Am primit acest mesaj pentru a-l publica aici pentru voi, anonim. Pentru toate femeile care sunt în relații toxice cu soții lor și care simt că nu se vor elibera niciodată.
Scriu acest mesaj în primul rând pentru mine, dar și pentru toate femeile și fetele care sunt într-o relație toxică, care se simt abuzate și manipulate, dar nu au curajul să facă o schimbare.
Știu că în acea seară, care a fost cea mai tristă din viața mea, ceva s-a rupt în mine pentru totdeauna. Fata naivă și inocentă nu mai există, în locul ei s-a născut o femeie puternică, care știe cine este și care nu se va mai lăsa niciodată călcată în picioare și umilită.
Roxana
Povestea mea e scurtă și clasică: căsătorită de 9 ani cu 2 copii. La început au fost momente fericite, dar încet încet relația noastră a devenit tot mai tensionată, cu certuri permanente. Eu recunosc că am greșit mult, nu am fost pregătită pentru căsătorie și copii. Deși mi-am dorit mereu o familie, simțeam că îmi lipsește ceva, că nu sunt împlinită. Toate certurile și neînțelegerile m-au făcut să mă închid în mine să mă îndepărtez de soțul meu. El are niște concepții rigide, e de părere că femeia trebuie să fie supusă bărbatului și că trebuie să îl urmeze, are o nevoie foarte mare de control. La început încercăm să îmi spun punctul de vedere, apoi am învățat să am răbdare și înțelegere, să accept când mi se adresează o critică. Pentru că el era mai matur, mai înțelept și mai organizat, mi-am zis că e bine să îl ascult. Și apoi am început să nu mai ripostez, iar când a început să fie un pic agresiv și violent, am plecat capul și m-am lăsat călcată în picioare. Azi așa mâine, la fel, am renunțat la mine și la părerile mele, până când am început să nu mă mai recunosc. Eram nervoasă și frustrată, îmi ziceam că trebuie să fiu supusă ca să nu mai avem discuții și certuri. Dar sufeream, mă simțeam abuzată și acuzată de multe ori pe nedrept.
Până când într-o zi am avut o revelație. M-am uitat la mine în oglindă și nu m-am mai recunoscut. Nu mai știam cine sunt și ce caut. Mi-am dat seama că e destul de grav, că sunt la un pas de depresie și am decis să apelez la un terapeut. Din fericire am găsit pe cineva dispus să mă ajute și cu care am rezonat. Am început să mă deschid și primul sfat a fost să mai dau o șansă relației. I-am spus soțului că nu mă simt apreciată, înțeleasă, iubită. Am decis împreună să lucrăm la relația noastră. Eu m-am străduit să fiu cea mai drăguță, iubitoare, caldă. Din păcate un mic eveniment a declanșat o gelozie a lui și a început să devină suspicios și paranoic. De atunci îmi urmărește totul: telefon, email, wathsapp, facebook. Eu l-am lăsat, sperând că în cele din urmă o să își revină. Am continuat să merg la psiholog.
Până când într-o zi s-a întâmplat ceva care m-a marcat.
Într-o seară a venit acasă cu copiii și, nervos, a început să țipe și să mă jignească. Eu i-am spus că se calmeze și să nu mă mai critice de față cu copiii. Apoi nu mai știu ce am spus, ceva care l-a deranjat peste măsură, în plus i-am spus că nu mai tem de el. În acel moment m-a luat de mâna și m-a dus în altă camera, a închis ușa și cu o ură pe care o văd și acum, m-a strâns de gât. Nu foarte tare, dar suficient cât să simt o stare neplăcută. Am înțeles că vroia să mă pedepsească și să îmi arate cine e șeful în casă. Am început să plâng și am intrat într-o stare de șoc care a durat câteva zile. Nu îmi venea să cred că soțul meu care îmi spunea că mă iubește e în stare să facă așa ceva. Vreo săptămână am fost pe avarii, apoi mi-am făcut curaj să deschid subiectul. Iar mesajul lui a fost că eu sunt vinovată și că merit asta, ba chiar mai rău. Am vorbit de mai multe ori pe acest subiect și până în prezent are aceeași părere. Eu l-am provocat iar el trebuia să stîngă un foc.
În tot acest timp am discutat despre divorț. Eu i-am propus să ne despărțim, având în vedere că nu ne mai înțelegem. El a spus că nu e de acord, că trebui esă stăm împreună până la moarte. M-a amenințat că dacă voi face acest pas o să îmi ia copiii. Inițial am fost distrusă, am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare și că mă prăbușesc într-un abis. De atunci am tot reflectat la ceea ce s-a întâmplat și am realizat că trăiam în negare, pur și simplu mă mințeam că sunt ok, dar de fapt ascunsesem adevărul pentru că era mult prea dureros. Simțeam că nu sunt în siguranță, că sunt manipulată și abuzată, dar nu îmi venea să cred că omul cu care am descis să îmi împart viața și am făcut doi copii este de o josnicie incredibilă. M-am sfătuit cu psihologul, cu părinții și cu niște prieteni și am decis că a sosit momentul să accept adevărul, să nu îmi mai plâng de milă și să fac un pas pentru a-mi schimba viața. Am consultat un avocat și am decis să fac toate demersurile pentru a scăpa de această relație toxică, care mă distruge psihic care mă face să mă sufoc, atât la propriu cât și la figurat.
Azi, când voi depune actele la tribunal, decid să am incerdere în mine și să las tot trecutul în urmă. Să las toate emoțiile negative pe care le-am trăit în acești ani de chin și să muncesc cu mine pentru a-mi vindeca traumele. Știu că merg la război cu mâinile goale, dar am încredere că cineva acolo sus mă iubește și voi trece și peste asta, iar în final poate voi vedea luminița de la capătul tunelului. Știu că în acea seară, care a fost cea mai tristă din viața mea, ceva s-a rupt în mine pentru totdeauna. Fata naivă și inocentă nu mai există, în locul ei s-a născut o femeie puternică, care știe cine este și care nu se va mai lăsa niciodată călcată în picioare și umilită.
Mulțumesc,
Roxana.
Seamana pe ici pe colo cu povestea mea…avem doar 1 copil impreuna….insa sunt plecata din tara si nu am familia aproape si nici bani de terapeut, insa povestea imi da si mie mai mult avant spre mai bine! Multumesc!
Te sfatuiesc sa apelezi la o asociatie care te poate ajuta…Luthelo
Dragă Roxana,
Cruntă experiență. Îmi pot doar imagina cât de greu este să pleci dintr-o relație toxică. Din fericire, am o căsnicie echilibrată, dar au fost și momente tensionate, avem însă limite pe care nu le depășim. Mi-am promis, oricât de greu ar fi, să nu accept abuzul emoțional sau fizic. Am observat o astfel de dinamică între părinții mei și m-a traumatizat, efectiv am toleranță zero către astfel de comportamente abuzive, mi se declanșează niște amintiri și trăiri de coșmar. Abuzatorii sunt obsedați de control și oricât de traumatizați și răniți ar fi și ei, la rândul lor, efectele comportamentelor lor asupra partenerului și a copiilor sunt extraordinare și cred că doar prin despărțire și terapie poate avea loc vindecarea. Eu, recunosc, sunt încă afectată de abuzurile din copilărie și observ efectele lui când îmi e mai greu, ca soție și mamă, ca femeie care cu greu a început să se iubească. Curaj, terapie sau apropie-ți o prietenă sau cineva din familie care să asculte și să te susțină. Atât pentru tine, cât și pentru familia ta, ai luat cea mai bună decizie.
Și eu
Cata asemanare! 😕😕Din pacate eu am reusit dupa 17 sa plec ( mai bine zis sa fug),ajungand cu fetita intr-un centru de femei. Fiind departe fara familie. Pot spune ca incepand cu 3 noiembrie 2017 ( maine sunt 4 ani), am inceput sa ma regasesc. Cu pasi mici ,dar mergand inainte. Iti doresc putere si nu uita ca avem doar o viata. Imbratisari calde!😘😘😘❤
Ea este foarte curajoasa în primul rand cerând ajutorul unui psiholog si din câte am înțeles este sprijinita și de părinți, sunt sigura ca o sa reușească sa scape de aceasta viata de coșmar, o viata făurita de un „soț” care ar avea mare nevoie și el de un psiholog.
Am trecut si trec prin aceeasi experienta. Dupa repetate amenintari ca imi va lua copilul si refuzul de a divorta, am deschis actiune de divort. Am vrut totusi de dragul copilului sa avem o relatie cat de cat amiabila. Mi-am dorit ca el sa faca parte din viata copilului indiferent cum s-a purtat cu mine, gandindu-ma ca orice copil are nevoie si de tata si e un drept al fiecaruia dintre ei. Am ales sa nu lungesc procesul si sa accept un program de vizita propus de el, permisiv, sa termin cu acest episod cat mai repede. Am renuntat la terapie din motive financiare si incet incet calvarul a fost reluat. Am inceput sa las din nou de la mine, sa repar relatia dintre el si copil, care era atasat mai mult de mine, nu am stiut cum sa impun limite iar discutiile erau din ce in ce mai epuizante, el deturnand orice subiect catre acuzatii asupra mea, pe care eu incercam sa le combat, aparandu-ma. Stiam ca din asta se hraneste dar nu gaseam puterea sa nu mai intru in cercul vicios. Totul a culminat cu perioada aceasta a pandemiei, cand la rugamintea lui si a copilului am acceptat ca ei sa plece in alta tara pt 2 saptamani, unde el se mutase cu noua familie. De la 2 saptamani, am ajuns sa accept prelungirea cu inca o luna, cu inca 2, sa iasa din lockdown, sa faca vaccin, m-am lasat din nou calcata in picioare, asteptand weekend de weekend sa se reintoarca, fiind anuntata cu o zi inainte ca iar a intervenit ceva si nu se mai poate. Am ajuns in tara respectiva sa ma rog de el sa ma lase sa imi vad copilul care era traumatizat si speriat, care era complet alienat impotriva mea. N-am vrut sa mai ajung la tribunal dar n-am avut alta solutie legala decat asta. Dupa inca 3 luni de chin si eforturi financiare peste puterile mele, am reusit sa aduc copilul in tara. Avem nevoie de terapie in continuare. Am fost chemata in instanta sa mi se ia custodia, ma lupt in continuare si simt ca ajung la capatul puterilor, presiunea este ingrozitoare din punct de vedere emotional, la care se adauga si situatia financiara si faptul ca el a revenit in tara impreuna cu familia lui, continuand sa exercite o presiune imensa asupra noastra. A fost o casnicie de 10 ani din care ultimii 4 au fost o tortura, apoi dupa divort, inca 4 ani, un calvar. Uneori am impresia ca nu voi scapa niciodata de acest cosmar din viata mea, dar gasesc cumva o putere pe care nu as fi crezut vreodata ca o am. Violenta nu a fost niciodata fizica, dar imi induce o stare de frica permanenta. Concluzia mea pe care vreau sa o transmit tuturor este sa nu renuntati niciodata la voi, la principiile si valorile voastre! Continuati terapia daca treceti printr-un abuz de orice fel, fiti puternice pana la capat si gasiti motivatia in ochii vostri si ai copiilor vostri care sufera enorm de mult dar care au nevoie de protectia voastra! Ei au nevoie sa stie ca exista alternative, solutii, ca o familie inseamna intelegere, respect, iubire si armonie, si nu altceva!
Roxana, daca as putea ti-as scrie direct! Sotul tau a facut o noua incercare de a te speria publicand povestea lui construita in incercarea de a-ti arata cum poate atrage lumea de partea lui si cum potential intr-un proces poate castiga impotriva ta. Tribunalul nu e fb din fericire. Din punctul meu de vedere poti si trebuie sa castigi. Oricat te-ar aduce la disperare tine copiii aproape de tine. Sunt de partea ta! Poti reusi! Trebuie sa reusesti!
Iti doresc sa ai multa putere si sa ai incredere in tine, ca esti puternica si ceea ce faci este bine atat pentru tine, cat si pentru copiii tai ! Si, asa cum bine ai zis, nu esti singura, cineva acolo sus te iubeste.
Cred ca primul pas e constientizarea. La mine s-a produs in terapie dupa divort, am scris si eu aici despre comportamentele toxice pe care, cu intentie sau fara, partenerii nostri le manifesta fata de noi (poate si noi fata de ei sau de alti oameni)
https://mamicaautentica.ro/2021/08/04/mecanism-de-aparare-sau-abuz-4-comportamente-toxice-in-relatii/
Pe mine m-a ajutat mult atunci cand terapeuta mi-a numit aceste comportamente si am inteles in cele din urma ca nu eu sunt nebuna. Interesant este ca eram intr-o alta relatie atunci in care reluasem tiparele astea. Acum stiu de ce sa ma feresc.
Clasicul caz de abuz, atât de prezent în viața noastră, ca lipsa lui ne trezește suspiciuni. Din păcate divortul este doar începutul părții numărul doi a abuzului. Abuzatorul nu-și lasă victima atât de ușor, pentru ca-i va fi greu sa găsescă alta, ca și in povestea mamei ce încă luptă pentru copil, deși fostul soț are alta familie. Mult succes. Este un proces lung, greu, costisitor, dar cu șanse de reușită. Vorbesc din experiența mea directa și a unor imami din jurul meu. Asociațiile sau grupurile de femei care trec prin astfel de experiențe ajuta mult. Este o luptă grea și țin pumnii tuturor doamnelor care au curajul să o ducă. Un dram de simpatie și un gând bun pentru cele ce nu au acest curaj și trăiesc în frică.
La noi e o situație oarecum diferită.
Nu se pune problema de violență fizică, dar nu mai simtim la fel de ceva timp.Nu ne mai intelegem si am obosit sa tragem de noi.Ne certam mai mereu.Sunt mai linistita cand el nu e acasa.Am ajuns sa ma indoiesc de sănătatea mea mintală.Sunt zile, din ce in ce mai dese, cand functionez pe pilot automat, din necesitatea de a-mi duce la capăt sarcinile obișnuite.Ma simt singura si neînțeleasa, ignorata de lângă omul de lângă mine, in afara de copii si probleme nu simt ca mai avem ceva in comun.I-am spus cum ma simt de nenumarate ori.Imi da dreptate, dar in afara de vorbe nu a facut nimic.Poate ca e lipsa de interes, poate ca ,asa cum zice, nu poate.Am inceput sa ii urasc obiceiurile.Sa-l vad iar cu telefonul in mana cand incerc sa am o conversatie interesanta cu el, durerile de cap, de stomac, irascibilitatea.Tacerea dintre noi ma zgarie pe creier, simt un nod in piept, simt ca ma sufoc.Ma simt pe jumatate femeie, doar mama.Inainte imi aduceam aminte de mine cea de altadata, acum parca am si uitat cum era acea eu.Nu a fost mereu asa, dar cale de întors nu mai e, mi-am racit gura de pomana de fiecare data cand am incercat sa trag un semnal de alarma.El nu vrea sa fie scos din zona lui de confort.Suntem ca doi straini ce se resping reciproc.Nu are rost sa incercam sa ne apropiem.Am facut-o de atatea ori.A durat maxim o zi, apoi ne-am certat.De fiecare data m-am simtit marunta,ranita,neputincioasa si umilita de situatie.Eu prefer sa dorm singură,sunt mai bine asa, deși el imi reproșează acest lucru.
Cred ca si el se simte la fel.Ma vede ca pe un drac negru, un dictator, un om prost dispus mereu.Eu nu asta cred despre mine.
M-am trezit visând cu ochii deschisi ca ne-am despartit si am simtit asa o pace.
Nu am pe nimeni alaturi din familia mea pe care sa ma pot baza pentru o mână de ajutor sau macar o vorba buna.Nu am unde sa plec, sa o iau de la capat.Nici el nu are.Am doi copii.Nevoi sunt destule.In ultimii ani m-am ocupat de ei, nu am avut un job stabil.Am început să lucrez în ultimul an part time alături de el la un proiect extra pe care îl are.Nu gasesc o solutie.Am fost tot timpul doar noi doi, nimeni nu a fost lângă noi cu nimic.
Sunt stoarsa.Ma simt ca un spectator in propria viata, neputincioasă.
Cata nevoie de ajutor aveti! Si ce bine ar fi daca voi doi chiar ati putea vorbi, asculta unul pe celalalt, intelege nevoile si tristetile celuilalt, sa va fie din nou bine! Te admir, Alexa, ca tu te-ai deschis lui, ai incercat sa-l faci sa te inteleaga. Din pacate, presupun ca el nu a facut la fel, de obicei barbatilor le este mult mai greu sa-si gaseasca cuvine pentru simtiri. Sunt sigura ca amandoi va simtiti parasiti si neiubiti, de aici si simtamantul tau ca nu mai este cale de intors, pentru ca niciunul dintre voi nu mai incearca (mai mult de o zi) sa salveze casnicia, dar si mai mult, relatia.
Un cuplu apropiat de mine a fost in situatia asta. Subiectele lor comune mai erau decat copiii, cumparaturile, treburile casei. Multi ani de zile. Vedeam dinafara ca niciunul nu mai avea sperante, se parea ca nici nu mai cred ca se pot schimba, si desigur, fiecare il vedea pe celalalt vinovat de raceala initiala care a provocat-o si pe a lui/ei. Fusesera anii de sarcini, copii mici, cand fiecare s-a focusat pe copii si propriile nevoie, celalalt fiind neglijat. Fiecare a luat-o personal si incet, incet, isi cladau o viata separata. O boala a ei i-a apropiat din nou. Aici a fost meritul lui. La inceput din datorie, constiinta, i-a purtat de grija. Apoi si-a amintit ce bine este sa-i fie aproape, sa o asculte, sa o iubeasca. A avut suficienta putere si rabdare sa-i dea timp sa il accepte din nou, sa petreaca din nou timp impreuna, sa renunte la obiceiurile pe care incepuse sa si le formeze. In cazul lor, vad ca ei ii este mai greu sa darame zidul dintre ei, sa-l primeasca din nou in patul ei, sa-i ofere zambete si timp. Este ca un fel de pedeapsa pentru trecut, trecut pentru care amandoi sunt vinovati, iar atitudinea ei obstructioneaza sansa la armonie a amandoura.
Nu stiu cum va fi viitorul la voi, dar incearca sa-i dai si lui si tie o sansa atunci cand se va ivi ocazia. Merita!
Pingback: Drept la replică al soțului: Tot ce i-am cerut a fost să fie o mamă iubitoare — Printesa Urbana – Blog cald de familie
„Un mic eveniment”. Clasic. Mic… Pot pune pariu că șeful era memorat în telefon ca fiind cea mai bună prietenă.
Dragă Roxana, îmi pare atât de rău că treci prin asta, că a trebuit să simți mâinile soțului tău în jurul gâtului, e ingrozitor!!! Am citit și replica soțului tău, se pricepe mult la cuvinte, ai grijă, ai nevoie de un avocat foarte bun! Îți doresc tot binele din lume, sa îți revii cât mai repede, copilașii tăi au nevoie de tine, te îmbrățișez ❤️
Pingback: Replică la replică: Soția revine cu un ultim mesaj: Mulțumesc pentru tot, doar așa am ajuns cine sunt azi — Printesa Urbana – Blog cald de familie
Gaslighting…
Și eu mă aflu în aceeași ipostază, copy/paste.
Căsnicie de 5 ani, 2 copii și un bărbat NEGRU LA SUFLET! Agresiv atât verbal cât și fizic și cu mine cu copilul cel mare…Eu nu am unde să plec ( nu am casă, nu am bani ).. locuim la el, la prima ocazie aș zbura de aici fără să mă mai uit o secundă în spate! Toți din familia lui sunt așa. Toți mă urăsc mai tare ca pe dușamnii lor! 😔 Nu mă interesează atât de tare de mine cât de copii, să nu crească în mediul acesta cu atâta otravă. Cel mare e deja afectat ( 4 ani ), a văzut tot. 😔😔
Cel mic are 6 luni…