul îi sînt toate arse. A fost aproape de o maşină care a explodat. A supraviețuit. Mama lui îi şopteşte ceva zîmbind. El rîde. Eu întorc privirea şi plîng. Lacrimile-mi cad pe creştetul copilului meu, care oftează adînc în somn.

Într-un cărucior lîngă noi stă o fetiță blondă, bucălată. Îi lipseşte o bucată mare din buza de sus, i se văd dinții. Cînd vorbeşte, i se mişcă ciudat colțurile buzei. Îmi spune ceva şi arată cu degetul spre Ivan. Nu înțeleg ce, dar îi zîmbesc. Mama ei a abandonat-o la maternitate, acum doi ani şi jumătate, n-a vrut să ia acasă un copil cu bot de iepure.

Pe un scaun de lemn stă un puşti de 8 ani. Nu mai are nas după ce a fost muşcat de un cîine în curtea bunicilor. Jumătate din față poartă urmele multor cusături în zig-zag. Poartă ochelari de vedere cu multe dioptrii, nu reuşesc să-i desluşesc privirea. Din cînd în cînd, mama lui îi şterge cu o batistă gri mucii care-i curg din bontul cu nări care-a rămas în locul nasului.

În camera din spatele meu e agitație: auditori de la curtea de conturi verifica dosare, facturi, hîrtii. Nu îi văd, dar aud foşnete, tocuri, chicoteli, uşi de dulap trîntite. La un moment dat se deschide uşa. Din cameră ies într-un nor de parfum dulceag patru doamne. Toate sînt coafate cu bucle, au rochii mulate, din material de calitate. Au pantofi înalți, cu vîrf decupat şi fundițe, mov, roz, roşu aprins. Mărgelele şi brățările asortate la pantofi le zornăie la fiecare pas săltat. Au în brațe multe dosare şi vorbesc despre ce poftesc să mănînce la prînz:
– Sau poate nişte aripioare de pui?
– Cã bine zici, din alea cu sos picant… vai de dieta mea!

Trec rapid prin grămada de copii mutilați, tocăind alert şi opinînd cu o sănătoasă poftă de mîncare despre salate cu brînză de capră gratinată şi creme brule.

– Ce e crem briule, mama? întreabă băiețelul fără nas.
– Un fel carne prăjită cu ceapă, îi explică mama lui, împăturind serioasă batista gri.

Mi s-a făcut rău de la carnea prăjită cu parfum dulceag. Am ieşit la aer pentru cîteva minute, apoi m-am întors. Fetiţa blondă se juca în linişte cu băieţelul supravieţuitor. Rîdeau amîndoi mărunţel, aproape în şoaptă.

Sursa foto preview: durere via Shutterstock.com

41 Comments

  • Cristian spune:

    Articolul acesta imi aduce aminte de romanele lui Sven Hassel, exact așa simțeam eu, copil fiind, citind despre atrocitățile de pe front.

    Important pentru Stat… sa iasă socotelile, dacă debitul este egal cu creditul putem să mergem liniștiți acasă. Restul e „bad karma”.

    • razvan spune:

      Pai…este exact ca un roman de Sven Hassel, adica inchipuit. Fabulatie, imaginatie. In afara de asta, „articolul” este si o mizerie.

    • Cristian spune:

      Sven a inventat personajele, dar multe din intimplari sunt absolut reale.

      Revenind la articol, autoarea chiar a stat vreo 7 zile in spital cu unul din copii, deci nu este nimic inventat, a descris ce a vazut, nu este reportaj, nu este cíné-vérité, este experienta ei personala transpusa in cuvinte.

      Daca viata uneori e dura, grea si oribila nu vad nici un motiv sa etichetezi in mod trufas articolul drept o mizerie.

  • Georgiana spune:

    Câtă suferință! O imagine teribilă,dar care ne face să realizăm ce este important în viață ( asta când ne plângem de lipsa banilor pt a cumpăra nush ce tâmpenie sau de faptul ca am stat o oră peste program). Acestea sunt dramele adevărate. Să ne trezim la realitate!

  • Oana spune:

    Dumnezeu sa-i ajute pe toti copilasii mutilati si pe parintii lor.
    Cand am citit , am crezut ca sunt cumva in zona crepusculara. Cata durere si suferinta pe acei copilasi cat si pe mamele lor. Ce putere uriasa trebuie sa poate avea o mama care isi vede copilul desfigurat, sa-i zambeasca, sa-i aline cu privirea suferinta si in acelasi timp sa-i spuna prin aceeasi privire ca este frumos si ca totul va fi bine. Ca ea este acolo langa el si-l va tine in brate si toata suferinta lui va fi si a ei. Aceste drame poate s-ar fi evitat , dar un moment de neatentie sau de fatalitate isi spune uneori cuvantul , lasand prada familii intregi in suferinta.

  • Andreea B spune:

    Îmi închipui ca e inspirat din realitate, sau poate chiar e realitate pură, este amar, dar foarte, foarte bine scris. Ma simt de parca as fi stat pe scaun lângă tine.

  • Anca spune:

    Botul de iepure acum se opereaza cu succes 100% si cicatrici minime. Nu mai este ce a fost. Sunt sigura ca medicii de acum sunt niste artisti si in cativa ani majoritatea acestor copii vor arata normal.
    Nimeni nu merita asa suferinta, mi se frange inima.
    Insa parintii trebuie sa deschida ochii, daca lasa copiii singuri in curte nu inseamna ca sunt in siguranta. Trebuie supravegheati la orice varsta.
    Pe sotul meu, cand era mic, la tara l-a lovit intre ochi un magarus. Nici nu vreau sa ma gandesc ce se intampla daca era putin mai la stanga sau mai la dreapta.
    Parerea mea este ca majoritatea accidentelor copiilor se intampla in mediul rural.
    Culmea e ca toate babele au timp sa stea in fata portii la barfa, dar sa stea dupa nepoti, nu….

    • cora spune:

      Aici te contrazic. Din nefericire am stqt 3 saptamani internata la budimex cu baietelul meu de doi ani. Cate accidente stupide am vazut, petrecute in Bucuresti si nu la tara, cate nenorociri fara sens si fara legatura cu nimic. Nu qre rost sa ne ascundem dupa gandul ca mie nu mi se poate intampla pt ca am grija. Din pacate se intampla atatea cu toata grina noastra! Important este sa ne bucuram de momentele bune pe care le avem, sa zambim si sa ne imbratisam copii si sa ne gandim ca, in ciuda a tot, suntem norocosi!

    • TEO spune:

      Si daca stau la poarta ce? Poate se odihnesc isi trag sufletul cum e o vorba…bunica mea seara statea la poarta cu vecinele. De la 4 dim pana seara a muncit destul; mers in padure camp animale mancare gospodarie 5 nepoti. Parintii sa isi asume riscul ca daca copilul pateste ceva e vina lor nu a bunicilor pt ca ei nu isi pot pume gospodaria si animalele pe stop cat stau nepotii in vacanta.

    • Alexandra D spune:

      Babele n-au practic nicio obligatie sa stea dupa nepoti. Stau daca vor si cred ca pot face fata. Si da, atunci cand i-ai spus copilului tau sa-si lase copilul la tine trebuie sa fii sigur ca te poti inhama la o asemenea treaba. Daca nu poti , spune-i verde si cinstit in fata ca nu te simti in stare si cu asta basta.
      Dar accidente se pot intampla si cu parintii/bunicii langa tine.

    • TEO spune:

      Multi parinti accepta sa aibe nepoti in grija de dragul si mila copiilor lor pt ca ii doare sufletul sa spuna NU…copilul ala mare ar trebui sa vada daca mama cu tata pot avea grija de nepoti sau na poate alta varianta ieftina nu exista… Vad asta la vecina mea cea se la parter…cu picioare umflate care abia merge si are 2 nepoti in grija..
      Se jucau in strada cu mingea si noroc cu un nene saritor ca altfel pe unul il lovea masina desi e o strada doar putin circulata…degeaba ii ruga bunica si vina pe trotuar pana sa se ridicea ea se pe banca masina a aparut….aici cine e de vina? Adica copilul cel mare al vecinei nu stie ce probleme de sanatate are mama lui? Stie dar zice ca nu are alta varianta pt ca nu are bani de bona…saraca femeie abia se deplaseaza…eu si sotul ii facem cumparaturile saptamal si ii duc si gunoiul…le spune la copii ca nu poate vedea de nepoti dar …… Ma abtin de la alte comentarii….nu mereu bunicii sunt de vina

  • Andreea 28 spune:

    Of..of… !! Cand avem necazuri, nu strica sa ne gandim la adevaratele necazuri…

  • Ioana spune:

    Am plâns. De ce este atâta suferință pe lume?

  • Ami spune:

    Am digerat greu ce ai scris. Copii nevinovați la locul nepotrivit. Ce e dureros e ca , desi copii se pot opera cumva să rămână cu cicatrici reduse, părinții n-au bani. Sunt intervenții grele, repetate..

  • Florian spune:

    Multumesc, Draga Prințesa! Sunt medic si am interpretat articolul tau cum am vrut eu…cum am simțit…
    Curtea de conturi cu Doamnele sale nu are ce cauta printre copiii care au nevoie de Doctori… Chiar dacă Doamnele poarta pantofi frumosi, tot cu picioarele se numește ca au intrat in viața si in sănătatea noastră.
    O zi buna tuturor si sănătate maxima!

    • Alexandra D spune:

      Doamnele respective nu sunt vinovate ca altii au ales ca acel sediu sa fie amplasat in incinta unui spital. Ele sunt doar niste angajate si faptul ca se imbraca elegant n-ar trebui sa fie motiv de discutie. Ele s-ar imbraca / incalta asa indiferent unde ar avea sediul.

    • Printesa Urbana spune:

      Nu e sediul lor acolo, erau in audit. Sigur ca nu e vina lor, dar discrepanta era uriasa, strigatoare la cer.

  • Laura D. spune:

    Acolo a inceput sa se desprinda inima ta, asa-i? 🙁

  • Alina spune:

    Ami,sunt copii. Sistemul medical ar trebui sa se ocupe de ei fara ca parintii sa scoata bani din buzunar. Mie asta mi se pare o cauza de iesit in strada. Unde se duc banii pe care ii cotizam daca nici macar copiii nu beneficiaza
    de interventii gratuite? Copiii aia au nevoie de chirurgie reparatorie….

  • Dana spune:

    Off Doamne.. cata durere 🙁 trebuie sa avem grija de puii nostri, de noi.. pericole sunt la tot pasul!

  • Vai, mi s-a strans stomacul, nici nu vreau sa imi imaginez prin ce suferinta trec micutii si parintii lor, cred ca o experienta de genul asta te imbatraneste cu cativa ani 🙁

  • Lui] spune:

    Mi-ai frant inima…

  • Iuliana spune:

    Ce bine le-ai descris pe tanticile de la Curtea de Conturi! Chiar asa sunt sunt… cunosc si eu una …caaahhh….

  • Cecilia spune:

    Trist… imi vine in minte ceea ce ii spune Vanea, Olgutei, in La Medeleni…”tu, sus, si eu jos”…

    Pur si simplu ti se inclesteaza gura in astfel de situatii… am asistat la o scena intre o doctorita de la sectia de arsi a spitalului mentionat si o mamica a unui pui de nici 4 ani, care privea curios si linistit in jur in timp ce doctorita o facea in toate felurile pe mama lui. Si ma intreb… ce trebuie sa se intample in sufletul tau, ce experiente te marcheaza de ajungi sa nu mai fii constient si sa nu-ti mai pese de ceea ce simt ceilalti? Si daca mama/parintii au gresit in ceea ce-l privea pe copil (cel putin in acceptiunea medicului), ce vina avea copilul? Si daca, mama, ar fi purtat pantofi cu toc, decupati in fata, cu fundite roz si ar fi avut bratari asortate si in jurul ei ar fi plutit un norisor parfumat, si nu ar fi fost abrutizata de munca si de traiul greu, i-ar fi vorbit la fel?

  • Cristina S. spune:

    Ai scris asa de profund si de explicit intr-un mod al tau…incat m-ai facut sa ma simt cu tine acolo. De vise rele ce ai povestit. Mi-au dat lacrimile si am un nod in gat, de la un asa „tablou”.

  • Alina Gheorghiescu spune:

    Sanatate tuturor puilor de om. Multa durere in articolul de azi, multa durere in lume, de care preferam sa nu auzim, sa nu stim. Trist.

  • Geo spune:

    Este cumplit de trist!…Dar dupa cr ne stergem lacrimile sau chiar in timpul, poate ca ar trebui sa ne rugam la Dumnezeu sa le dea putere doctorilor sa ingrijeasca si sa vindece, sa reziste cum pot mai bine, ei, care vad mii de astfel de cazuri in viata lor si nu doar o data! Nu mila ii ajuta pe copii si nici blamarea auditoarelor, in a caror menire …nu era sa planga. E dur, la fel cum mastile noastre ne fac sa credem ca suntem mai buni decat ele, care s au parfumat fara sa stie poate ce vor gasi la serviciu…noi, care in fapt ne plangem frica ca am putea fi noi in locul copilasilor, noi…sa ne rugam mai des, caci binecuvantarea vindeca in noi si face minuni pentru cei din jur!

  • Mami spune:

    Stiu cazul Danielei, mamica copilului care a supravietuit exploziei. Stiu prin cate incercari au trecut, operatii si chin. Si mai au un copilas mic mic acasa. Nu pot sa stiu cata suferinta au putut avea pentru ca nu ma pot pune in locul lor. Pe mine numai gandul la asa ceva ma sfasie, nici nu pot realiza cum e sa fii in locul ei. Doamne fereste de asa intamplari! Se poate intampla oricui, stiu. Dar poate ne fereste Dumnezeu.
    O postare foarte incatcata de emotie si durere.

  • Octavia spune:

    In rarele dati cand am fost pacient intr-un spital de stat, m-am simtit si am fost tratata precum un animal sau, si mai rau, un obiect fara simturi. Cel putin eram adult deja si imi puteam exprima nemultumirile.
    Mi s-a strans inima doar citind scena descrisa de tine. D-apoi s-o fi vazut-o cu proprii-mi ochi… E dureros si revoltator in egala masura.

  • Nicoleta spune:

    Pfff, mi-au dat lacrimile doar citindu-te! Nu vreau sa fi fost acolo, in locul tau… 🙁 Te imbratisez cu drag si-ti trimit un strop de putere ‘virtuala’ sa treci peste toate!

  • Marilena spune:

    Dureros doar sa citesti…asa ajungi sa ii multumesti Cerului ca ai o cruce mai usoara de dus si nu poti decat sa te rogi ca Dumnezeu sa le dea putere parintilor si acelor pui de oameni sa treaca peste toate. Si totusi te gandesti: cu ce au gresit micutii sa aiba acest destin…

    • Roxana spune:

      Asta e si gandul meu de cand sunt mama :(( Cu ce gresesc mititeii cu un destin atat de dur? 🙁 Mi se strange stomacul, e ceva ce nu ma lasa sa respir tot aerul 🙁

  • Elisabeta spune:

    Cata durere, si optimism trebuie sa fi vazut tu acolo…..am avut si eu nenorocul sa ma internez cu fetita in spital la o luna dupa ce am nascut-o. Stiam ca are probleme din timpul sarcinii. Doua saptamani am vazut interiorul de spital (Grigore Alexandrescu) si totusi nu am vazut ce ai vazut tu. Desi, drama si nefericirea e aprope palpabila acolo. Noi am scapat usor, extirpare de rinichi si acasa, dar nu pot sa uit o pereche de parinti, care povesteau (tatal, pentru ca mama era inca in soc) ca fetita lor era bine, si intr-o zi a facut febra, i-au dat obisnuitele tratamente gen Panadol si Nurofen, a doua zi a fost mai rau si a treia zi au adus-o in coma de gradul 3 la spital (fetita de 3 luni) – diagnostic meningita. cu sanse de 10% sa se mai trezeasca, si sanse si mai mici sa nu aiba creierul afectat. Eu sper din toata inima ca fetita aia sa se fi facut bine, pentru ca mama ei functiona din inertie, n-am mai vazut un om mai daramat in viata mea. Intr-adevar, grijile noastre, cum sa mai facem 10 lei ca luam nu stiu ce tampenie sunt niste prostii dupa ce vezi sau asisti la asa ceva.
    Sanatate multa le urez tuturor copilasilor din spitale, si putere parintilor sa treaca peste toate.

    • Andreea spune:

      Lacrimi de durere si furie. Ma simt neputincioasa de fiecare data cand ma lovesc de sistem. Putem face ceva impreuna sa ajutam? Putem face ceva sa schimbam ce se intampla in spitale?

  • Simona spune:

    Am plans si eu citind articolul. Parca nimic nu mi se pare mai rau pe lume decat nefericirea copiilor si cred ca asta e valabil pentru oricine este parinte si isi iubeste puiul. M-au atins toate observatiile tale, precum si cele ale comentatorilor articolului, si n-as vrea sa adaug decat ca, la 5 ani, am fost muscata de un caine, pe cand ma aflam la bunicii mei si chiar zilele astea ma plangeam mamei mele de semnele ramase pe piciorul stang si undeva in cap, ca de ce nu a mers cu mine la doctor sa ma coase. M-am simtit mustrata de ce ai scris, semnele mele sunt o nimica toata, abia observabile, dar am fost atat de absorbita de mine si de suferinta mea incat i-am purtat mamei mele pica pentru treaba asta muulta vreme, uitand ca ea mai avea pe atunci inca 3 copii acasa si un serviciu si o sanatate nu prea buna. Dumnezeu este prea bun cu noi, orice am zice, si daca se intampla ceva rau pe lume, oamenii sunt vinovati si Cel Rau, nu el.
    Doamne ajuta sa invatam multumirea si ce este cu adevarat important in viata fara sa fim pusi in situatii atat de grele noi insine si copiii nostri…

  • Simona Bogdan spune:

    Ioana, emotionant articolul tau, îmi pare nespus de rau pentru acesti puiuti. Sper ca micul Ivan este ok. Sănătate multa!

  • Rox spune:

    Dupa ce m-am ingrozit citind recunosc ca m-am intrebat de unde ai aflat ce au patit toti copiii care asteptau acolo. De aceea am fost tentata sa cred ca e partial fictiune in sensul ca da, erau acolo si i-ai vazut, dar ca probabil accidentele le-ai descris tu de la tine in functie de cum aratau ranile copilasilor.

    • Printesa Urbana spune:

      Din pacate ne cunoastem intre noi, parintii, ne-am tot intilnit pe culoarele spitalului si cind astepti cu orele, vorbitul cu altii care inteleg prin ce treci e terapie curata.

  • De ce ar avea statul bani sa ajute copiii in nevoie? De ce copiii cand cu un detinut se cheltuiesc mult mai multi bani? Detinutii sunt viitorul tarii, nu?…..

  • Nautilus spune:

    Prin 2010, la UPU de la Municipal (București).

    Era o adolescentă la examinare, doi prieteni de-ai ei, un băiat și o fată, așteptau.

    Iese doctorița, vânătă:

    -Știți ce are domnișoara?…

    Ăia doi: 😮

    – E beată! Eu trebuie să țin la coadă pacienți accidentați, cu infarcturi și alții care au nevoie de ajutor imediat, și mă ocup de ea, care e beată moartă! De ce nu i-ați dat peste mână când ați văzut-o cu sticla!?

    Cei doi pămpălăi:

    – Ăăăă… păi n-am văzut-o atunci, ea a plecat din casă teafără, și noi ne-am luat după ea, și a căzut leșinată când a ajuns în stația de tramvai…

    Dacă nu aș fi fost într-o situație destul de nasoală, pe muchie de cuțit, probabil că m-ar fi bufnit râsul 😀

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *